Politica lui Constantin Mavrocordat şi reformele lui

Constantin Mavrocordat a fost numit domn al Ţării Româneşti în 1730, la moartea tatălui său, Nicolae, şi a domnit de şase ori în Ţara Românească şi de patru ori în Moldova, între anii 1730 şi 1769. În această vreme are loc războiul ruso-austro-turc din 1736-1739, care aduce realipirea Olteniei la Ţara Românească, dar totodată şi sarcini grele asupra populaţiei şi risipirea contribuabililor, ceea ce a impus luarea de măsuri fiscale şi administrative noi. În aceste împrejurări economice grele, domnul a încercat să obţină sprijinul întregii boierimi pentru înfăptuirea reformelor preconizate, în domnie, Constantin Mavrocordat „s-a aşădzat cu bună pace de cătră toţi boierii şi le-au dat toate în mâna lor să chivernisască”.

În Moldova, în 1733, „au lăsat domnul visteria şi chevernisala ţărâi în sama boierilor, să chivernisască ei cum or şti nevoile ţării, după obiceiul vechiu, cum au fost mai întăiu”. În preziua reformelor, Constantin Mavrocordat a avut în Ţara Românească un sfat compus din toţi reprezentanţii marilor familii de boieri băştinaşi: G. Greceanu mare ban, Barbu Văcărescu mare logofăt, Iordache Creţulescu mare vornic, C. Dudescu, C. Brâncoveanu, C. Năsturel.

Constantin Mavrocordat a fost legat de boierimea ţării prin interesele cârmuirii sale. Reformele lui erau destinate să întărească situaţia acestei clase, iar când domnul şi boierii au acordat concesii ţărănimii, le-au făcut siliţi de situaţia grea a vistieriei şi a administraţiei ţării. Aceste reforme nu reprezintă, cum s-a susţinut de către istoriografia burgheză, o încercare de a transforma statul pe baza unor idei apusene. Ele sunt, dimpotrivă, urmarea unei dezvoltări interne, continuarea unui şir de măsuri iniţiate încă din secolul precedent şi corespunzând intereselor statului feudal.

Reformele lui Constantin Mavrocordat se compun dintr-o serie de măsuri luate succesiv. Ele încep cu scutirile acordate boierilor din Moldova, în 1734, urmate de măsurile mai complexe din 1740-1741 în Ţara Românească. Textul acestora din urmă a fost tipărit la Paris în Mercure de France (1742), sub titlul Constitution. A urmat apoi reforma fiscală din Moldova (1741-1743) şi abia la urmă s-a luat măsura desfiinţării rumâniei şi a veciniei, în 1746 în Ţara Românească şi în 1749 în Moldova.

Analiza reformelor arată dublul lor aspect, de privilegii pentru întărirea boierimii şi de măsuri de urgenţă împotriva luptei de clasă a ţărănimii. În preambulul aşa-zisei „constituţii” din 1741, boierii recunosc domnului „facerile de bine către cinul boieresc şi către neamul boieresc”. Principalul aspect al acestor prime reforme dinaintea desfiinţării rumâniei este cel fiscal. Cea mai însemnată noutate introdusă de reformă este scutirea totală de dări a boierimii.

Prin reforma din 1741 sunt scutite de dări mănăstirile, preoţii şi toţi boierii. De atunci, boierimea formează o nobilime de slujbă, care-şi trăgea puterea din stăpânirea moşiilor şi care se deosebea prin privilegii legate de posedarea unui titlu de dregător, de fost dregător (mazilii), de fii de dregători (neamurile). Dregătorii în funcţie sunt singurii numiţi „boieri” în textul reformei, dar beneficiază de scutiri de dări şi mazilii şi neamurile. Astfel, boierimea câştigă o biruinţă şi-şi întăreşte poziţia.

În ce priveşte perceperea dărilor, se revine la vechiul sistem al lui Constantin Brâncoveanu, adică la desfiinţarea dărilor multiple şi percepute neregulat şi înlocuirea lor cu o dare fixă şi împărţită în patru rate: „patru civerturi pe an cu cisle drepte, pe capete şi pe bucate”. Se desfiinţează răspunderea colectivă faţă de fisc; ţăranul era răspunzător acum numai pentru partea lui. Totodată se iau măsuri pentru îngrădirea abuzurilor agenţilor fiscului. Separat, printr-un articol special, se desfiinţează cele două dări împotriva cărora protestaseră atât boierii cât şi ţăranii: pogonăritul şi văcăritul.

Aceleaşi măsuri se iau şi în Moldova. Aici se reintroduc şi cărţile pecetluite, cuprinzând sumele de plată. Această reformă fiscală, care corespunde cu o vreme de creştere a pieţei, consfinţeşte înlăturarea dărilor în natură şi înlocuirea lor cu dări în bani. Reforma din 1741 urmărea să readucă pe ţăranii fugari în satele lor, având drept consecinţă, de fapt, şi restrângerea dreptului de strămutare a ţăranilor cu învoială, deoarece la punctul 10 se prevedea ca fiecare să-şi dea dajdia unde şade, adică să nu se mai poată muta. Această măsură priveşte şi pe ţăranii „cu aşezare”, chiar şi pe moşneni.

Reforma fiscală este completată cu o reformă administrativă. Boierii, scutiţi acum de dări, primesc pentru prima oară leafă pentru slujba lor. Dregătorii capătă astfel un venit regulat şi fix din sumele încasate de către fisc, măsură prin care se credea că se va pune capăt abuzurilor lor. Prin introducerea lefurilor se făcea o încercare de a se înlătura sistemul feudal al veniturilor din slujbă, al havaieturilor, care totuşi continuă să fie încasate alături de leafă, căci vechile practici feudale erau adânc înrădăcinate. Reforma administrativă a lui Constantin Mavrocordat însemna o încercare de modernizare a administraţiei. Numirea ispravnicilor în ţinuturi şi judeţe ca şefi ai administraţiei locale constituia un pas înainte în centralizarea statului.

Totodată se face şi o reformă judiciară. Se numesc judecători boieri, dintre boierii mari fără slujbe, iar ispravnicii au şi ei atribuţii judecătoreşti. În sfârşit, toate deciziile domniei - atât judecătoreşti, cât şi administrative - trebuiau să fie precedate de o anafora (raport) a boierilor, în care aceştia expuneau cazul şi făceau propuneri. În noua organizare a justiţiei se rezervau divanului pricinile însemnate: rămâneau însă în Moldova judecata hatmanului pentru ţigani (în Ţara Românească a armaşului), a vistiernicului pentru cei ce se jeluiau împotriva slujbaşilor, a spătarului pentru străini, iar aga judeca pe târgoveţi.

Reforma militară a lui Constantin Mavrocordat prevedea desfiinţarea vechii oştiri a slujitorilor şi a curtenilor, rămânând însă câte un steag cu un căpitan la sediul fiecărei ispravnicii, pentru paza ordinii. Încă din vremea domniei lui Brâncoveanu se redusese mult numărul slujitorilor. Slujitorii pierduseră în mare parte caracterul lor militar şi îndeplineau mai mult rosturi fiscale, iar numărul lor era prea mare faţă de nevoile ţării. Constantin Mavrocordat a desfiinţat, cu unele excepţii, breslele militare, supunând pe toţi aceşti privilegiaţi la birul obişnuit. Foştii oşteni devin astfel în mare parte ţărani „aşezaţi” pe moşii, datori cu birul şi claca. În acest chip se măreşte iarăşi numărul braţelor de munca de care dispuneau boierii.

Tot în prima fază a reformelor lui Constantin Mavrocordat se precizează şi aspectul lor social. Articolul 11 al aşa-zisei „constituţii” din 1741 hotărăşte ca toţi oamenii care stau pe moşiile boiereşti şi mănăstireşti, deci oamenii liberi cu învoială, să dea dijmă şi să lucreze claca pentru stăpânii moşiei. Aceasta însemna o consfinţire a obligaţiei de clacă a oamenilor liberi, care până atunci avea caracterul unei învoieli între ţărani şi stăpâni.

Limitarea dreptului de strămutare, ca şi obligaţia generală a clăcii, apropie astfel pe ţăranii aşezaţi cu învoială pe moşii de situaţia rumânilor şi a vecinilor. Şi din acest punct de vedere boierii dobândeau avantaje prin reformă. Totodată, reforma acorda boierilor şi un număr de scutelnici, ţărani ale căror dări către stat erau trecute în folosul boierilor. „Dat-au <Constantin Vodă> - scrie Neculce - şi boierilor celor mari câte 50,60 de oameni de scuteală, altora, boieri mazili, câte 20, câte 15, câte 5. Aşişdere au dat şi la giupânese sărace, ca de scuteală, câte 10, câte 15, careş după boierie”. Între crearea scutelnicilor şi eliberarea şerbilor este o legătură.

În Ţara Românească, la o dată apropiată de aceea a „constituţiei” din 1741, Constantin Mavrocordat a supus pe toţi rumânii la acelaşi bir ca şi oamenii liberi, în vreme ce până atunci ei plăteau un bir mai redus. Cu acest prilej, ca să împace pe boieri, care trăgeau folos din degrevările de bir acordate supuşilor lor, Constantin Mavrocordat le-a acordat un număr de scutelnici. În Ţara Românească, numărul scutelnicilor s-a dat după rang sau „poziţiune”, dar nu numai dregătorilor în funcţiune, ci şi urmaşilor lor. Când peste câţiva ani s-au eliberat toţi rumânii, domnul a adus şi acest argument în favoarea eliberării, spunând boierilor că se pot elibera şerbii, de vreme ce au oameni scutelnici care să-i înlocuiască. Aşadar, acordarea scutelnicilor a fost o măsură care a pregătit eliberarea rumânilor.

Privite în general, reformele lui Constantin Mavrocordat din prima fază reprezintă satisfacerea lăcomiei de putere, de supuşi şi de bani a boierimii, şi în special a boierilor mari, o întărire a oligarhiei, dar în acelaşi timp ele sunt rezultatul colaborării dintre domnul fanariot şi boierimea pământeană, o încercare de modernizare a statului şi de înlăturare a abuzurilor săvârşite de dregători.

Check Also

Reformele înfăptuite în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza

Crearea statului naţional, prin îngemănarea forţelor poporului român din Moldova şi Ţara Românească, a deschis …

Începuturile vieţii politice moderne în ţările române în secolul XIX

Încă din 1802, programele politice ale partidei naţionale ceruseră alegerea unui domn străin, iar cererea …

Înfăptuirea reformelor burgheze în Principatele Unite (1862-1865)

După ce a fost proclamată şi recunoscută unirea administrativă, procesul de formare a statului naţional …

În căutarea unor noi soluţii politice în secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea

Elita românească În societatea românească din secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al …

Cucerirea puterii politice de către Tudor Vladimirescu. Relaţiile sale cu boierii divaniţi în a doua etapă a mişcării revoluţionare din 1821

Cel care s-a opus venirii lui Tudor Vladimirescu cu Adunarea norodului în capitală a fost …