Politica internă a Principatelor Unite (1859-1861)

Deşi Alexandru Ioan Cuza a fost ales prin intervenţia maselor, lupta acestora a fost frânată de burghezie. După alegerea noului domn, s-au format în amândouă ţările guverne de coaliţie dintre reprezentanţii burgheziei şi moşierimii, expresii ale compromisului impus moşierimii la 24 ianuarie. După câteva luni au reapărut însă divergenţele, întrucât cele două clase continuau să existe ca clase deosebite, cu interese deosebite.

Lupta pentru putere dintre burghezie şi fosta boierime nu se încheiase. În timp ce burghezia ţintea la o mai grabnică şi relativ mai adâncă înlăturare a relaţiilor feudale, moşierimea conservatoare urmărea ca schimbarea orânduirii să se facă lent şi în asemenea fel, încât ea să poată păstra în întregime moşiile şi o parte cât mai mare a puterii politice. Dar divergenţele, deşi existente, nu afectau înţelegerea tacită privind menţinerea proprietăţii moşiereşti, care stătea la baza compromisului - în curs de desăvârşire - dintre cele două clase posedante.

Prevederile Convenţiei erau departe de a asigura burgheziei puterea în stat, cu toate că ele întemeiau viaţa politică a Principatelor pe avere şi nu pe naştere. În aceşti ani, lupta dintre cele două clase a continuat, dar, totodată, se remarcau elemente ale viitorului regim burghezo-moşieresc. În afara celor două guverne de coaliţie de puţină viabilitate, formate chiar de la începutul anului 1859, s-au înregistrat mai multe înţelegeri parlamentare ale tuturor grupărilor reprezentând cele două clase.

Deşi alianţa de clasă dintre moşierime şi burghezie nu era încă definitivată şi combaterea reacţiunii conservatoare de către burghezia liberală şi sprijinirea domnitorului de către aceasta în opera de înnoiri au caracterizat viaţa politică a Principatelor în anii 1859-1861, trebuie ţinut seama de faptul că divergenţele dintre burghezie şi moşierime aveau un caracter limitat. Ele reprezentau de fapt o tocmeală în legătură cu târgul pe care cele două clase tindeau să-l încheie în dauna maselor.

Noul stat naţional se întemeia pe contradicţii fundamentale. Convenţia fixa o organizare separată pentru fiecare dintre cele două ţări componente, dar îndoita alegere dăduse acestora un singur domn şi poporul român din Moldova şi Ţara Românească cerea realizarea deplinei unităţi. O altă contradicţie putea fi constatată între programul de înnoiri prevăzut de Convenţie şi prevederile ei electorale, care, datorită caracterului lor restrâns, dădeau necontenit puterea unor Adunări cu majorităţi reacţionare, ostile transformărilor.

Principatele sufereau în aceşti ani de urmările crizei economice europene din anii 1857-1858. La aceasta se adăuga o criză comercială. Hambarele erau pline de grâne care nu se puteau desface, iar lipsa de numerar pe piaţă era apăsătoare. Realizarea transformărilor social-economice pe care le impunea procesul de formare a statului naţional, transformări care trebuiau întemeiate pe o serie de noi obligaţii fiscale, întâmpina mari greutăţi, datorită în bună măsură şi încercărilor pe care le făceau clasele posedante de a se eschiva, pe cât posibil, acestor sarcini.

Puterea executivă era deţinută de un domn, ale cărui vederi erau acelea ale progresului, dar guvernarea lui se lovea de repetate piedici pe care i le puneau în faţă majorităţile reacţionare din Adunări. Pe de altă parte, dacă în linii mari programul grupărilor progresiste coincidea, nu se putea totuşi remarca o permanentă acţiune solidară a acestora. La aceasta contribuia şi faptul că domnitorul, care nu era „nici alb, nici roşu”, încerca să-şi formeze un partid propriu, întemeiat în general pe elemente liberal-moderate.

Pentru a desăvârşi Unirea şi a înfăptui programul de reforme, Cuza a căutat să folosească divergenţele dintre grupările politice burgheze şi moşiereşti spre a-şi crea acest partid de centru şi eventual să cârmuiască personal, întrucât poziţia sa de clasă limitată îl făcea să nu recurgă la sprijinul revoluţionar al maselor. Datorită deţinerii puterii legislative de către Adunările reacţionare, a lipsei de unitate din lagărul progresului şi a contradicţiei dintre interesele potrivnice propăşirii ale majorităţii conservatoare din Adunări şi platforma de reforme burgheze a lui Alexandru Ioan Cuza şi a grupărilor politice liberale, viaţa politică din Principate se caracteriza printr-o profundă instabilitate.

În decurs de 3 ani s-au succedat în cele două ţări peste 20 de formaţii ministeriale şi cinci Adunări. Un contemporan observa că ministerele „se schimbau ca blidele”. Nici Comisia centrală, instituţie comună, calificată în programul celui dintâi guvern moldovean al lui Alexandru Ioan Cuza drept „simbolul unităţii naţionale”, nu a corespuns decât în măsură limitată nădejdilor pe care şi le pusese în ea poporul român. Dominată, în cea mai mare parte a activităţii ei, de o majoritate reacţionară, ea a refuzat să dezbată în primul an o nouă lege electorală, redactând în schimb un proiect de constituţie reacţionar şi ostil domnitorului, iar în cel de-al doilea an un proiect de lege rurală prin care ţărănimea era spoliată.

În cea de-a treia sesiune, componenţa Comisiei fiind îmbunătăţită, datorită acţiunii combinate a domnitorului şi a celor două guverne progresiste Panu şi Golescu, ea a elaborat un proiect de lege electorală, care, deşi n-a putut fi. tradus în viaţă, cuprindea dispoziţii cu mult mai înaintate decât prevederile electorale ale Convenţiei. Comisia centrală a mai întocmit o serie de proiecte de legi, dintre care cel mai de seamă a fost cel referitor la înfiinţarea Curţii de Casaţie.

Puterea a fost deţinută, în general, în anii 1859-1861 de guverne moderate, oglindind interesele burgheziei mari şi mijlocii, ca şi ale acelei părţi din moşierime care accepta instaurarea rânduielilor burgheze. Primul guvern moldovean, condus de Vasile Sturdza, avea această componenţă; el s-a lovit de ostilitatea elementelor conservatoare, dar şi de cea a elementelor liberale de stânga. În Ţara Românească, cel dintâi guvern a fost o formaţie de coaliţie, de puţină viabilitate, în care Alexandru Ioan Cuza a chemat alături pe Nicolae Golescu cu Barbu Catargiu.

După căderea primelor ministere, puterea a fost deţinută în Moldova de guvernele moderate Ion Ghica şi Manolache Costache Epureanu, iar în Ţara Românească de cabinetele moderate C.A. şi N. Creţulescu şi Ion Ghica. Prin întrunirea din sala Bossel, gruparea liberal-radicală munteană a încercat să forţeze mâna domnitorului şi să obţină puterea; ea nu a reuşit decât să ducă la înlocuirea formaţiei moderate Creţulescu prin cea condusă de Ion Ghica.

În primăvara anului 1860, guvernele din amândouă ţările au fost încredinţate unor formaţii de stânga. Dacă în Moldova Mihail Kogălniceanu a deţinut puterea o perioadă mai îndelungată, în Ţara Românească cabinetul Nicolae Golescu n-a avut decât o existenţă efemeră, dând locul unui guvern moderat condus de Epureanu. În ianuarie 1861 Kogălniceanu a fost înlăturat de la conducere de reacţiunea moldoveana, în locul cabinetului său formându-se un minister condus de Anastase Panu, a cărui politică s-a radicalizat în urma unei remanieri în mai 1861. În Ţara Românească, după un interimat al directorilor de departamente şi o scurtă guvernare a unei formaţii conservatoare conduse de Barbu Catargiu, puterea a fost din nou încredinţată stângii, în persoana lui Ştefan Golescu.

În timpul guvernelor A. Panu şi Şt. Golescu, drept răspuns la uneltirile reacţionare în favoarea unui prinţ străin, a avut loc o intensă activitate propagandistică în jurul petiţiei de la 11/23 iunie, prin care se cerea menţinerea lui Alexandru Ioan Cuza, reforma electorală şi se punea în perspectivă eliberarea şi împroprietărirea ţărănimii. În a doua jumătate a anului 1861, dificultăţile diplomatice întâmpinate în problema desăvârşirii Unirii pe plan administrativ, ostilitatea puterilor „unioniste” faţă de formaţiile ministeriale de stânga, ca şi presiunile stăpânilor de moşii îngrijoraţi de eventualitatea unei rezolvări a problemei agrare în defavoarea lor au determinat pe Al. I. Cuza să recurgă la guverne conservatoare, dând puterea în Ţara Românească lui Dimitrie Ghica, iar în Moldova lui Alex. Constantin Moruzi. În momentul proclamării Unirii desăvârşite, puterea era deţinută de reacţiunea conservatoare, ceea ce a dus la puternice manifestaţii de masă la începutul anului 1862.

În anii 1859-1861, activitatea politică a celor două ţări a avut un caracter comun, deşi s-a menţinut separaţia din punct de vedere administrativ. În Moldova a fost numit prim-ministru munteanul Ion Ghica şi în Ţara Românească moldoveanul Epureanu, iar Al. G. Golescu-Negru a fost ales deputat şi chiar vicepreşedinte al Adunării Moldovei. Guvernele, îndrumate de domnitor, acţionau într-un sens comun.

Din punct de vedere politic, unitatea a fiinţat din ianuarie 1859. Desăvârşirea unităţii celor două ţări a constituit în aceşti ani principalul ţel al politicii Principatelor, unificarea deplină fiind condiţia de bază a regimului politic existent pentru înfăptuirea întregii platforme de înnoiri. Odată cu străduinţele ce s-au depus în acest sens pe plan extern, s-a trecut practic la realizarea unificării.

Serviciile de vămi ale celor două ţări s-au contopit într-o singură direcţie generală, cursul monedelor din Principate a fost unificat, administraţiile telegrafelor au fost, de asemenea, contopite. Comisia centrală a unificat municipalitatea şi poliţia din Focşani, oraş situat pe fosta graniţă. Când s-a luat în discuţie problema Capitalei ţării, Bucureşti - calificat de Kogălniceanu „inima României” - s-a impus drept Capitală.

De altfel, oraşul a adoptat din 1859 stema vulturului şi a zimbrului. Între autorităţile celor două ţări s-au stabilit legături directe, fără a se mai folosi ministerele de Externe. Renunţându-se la sărbătorirea celor două zile de alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, s-a fixat doar 24 ianuarie zi de sărbătoare naţională. Comisia centrală lucra la unificarea legislativă a celor două ţări, iar în toamna anului 1861 s-a instituit şi o comisie pentru unificarea legilor şi a regulamentelor administrative. Procesul de unificare s-a desfăşurat şi pe tărâm militar, depăşindu-se prevederile Convenţiei.

În primăvara anului 1859, unităţi muntene au fost trimise în Moldova şi altele moldovene aduse în Ţara Românească. S-a convocat la Focşani o comisie moldo-munteană pentru înlăturarea deosebirilor existente privind uniformele. Armatele celor două ţări au fost strânse în vara anului 1859 în tabăra de la Floreşti, prin care Principatele voiau să preîntâmpine vreun atac austro-turc, să grăbească recunoaşterea îndoitei alegeri şi eventual chiar să-şi dobândească neatârnarea.

Tot cu prilejul taberei, generalului Milicescu i s-a dat comanda celor două “armate, iar doctorul Carol Davila a fost numit medicul lor superior. Toamna, domnitorul însuşi a preluat comanda celor două armate, apoi” s-a creat un stat-major unic. , în 1860 s-a uniformizat instrucţia şi s-au organizat la Bucureşti detaşamente model, s-au unificat ambele intendenţe şi administraţii militare, iar generalul Florescu a fost numit ministru de Război în amândouă ţările. Peste puţin s-a organizat un regiment de geniu, compus dintr-un batalion muntean şi altul moldovean.

Paralel cu activitatea depusă pentru desăvârşirea unificării, s-a început organizarea statului pe noile baze cerute de dezvoltarea societăţii. Burghezia dobândea treptat poziţia predominantă în întregul aparat de stat. Acest proces a fost însă stânjenit de majorităţile reacţionare din Adunări. De aceea dobândirea unei noi legi electorale era considerată de progresişti condiţia fundamentală pentru înnoiri. Dar reacţionarii s-au opus cu înverşunare înfăptuirii acestei condiţii.

În vara anului 1861, Comisia centrală a elaborat un proiect de lege electorală pentru care Cuza intenţiona să obţină consimţământul puterilor garante, proiect la care a renunţat în septembrie 1861 din pricina dificultăţilor ce le întâmpina pe plan diplomatic chestiunea desăvârşirii Unirii. De altfel, proiectul Comisiei centrale, deşi cu mult mai avansat decât prevederile Convenţiei, reflecta poziţia burgheziei moderate. El a fost criticat de foaia liberal-radicală „Românul” prin citarea versurilor lui Grigore Alexandrescu: „De-mbunătăţiri rele cât vreţi suntem sătui”

Problema agrară străbătea ca un fir roşu istoria Principatelor în aceşti ani, fiind - după un consul străin - „fondul tuturor preocupărilor”. Dacă desăvârşirea unităţii pe plan administrativ şi reorganizarea statului reflectau cu precădere interesele burgheziei, reforma agrară era năzuinţa fundamentală a maselor. Această problemă, legată indisolubil de lupta pentru desăvârşirea Unirii, reprezenta încununarea acesteia pe plan social. Împotriva unei rezolvări a problemei agrare pe calea împroprietăririi se ridica însă cu ură şi înverşunare moşierimea conservatoare, stăpână pe o restrânsă bază electorală. Mai multe guverne au fost înlăturate de la putere fiind bănuite de majorităţile reacţionare ale Adunărilor că intenţionau să realizeze împroprietărirea.

Conservatorii au înfiinţat o foaie, „Conservatorul progresist”, a cărei ţintă era „de a apăra proprietatea” atacată de „socialiştii români”, cum erau numiţi impropriu partizanii împroprietăririi cu pământ a ţăranilor. Ei au căutat să impună grabnica rezolvare a problemei agrare într-un sens favorabil lor cât timp mai deţineau puterea legislativă, în timp ce liberalii de diverse nuanţe amânau încă rezolvarea, vrând să dobândească mai înainte supremaţia în Adunări pe baza unei noi legi electorale.

De altfel, liberalii radicali se arătau destul de puţin preocupaţi de problema agrară, găsind mai importantă pentru interesele lor de clasă rezolvarea cu precădere a problemelor de organizare a statului naţional burghez. Nici Cuza însuşi, partizan hotărât al împroprietăririi, nu ajunsese încă la un punct de vedere clar asupra modalităţii de înfăptuire a reformei.

În 1860, Comisia centrală a dezbătut şi votat un proiect de lege rurală ale cărui prevederi oglindeau poziţia majorităţii ei reacţionare, ţărănimea fiind spoliată de pământ. Majorităţile reacţionare ale celor două Adunări au căutat să impună adoptarea acestei legi în 1861, sub pretextul că Unirea ar putea fi înfăptuită pe calea întrunirii lor pentru dezbaterea legiuirii. Un rol pozitiv în pregătirea rezolvării problemei agrare l-a avut Mihail Kogălniceanu, care, în timpul guvernării sale din Moldova (1860-1861), a luat o serie de măsuri în favoarea ţărănimii.

Poziţia lui Kogălniceanu în problema agrară a dus însă la căderea sa de la putere. Tot în vara anului 1861, Adunarea munteană a înlăturat guvernul Ştefan Golescu sub învinuirea de a plănui să realizeze împroprietărirea după obţinerea unei legi electorale largi. Odată cu preluarea guvernelor de către conservatori în iulie şi septembrie 1861, s-au redus pentru un timp perspectivele pentru o rezolvare a chestiunii agrare în sensul vederilor burgheziei.

Dacă în primii ani de existenţă a statului naţional nu s-au obţinut soluţii în problema electorală şi în cea agrară, s-a realizat, totuşi, un număr de reforme pe linia constituirii statului burghez. Toate guvernele, chiar şi cele conservatoare, de fapt conservator-moderate, şi-au propus să aplice prin măsuri practice prevederile Convenţiei de la Paris. Adoptarea reformelor a avut loc în condiţiile unei lupte destul de ascuţite din Adunări duse de deputaţii cu vederi înaintate şi mai ales sub neîntrerupta presiune a maselor, care cereau desăvârşirea Unirii pe plan social şi economic.

La aceasta s-a mai adăugat şi faptul că moşierimea nu se putea opune în mod obiectiv acestor reforme. Descriind motivele pentru care nobilimea nu se poate opune valului de înnoire, Marx arăta în 1849 că „vechii stăpâni feudali au decăzut, ajungând în situaţia unor fabricanţi de vite, de lână, cereale, sfeclă, rachiu etc., în situaţia unor oameni care, ca oricare alţi comercianţi, fac comerţ cu aceste produse industriale! Oricât s-ar crampona de vechile lor prejudecăţi… ei devin nişte burghezi... Modul de viaţă, modul de producţie, modul de obţinere a veniturilor propriu acestor domni ne arată, aşadar, toată falsitatea tradiţionalei lor îngâmfări arogante”.

Egalitatea - desigur însă în limitele intereselor de clasă burgheze - în faţa legii şi a dărilor, desfiinţarea privilegiilor şi adoptarea unor forme de organizare statală modernă sunt principalele direcţii de dezvoltare ale activităţii guvernelor începând din 1859. Toate aceste reforme au servit în primul rând burgheziei, dar în mult mai mică măsură maselor oprimate.

S-a căutat să se îmbunătăţească funcţionarea justiţiei, s-a organizat o direcţie de statistică în Moldova şi un oficiu statistic în Ţara Românească, instituţii legate de necesitatea unei evidenţe statistice generale, s-a adoptat o lege a recrutării, prin care - cel puţin formal - obligaţiile militare erau generalizate, în Moldova s-a înfiinţat un corp de geniu pentru executarea lucrărilor publice, iar în Ţara Românească o Direcţie a Lucrărilor Publice; tot aici s-a hotărât numirea directă a subadministratorilor, fără a se mai respecta dispoziţiile regulamentare, care asigurau stăpânilor de moşii dreptul de alegere.

În 1860, guvernul Kogălniceanu a avut o susţinută activitate înnoitoare. El a desfiinţat bătaia la sate, a înfiinţat judecătoriile săteşti, a aplicat practic noua lege a recrutării, a înfiinţat Universitatea din Iaşi, a adoptat o lege ocrotitoare pentru slugi, a combătut cu eficienţă flagelul lăcustelor, înfruntând pe moşierii care refuzau să-şi dea contribuţia la această acţiune etc. O activitate asemănătoare a avut şi guvernul muntean condus de Nicolae Golescu. În timpul acestui minister, Adunarea a luat în discuţie legea comisiilor consultative de agricultură, s-a recunoscut dreptul de naturalizare fără formalităţi românilor din afara hotarelor şi s-a dezbătut proiectul Curţii de Casaţie, reformă care se va înfăptui efectiv în primele luni ale anului 1862.

Guvernul a desfiinţat pedeapsa cu bătaia, s-a pronunţat pentru reorganizarea învăţământului pe baze largi, era preocupat de o serie de probleme de natură economică (constituirea companiei sericicole, îmbunătăţirea soiurilor de vite, organizarea creditului, taxele de export etc.), de înarmare (organizarea atelierelor oştirii), de organizarea statului şi de cultură. Guvernul moderat muntean Epureanu a avut realizări în domeniul organizării noii fiscalităţi şi totodată, între alte lucrări, a unificat casele publice cu cea a Ministerului de Finanţe, a reorganizat serviciul inginerilor hotărnici şi a trecut seminariile sub supravegherea statului.

Reforma fiscală - generalizarea contribuţiilor şi asigurarea fondurilor necesare operei de organizare a noului stat naţional - era una dintre problemele centrale ce se puneau după 24 ianuarie / 5 februarie 1859. Reacţiunea boierească s-a opus cu înverşunare traducerii în viaţă a unor măsuri de egalitate fiscală, care, totuşi, s-au realizat, desigur însă în limitele intereselor burgheziei, continuând a fi apăsătoare pentru mase. Toţi bărbaţii majori au fost supuşi impozitului personal şi contribuţiei pentru drumuri.

Totodată s-au adoptat noi taxe pentru patentele meseriaşilor şi negustorilor, s-a fixat un impozit de 5 lei la vadra de vin, s-au sporit taxele de timbru şi s-a instituit un impozit pe proprietăţile de mână moartă. Instituţia slujbaşilor volnici a fost desfiinţată şi în Moldova, dar moşierimea s-a opus cu înverşunare impunerii funciare. Guvernul Vasile Sturdza a fost înlăturat de la putere în 1859 pentru că instituise o dare de 5.000.000 de lei pe proprietate.

Totuşi, în 1860, impozitul funciar a fost pus în aplicare, după ce Adunarea munteană l-a redus de la 5% la 3,5%. La sfârşitul anului 1861, în cele două ţări era statornicit noul sistem fiscal. Pentru a răspunde noilor necesităţi băneşti ale statului şi pentru a afirma drepturile poporului român asupra teritoriului ţării, s-au luat o serie de măsuri referitoare la bunurile mănăstireşti, prin care s-a pregătit viitoarea secularizare.

Ministerul Cultelor din Moldova a preluat în 1859 administrarea bunurilor mănăstirilor pământene. În anul următor s-au secularizat în amândouă ţările bunurile câtorva mănăstiri şi schituri şi, totodată, în Ţara Românească s-au centralizat în casa statului veniturile mănăstirilor pământene. Mănăstirea închinată Golia a fost obligată din 1859 să întreţină un spital înfiinţat de guvern, iar în Ţara Românească s-a hotărât, în acelaşi an, să se oblige mănăstirile închinate să verse statului o treime din venituri, potrivit unei hotărâri din 1855 dar, practic, această măsură a guvernului Creţulescu nu a fost aplicată.

În cei 3 ani următori îndoitei alegeri, procesul de constituire a statului naţional român s-a desfăşurat pe diferite planuri. Instabilitatea politică şi puterea deţinută încă de reacţiunea conservatoare a împiedicat să se desăvârşească reformele sociale cerute de stadiul de evoluţie a societăţii. Realizarea unirii administrative va crea premisele necesare pentru înfăptuirea acestor reforme.

Frământări sociale

Îndoita alegere constituia un început de rezolvare a Unirii, dar ea soluţiona cu mult mai puţin cerinţele social-economice ale maselor de la oraşe şi mai ales de la sate. Întâietatea politică a moşierimii, interesele de clasă mărginite chiar şi ale părţii celei mai înaintate din burghezie, şi împrejurările externe neprielnice unei dezvoltări revoluţionare, au făcut ca înnoirile să fie limitate şi ca starea de frământare socială să continue, masele luptând cu însufleţire pentru desăvârşirea Unirii şi pentru îmbunătăţirea condiţiilor lor de viaţă.

Întârzierea rezolvării problemei agrare a intensificat lupta de clasă în lumea satelor, în care locuia marea majoritate a populaţiei celor două ţări. Greu apăsată de clacă, ţărănimea, dornică de a avea în stăpânirea ei pământul pe care-l muncea, îşi pusese nădejdile în Unire, în crearea statului naţional. „Dreptatea ridicând umbrele ei - scriau plastic şi entuziast în 1859 sătenii din Ciomăgeşti (judeţul Olt) -, fericirea adevăratului român şi sărmanului sătean începu a zâmbi... Trăiască Unirea...”.

Dar problema ţărănească era încă departe de rezolvare. Noii guvernanţi, în majoritate liberali moderaţi - ei înşişi stăpâni de moşii -, se mulţumeau cu o bunăvoinţă platonică. Deşi problema agrară era necontenit prezentă în Adunări, în Comisia centrală, în activitatea guvernelor, ori în dezbaterile opiniei publice, exploatarea boierească se desfăşura nemiloasă mai departe.

Pe drept cuvânt observa Marx în 1859, comentând urmările dublei alegeri, că „poporul român geme după (acest eveniment), ca şi înainte, sub cea mai hidoasă clacă”. Într-o atmosferă de criză economică, îmbinată cu lipsurile pricinuite de secetă, situaţia ţărănimii era deosebit de tragică, ea fiind încă supusă unui regim de viaţă feudal, inclusiv brutalelor forme de constrângere extraeconomică.

Izgonirea - prilej necontenit de ameninţare şi terorizare a satelor -, globirile şi mijloacele violente de care făceau uz cei puternici, execuţiile şi bătaia, apăsau din greu lumea satelor. Claca, dijma, monopolurile, învoielile apăsătoare, înşelătoriile la socoteli şi datoriile, grefate pe neştiinţa ţăranilor, apăsau de asemenea greu asupra ţărănimii, ca şi muncile pe moşii îndepărtate sau asupritoarele transporturi. În faţa exploatării se ridica ura neţărmurită a ţărănimii, pe care teroarea moşierească şi arendăşească nu reuşea s-o înfrângă.

Spiritul de luptă al ţărănimii era uneori folosit de liberalii radicali, care totodată îşi aveau însă evidentele lor limite de clasă şi nu înţelegeau a lupta pentru grabnica satisfacţie a cerinţelor imperioase ale ţărănimii, ci le utilizau pe acestea pentru a-şi realiza propriile lor interese. Ţărănimea ocupa faţă de liberalii democraţi şi radicali o poziţie similară cu cea a ţărănimii din ţările Europei apusene în timpul revoluţiilor burgheze, în care ţărănimea sprijinise burghezia în lupta împotriva feudalismului.

Liberalii radicali - cu care ţărănimea a conlucrat în 1857, în 1859 (la îndoita alegere), în vara anului 1861 sau la începutul anului 1862 -, deşi vorbeau de „ţipetele sfâşietoare” ale ţărănimii erau preocupaţi în mod dominant de problemele formării şi consolidării statului burghez. Această poziţie a contribuit într-o bună măsură la limitarea luptei ţărănimii la acele obiective care, deşi progresiste, conveneau în primul rând burgheziei.

Ţărănimea lupta împotriva exploatării pentru eliberarea de clacă şi pentru împroprietărire. În formele ei inferioare sau superioare, pe plan local, dar şi pe arii mai întinse, lupta de clasă a fost puternică la sate. Petiţiile ţăranilor din această perioadă reflectă dârzenie. Locuitorii din Mârşa (jud. Vlaşca) cereau, de pildă, satisfacerea doleanţelor lor, „auzind că mai zbârnâie dreptatea prin ţară”.

Fuga şi strămutarea au fost, de asemenea, forme des întâlnite ale luptei de clasă la sate; astfel la Cobiceni (judeţul Botoşani) au pribegit toţi locuitorii. La ţiganii dezrobiţi fugile erau frecvente. Din Belitori (judeţul Teleorman) au fugit 100 de familii de ţigani, care au făcut „opoziţie serioasă” când s-a încercat readucerea lor. Refuzul de muncă era des întâlnit. La Stăneşti (judeţul Vlaşca), locuitorii au bătut în februarie 1859 pe cei ce acceptau să lucreze pentru proprietate, iar sătenii din Măneciu (judeţul Prahova) refuzau munca, în decembrie 1859, „sub cuvânt că nu mai este clacă”. Lupta ţărănimii a căpătat uneori accente ascuţite.

De pildă, la Prăjeni (judeţul Botoşani), locuitorii au arat cu sila pământul reţinut de moşier, „buntuluindu-se în mai multe rânduri”. Ţărănimea refuza „să respecte” proprietatea moşierească. Pădurarii erau maltrataţi în multe locuri, potrivit unei sesizări a serviciului de silvicultură, iar la Bezdead (judeţul Dâmboviţa), după o reclamaţie a arendaşului, 800 de locuitori „necurmat taie din pădurile proprietăţii”. Pietrele de hotar din Stoişeşti (judeţul Fălciu) au fost scoase de săteni în 13 rânduri. Tot aici locuitorii au dat foc grajdului moşierului. Incendieri se petreceau, de altfel, în multe locuri.

Plecarea în masă spre oraşul de reşedinţă a unor sate era altă formă de luptă a ţărănimii. 200 de săteni din Baia de Fier (judeţul Gorj) au înconjurat prefectura, refuzând să părăsească fâneţele reclamate de proprietate; cei din Glavacioc (judeţul Vlaşca), refuzând noi locuri de muncă, au pornit spre Bucureşti. În multe locuri, ţărănimea înfrunta făţiş pe reprezentanţii proprietăţii moşiereşti şi se opunea autorităţilor. La Talpa-Ioneşti (judeţul Vlaşca) locuitorii au bătut crunt pe epistatul moşiei şi au bruscat pe subprefect, iar la Puţeni (judeţul Tecuci) a fost maltratat vechilul proprietarului. Ocuparea terenurilor de muncă este semnalată de documente, de pildă la Tânganu (judeţul Ilfov) sau Ionăşeşti (judeţul Tecuci), unde sătenii „s-au zurbuluit cu desăvârşire”.

Lupta ţărănimii îmbrăca şi alte forme. La Ciocăneşti (judeţul Romanaţi), sătenii au spart oborul, eliberându-şi vitele; la Bezdead (judeţul Dâmboviţa), unde ţăranii au ajuns „prin îndărătnicirea lor la gradul cel mai mare de nesupuneri”, subprefectul a fost alungat când a venit să socotească averea unui izgonit din sat; iar la Ioneşti şi Brăneşti (judeţul Gorj), dorobanţii au fost alungaţi cu parii când s-a încercat împărţirea moşiei în plaiuri. Alteori, sătenii apărau de execuţii dorobănţeşti pe consătenii care se opuneau la reîmpărţirea locurilor de muncă.

Ţăranii din Dobreni (judeţul Neamţ) s-au ridicat să apere pe cei mai „semeţi” dintre ei şi au încercat să ia săbiile jandarmilor trimişi să execute arestări, în primele luni ale anului 1861 a circulat un zvon privind pregătirea unei răscoale ţărăneşti în judeţele Iaşi şi Vaslui. În vara anului 1861 s-au produs frământări la Băileşti (judeţul Dolj), unde locuitorii au refuzat munca şi s-au revoltat, „sărind şi muierile cu parii”.

Pentru potolirea frământării a fost necesară deplasarea la faţa locului a primului-ministru. De altfel, cam tot în această vreme, prefectul judeţului Dolj aprecia că nesupunerea ţărănimii devenise „obştească”. În Vlaşca s-au produs agitaţii în legătură cu propaganda dusă în jurul petiţiei de la 11/23 iunie 1861. Un candidat sătesc măsura pogoanele sătenilor şi ţărănimea se frământa pentru scăderea clăcii şi a birului şi pentru împroprietărire.

Frământările ţărănimii nu s-au mărginit la acţiuni locale; ele au luat uneori amploare. În vara anului 1859 au avut loc puternice frământări în rândurile grănicerilor şi dorobanţilor munteni cu prilejul concentrării armatelor în tabăra militară de la Floreşti. Aceste frământări erau pricinuite de apăsarea moşierilor, care pretindeau insistent clacă de la familiile celor concentraţi, dar, pe de altă parte, ele reflectau adâncă nemulţumire a maselor ţărăneşti. La 12/24 mai 1859, dorobanţii districtului Brăila s-au răsculat şi au refuzat să presteze serviciul mai mult de 10 zile pe lună; peste trei zile au fost dezarmaţi de o companie de linie.

Cu opt zile mai înainte începuseră frământările în rândul grănicerilor. La 4/16 mai, vreo 400 de grăniceri, înconjuraţi de 1.500 de bătrâni, femei şi copii, declarau comandantului lor la Bolboaca (Râmnicu Sărat) că ei trebuiau să fie scutiţi de clacă, „căci două săbii şi o puşcă erau prea grele pe umere”, iar „femeile strigau că boierii sunt deprinşi a trăi numai de pe palmile ţăranilor”. Dacă grănicerii din Bolboaca refuzau doar serviciul şi depuneau armele, compania de grăniceri din Focşani a trecut a doua zi la acţiuni violente şi cu greu a fost dezarmată. La punctul Vădeni au avut loc alte frământări grănicereşti.

La 7/19 mai au izbucnit apoi frământări similare între grănicerii companiilor de la Calafat şi Bechet, care refuzau să plece în lagăr; aceeaşi atitudine o aveau şi grănicerii companiei de la Turnu-Măgurele. Pe linia Dunării frământările n-au contenit până spre mijlocul lunii iunie. În teritoriul anexat Moldovei în urma războiului Crimeii, au fost frământări în rândurile populaţiei şi în special ale coloniştilor bulgari. Aplicarea unui impozit de 5 carboave, supunerea coloniştilor la recrutare, planul de a înlocui funcţionarii locali, ca şi faptul că legile pe baza cărora se făcuse colonizarea erau „cu totul părăsite”, produceau nemulţumiri.

Acestea stăteau la baza unui curent de emigrare peste graniţa rusă sau cea turcă, pe care autorităţile l-au stăvilit cu greu. De altfel, frământări din pricina recrutării s-au produs şi în districtele de la apus de Prut; astfel 40 de sate din districtul Covurlui s-au opus aplicării legii recrutării. În vara anului 1861, ţărănimea din Principate a fost deosebit de frământată, asupra ei acţionând puternic propaganda dusă în jurul petiţiei de la 11/23 iunie 1861.

La întrunirea de la Frumoasa de lângă Iaşi din 25 iunie / 7 iulie, ţăranii strigau: „Să trăiască Unirea! Să trăiască vodă! Să cadă boierescu!”. Ţărănimea se ridica împotriva exploatării, reclamând cu energie mult aşteptata lege agrară. Sătenilor li se făgăduia că se vor lua moşiile ciocoilor sau că „peste curând capul statului va convoca de la sine o Adunare întinsă pe bazele Divanului ad-hoc, care va da ţărănimii (câte) 13 pogoane”. Ţăranii, încurajaţi într-o oarecare măsură sub guvernul liberal-radical şi de zvonurile ce circulau, refuzau în multe locuri să mai lucreze moşiile.

Foaia „Unirea”, reacţionară şi conservatoare, observa îngrijorată: „... Cetăţenii paşnici şi mai cu seamă proprietarii au început să se teamă nu numai de stările lor, dar încă chiar de viaţă”. Spre sfârşitul lunii iulie, aceeaşi foaie remarca polemizând cu C.A. Rosetti: „Simptomele de revoluţii nu s-au văzut pretutindeni?... mai în toate judeţele.. .?”. Este neîndoielnic că în lunile iunie şi iulie 1861 satele din Ţara Românească se găseau într-o stare de vie agitaţie şi că aceasta a fost întreţinută şi sporită prin propaganda dusă în jurul petiţiei de la 11/23 iunie.

Chiar în zilele desăvârşirii Unirii, pe plan administrativ avea loc mişcarea condusă de Mircea Mălăeru, cea mai puternică acţiune ţărănească din timpul domniei lui Cuza. Conduşi de Mălăeru, fost deputat ţăran în Adunarea ad-hoc în 1857 şi animator al maselor în ianuarie 1859, câteva mii de ţărani - veniţi îndeosebi din judeţele Ilfov şi Prahova - s-au îndreptat spre Bucureşti pentru a fi prezenţi în oraş în zilele când urma să se formeze primul guvern al Principatelor Unite şi să se deschidă Adunarea României. Susţinând din nou pe liberalii radicali, ei căutau să sprijne preluarea guvernului de către aceştia, în nădejdea că vor dobândi pe această cale rezolvarea problemei agrare. Această mişcare a fost momentul culminant al lanţului de frământări ţărăneşti din perioada analizată, care vor impune până la sfârşit reforma din 1864.

Depăşind intenţiile liberalilor radicali, care nu doreau o răscoală, ci doar o manifestaţie care să-l determine pe domn să le încredinţeze formarea guvernului, ţăranii au trecut la acţiuni violente împotriva membrilor claselor posedante. Ţăranii au bătut un subprefect, au atacat numeroşi arendaşi ca să le ia armele şi au pornit în cete spre Bucureşti. Intraţi în panică, guvernanţii conservatori le-au trimis armata în cale, care a arestat la Afumaţi 160 de oameni din ceata principală condusă de Mălăeru.

În zilele următoare a urmat o cruntă acţiune de reprimare, numeroase maltratări şi arestări. Sute de ţărani au fost întemniţaţi la Văcăreşti, unde unii dintre ei au murit. Campania presei progresiste n-a contribuit decât în slabă măsură la îmbunătăţirea situaţiei arestaţilor. Procesul început în septembrie 1862, s-a terminat în primăvara anului 1863. La putere nemaifiind conservatorii, sentinţele au fost uşoare. În 1864, Mircea Mălăeru era liber şi lupta din nou pentru îmbunătăţirea stării ţăranilor.

În oraşe se remarca în aceşti ani o continuă stare de agitaţie şi frământări. Acţiunile favorabile înnoirilor se împleteau cu uneltirile reacţionare şi cu luptele locale ale orăşenimii. În timp ce reacţionarii unelteau şi căutau să acrediteze teza că îndoita alegere nu va fi confirmată de către puteri, spiritul de luptă al orăşenilor era viu, ca şi cel al ţăranilor.

Când s-au strâns armatele în tabăra de la Floreşti, s-au înrolat numeroşi voluntari din rândurile orăşenimii. Totodată, în Moldova circula zvonul privind „planuri de răsculare” ale fruntaşilor înaintaţi ai burgheziei moldovene şi ale foştilor deputaţi pontaşi, iar la Bucureşti se zvonea izbucnirea unei revolte în ziua de 11/23 iunie 1859, în care principalul rol urmau să-l aibă tabacii, precupeţii, măcelarii şi alţi oameni „din popor”.

Toamna, în timp ce la Tecuci orăşenii „semeţi”, neţinând seama de jandarmi, au dărâmat până la temelii construcţiile ridicate în mod ilegal de un anume Miron Atanasiu, sprijinit de autorităţi, la Bucureşti avea loc aşa-numitul incident din sala Bossel, provocat de conflictul izbucnit între muncipalitate şi guvernul moderat Creţulescu şi de suspendarea arbitrară a foilor „Nichipercea” şi „Românul”.

În fapt, întrunirea şi manifestaţia de la 28 septembrie / 10 octombrie au reprezentat o încercare a grupării liberal-radicale de a determina pe domnitor să-i încredinţeze guvernarea. Mişcarea a fost reprimată cu forţe militare, dar până seara târziu au avut loc manifestaţii. În urma unui proces, în care Curţile Unite au achitat pe arestaţi, incidentul s-a încheiat la 24 ianuarie / 5 februarie 1860 prin amnistia definitivă pe care a dat-o domnitorul tuturor celor implicaţi.

În noiembrie 1860 au izbucnit frământări de stradă la Craiova şi la Ploieşti. Moşierimea, stăpână pe Adunare, mărise fără ezitare obligaţiile meseriaşilor şi ale negustorilor, limitând, în schimb, propriile ei sarcini fiscale. Prin legea patentelor din 1860 fuseseră lovite largi pături orăşeneşti. Ion Ionescu de la Brad aprecia noul impozit ca „sporit peste măsură”.

Moşierimea eschivându-se de la contribuţiile fiscale, iar marea burghezie aruncând greutatea sarcinilor formării statului naţional burghez pe spinarea ţărănimii şi a micii burghezii, s-au produs mari nemulţumiri, de care au profitat şi reacţionarii pentru uneltirile lor. Cele dintâi frământări din toamna anului 1860 au izbucnit şi s-au desfăşurat la Craiova în zilele de 6/18-9/21 noiembrie, având ca motiv imediat clasificarea patentărilor. S-a atacat prefectura şi autorităţile au făcut uz de arme; au căzut ucişi 8 orăşeni. Frământările n-au putut fi reprimate decât printr-o concentrare masivă de trupe.

La 13/25 noiembrie au izbucnit frământări asemănătoare şi la Ploieşti. Şi aici armata a putut cu greu reprima mişcarea orăşenilor. Simptome „de revoltă şi de nemulţumiri” s-au ivit şi în alte centre, la Câmpulung, Brăila, Caracal, Călăraşi etc., determinând o masivă chemare sub arme a dorobanţilor. În Bucureşti nu au avut loc frământări violente. Frământările din toamna anului 1860 au determinat în bună măsură căderea de la putere a guvernului Epureanu. Aceste frământări şi-au avut originea în adâncile nemulţumiri ale maselor orăşeneşti apăsate de grelele împrejurări economice şi de ameninţarea unor noi şi grele sarcini fiscale.

Necesităţile noului stat cereau venituri mari, şi la acestea clasele dominante nu înţelegeau să contribuie potrivit averilor lor, ci preferau să lase impozitele să apese masele. Frământările au avut, în general, aspectul unor izbucniri spontane, deşi au existat şi aţâţări reacţionare care au căzut pe terenul prielnic al nemulţumirii obşteşti. În orice caz, dincolo de strigătele reacţionare ale unor provocatori a apărut aspectul net revoluţionar al frământărilor mulţimilor, „cu basmale roşii în vârful prăjinilor” şi cu expunerea „în răscrucea cea mare” a celor ucişi de gloanţele stăpânirii.

În 1861, masele orăşeneşti din amândouă ţările, ca şi ţărănimea, şi-au dezvăluit încă odată nestăvilita dorinţă de luptă pentru progres. Opunându-se uneltirilor făţişe sau din umbră ale reacţiunii, ele au sprijinit cu energie atât pe domn, cât şi pe fruntaşii părţii înaintate a burgheziei, dându-şi întregul concurs la campania ce se ducea în jurul petiţiei de la 11/23 iunie.

Aceasta a fost acoperită, după „Revista Carpaţilor”, de 800.000 de semnături. La Bucureşti, mii de oameni şi-au dat adeziunea la lupta ce se dădea contra reacţiunii. Apăreau pretutindeni comitete şi comisari de propagandă, reeditându-se în parte atmosfera anului 1848. În a doua jumătate a anului, agitaţia a continuat în sânul maselor orăşeneşti din Ţara Românească, şi în special în Bucureşti.

La sfârşitul lunii iulie, o foaie vorbea despre „mişcări revoluţionare care vor izbucni în curând”, din care cauză guvernul Dimitrie Ghica a luat măsuri militare împotriva eventualelor frământări. Apoi, la începutul anului 1862, masele bucureştene şi sute de ţărani şi-au manifestat în ziua deschiderii Adunării simţămintele potrivnice reacţiunii.

În oraş, aflat „într-o mişcare extraordinară”, au avut loc manifestaţii, îndeosebi în preajma Adunării. Mii de oameni au primit pe domnitor cu urale entuziaste, huiduind în schimb guvernul. Această puternică manifestaţie a arătat că masele pretindeau desăvârşirea Unirii politice şi administrative, înfăptuită chiar în acele zile, prin temeinice şi înnoitoare reforme.

Check Also

Începuturile vieţii politice moderne în ţările române în secolul XIX

Încă din 1802, programele politice ale partidei naţionale ceruseră alegerea unui domn străin, iar cererea …

Înfăptuirea reformelor burgheze în Principatele Unite (1862-1865)

După ce a fost proclamată şi recunoscută unirea administrativă, procesul de formare a statului naţional …

În căutarea unor noi soluţii politice în secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea

Elita românească În societatea românească din secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al …

Cucerirea puterii politice de către Tudor Vladimirescu. Relaţiile sale cu boierii divaniţi în a doua etapă a mişcării revoluţionare din 1821

Cel care s-a opus venirii lui Tudor Vladimirescu cu Adunarea norodului în capitală a fost …

Diversitatea etnică şi confesională, soluţii politice în perioada interbelică

O nouă structură etnică şi confesională După 1918, România a cuprins patru regiuni care fuseseră …