Politica şi diplomaţia în ţările române în secolele XVII-XVIII

Pe parcursul secolelor XVII-XVIII, istoria ţărilor române s-a derulat într-un context extern dominat de conflictul de interese dintre Imperiul otoman, pe de o parte, şi Imperiul habsburgic, Polonia şi mai târziu Rusia, pe de altă parte. Domnitorii români renunţă în această perioadă la confruntarea deschisă cu Poarta, acceptându-i pretenţiile şi înclinând tot mai mult să promoveze acţiuni diplomatice orientate către una sau alta din părţile aflate în conflict.

Statutul politic al ţărilor române în prima jumătate a secolului al XVII-lea

Instaurată în întreg spaţiul românesc, suzeranitatea otomană n-a afectat autonomia ţărilor române, care şi-au menţinut instituţiile interne, ca şi structura socială şi economică. În timp însă, dependenţa politică şi economică faţă de Poartă s-a accentuat: în ţările române, în rândul clasei dominante au pătruns tot mai numeroase elemente greceşti, provocând opoziţia boierimii pământene.

Totodată, rolul boierimii în conducerea statului a sporit, ea urmărind acum instaurarea unui regim nobiliar. Cu puţine excepţii de altfel, reprezentate de cele câteva domnii autoritare din epocă, boierimea, profitând de sistemul electiv-ereditar al succesiunii, a reuşit să-şi impună condiţiile şi a exercitat un control efectiv asupra puterii domnitorului.

Peste munţi, Transilvania a cunoscut o perioadă de stabilitate sub domniile lui Gabriel Bethlen, Gheorghe I Rakoczi şi Gheorghe II Rakoczi. Înfloritoarea viaţă economică şi culturală, întărirea puterii centrale au fost dublate de afirmarea externă: principatul se impune acum ca un factor politic important pe scena europeană.

Matei Basarab şi Vasile Lupu

Ca reacţie la pătrunderea elementelor greceşti, boierimea pământeană i-a impus pe Matei Basarab în Ţara Românească şi pe Vasile Lupu în Moldova, ca domni care să le reprezinte interesele. Cele două domnii au însemnat o epocă de prosperitate, de bună organizare a instituţiilor şi de strălucire culturală. Bisericile şi mănăstirile ridicate acum în Ţara Românească şi Moldova, ca şi fastul curţii domneşti de la Iaşi stau mărturie în acest sens.

Diplomaţia în secolele XVII-XVIII

În secolul al XVII-lea românii nu au mai încercat decât sporadic să înlăture suzeranitatea Porţii şi să-şi recâştige independenţa pe calea armelor. În tot acest timp, cu deosebire spre sfârşitul secolului, s-a încercat modificarea statului internaţional al ţărilor române pe calea diplomaţiei. Respingerea ultimului asediu otoman asupra Vienei (1683) deschidea calea prăbuşirii succesive a poziţiilor turceşti în Europa centrală şi sud-estică, marcând în acelaşi timp o nouă etapă a ofensivei habsburgice în zonă.

În acest context, ţările române au încercat să iasă din sistemul dominaţiei otomane, să se apropie de Imperiul habsburgic, de Polonia iar mai târziu de Rusia şi să ducă o politică de echilibru. Iniţiate de Şerban Cantacuzino şi continuate de Constantin Brâncoveanu, tratativele cu Habsburgii au eşuat din cauza lipsei unor garanţii imperiale cu caracter antiotoman, ca şi din cauza intenţiilor tot mai vădite ale Austriei de extindere a propriei sale dominaţii dincolo de Carpaţi, după ce realizase acest lucru în Transilvania. Aceeaşi soartă au avut-o relaţiile cu Polonia.

În condiţiile afirmării Rusiei sub ţarul Petru I Moldova s-a orientat către o alianţă cu această forţă politică importantă. Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, a încheiat la Luţk (1711) un tratat de alianţă cu ţarul, dar înfrângerea suferită de trupele ruse la Stănileşti în acelaşi an a pus capăt domniei sale şi ultimei încercări de eliberare pe cale militară.

Trei ani mai târziu, acuzat de trădare şi uneltire cu statele creştine, Brâncoveanu este mazilit şi ucis de turci. În noile condiţii de la începutul secolului al XVIII-lea, dominat de conflictele din ce în ce mai deschise dintre cele trei imperii central şi est-europene, turcii nu mai au încredere în domnitorii români şi înlocuiesc domniile pământene cu un nou regim, cel fanariot.

Românii în viziunea călătorilor străini

Secretar al patriarhului Macarie al III-lea, Paul din Alep a efectuat împreună cu acesta, între anii 1652 şi 1659, o călătorie în ţările române. Consemnând tot ce l-a impresionat sau a socotit demn de reţinut, el a oferit informaţii deosebit de preţioase despre români la mijlocul secolului al XVII-lea. A descris aspectul caselor ţărăneşti clădite din bârne şi scânduri, cu acoperişuri înalte, iar în interior cu pereţii acoperiţi cu covoare, l-a reţinut atenţia portul femeilor: şalurile purtate peste veşminte şi maramele de pe cap. A cules informaţii asupra datinilor şi obiceiurilor românilor în diferite împrejurări ale vieţii: nunţi, înmormântări şi parastasuri, şi a descris totodată ospeţele de la curtea domnitorilor Vasile Lupu şi Constantin Şerban.

Relatările călătorului sirian sunt presărate şi cu informaţii privind economia agrară a ţărilor Române, despre grâul şi legumele cultivate şi raritatea fructelor. El îşi exprimă uimirea faţă de mulţimea animalelor crescute, notează preţurile pe boii, ceara şi mierea vândute şi descrie pescuitul de la gurile Dunării. Se interesează şi de bogăţiile subsolului, în special arama şi sarea. Pe alocuri, descrierile sale sunt întrerupte de povestiri ale evenimentelor istorice cărora le este contemporan, evenimente dominate de luptele pentru putere specifice epocii.

Moartea lui Constantin Brâncoveanu

Învinuit de turci că „adunase bogăţii şi arme pentru a se opune şi pregăti o răscoală, aşteptând să-şi arate dorinţa de a domni în chip absolut”, domnitorul Constantin Brâncoveanu a fost „mazilit” în 1714 şi a fost închis împreună cu întreaga sa familie la Constantinopol. La 15 august în acelaşi an a fost executat în ziua în care împlinea 60 de ani. Alături de el au fost ucişi cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, precum şi ginerele său Ianache Văcărescu. Trupul său a fost adus în ţară abia în 1720 şi a fost îngropat la ctitoria sa din Bucureşti, biserica Sfântul Gheorghe Nou, de către soţia sa Marica.

Check Also

Opţiuni politice în societatea românească în perioada interbelică

Criza economică abătută asupra României încă de la sfârşitul deceniului al treilea a fost şi …

Practicile politice liberale în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea

Liberalismul îşi are originea în ideologia mişcărilor de emancipare socială şi naţională din prima jumătate …

Diplomaţia, o realitate politică în secolul al XVII-lea

Consideraţii generale Secolul al XVII-lea a reaşezat raporturile între Marile Puteri. În acelaşi timp, în …

Structura şi relaţiile sociale în ţările române în secolul al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea

Structura socială Este o realitate a veacului al XVII-lea pe o foarte vastă arie geografico-politică …

Conştiinţa naţională şi emanciparea politică în secolul al XVIII-lea

Trecerea Transilvaniei sub stăpânirea Imperiului Habsburgic a modificat statutul politic al principatului, căruia i s-a …