Politica internă a domnilor fanarioţi până la reforma lui Constantin Mavrocordat (1711-1741)

Istoria internă a ţărilor române în secolul al XVIII-lea este caracterizată prin intensificarea luptei de clasă. Creşterea treptată, deşi înceată, a pieţei cerealelor, îndeamnă pe boieri să extindă claca şi asupra oamenilor aşezaţi cu învoială pe moşiile lor şi să mărească numărul zilelor de clacă ale rumânilor şi vecinilor, înăsprirea exploatării turceşti şi setea de bani a domnilor fanarioţi cu stăpânire scurtă, grăbiţi să strângă cât mai repede venituri din ţară pentru ei şi clientela lor, îngreuiază şi mai mult situaţia ţărănimii. Reacţia maselor populare faţă de această situaţie s-a manifestat în primul rând prin fuga lor masivă, ceea ce a silit domnia la unele concesii.

Nicolae Mavrocordat, în 1723, repune în vigoare reforma fiscală a lui Constantin Brâncoveanu, adică extinderea sistemului „ruptoarei”, a învoirii satelor cu vistieria asupra unei sume globale, care se plătea în patru rate anuale. Această măsură reprezenta o uşurare, căci nu lăsa pe contribuabili la bunul plac al boierilor arendaşi ai dărilor. Ea a contribuit la întoarcerea ţăranilor fugari, dar efectul său a fost trecător. Cererile repetate de bani ale Porţii şi ale demnitarilor turci au făcut ca Nicolae Mavrocordat, în 1728, să pună două „pecetluiri”. Tot în acelaşi an se reintroduce darea pe vii, pogonăritul, precum şi văcăritul, dare pe vite. Din pricina fiscalităţii apăsătoare, ţăranii, după afirmaţia cronicarului, „nu să astâmpăra la un loc, ci umbla strămutându-se dintr-un sat într-altul”.

În Moldova, Nicolae Mavrocordat în a doua domnie (1711-1716) nu a adus dări noi, „ce numai orânduiale lua după obiceiu”. Căutând să câştige pe boieri, el îi scuteşte de darea pe vin şi pe porci, scade unele dări şi scuteşte total pe preoţi. În domnia lui Mihai Racoviţă (1716-1726), se renunţă la principiul dării unice în bani, se introduce desetina dublă pe stupi, la care sunt supuşi şi boierii, precum şi darea pe prisăci, pe ţigani şi văcăritul. O cumplită apăsare fiscală se dezlănţuie atunci asupra ţăranilor: „Din prostime, pre cine-l ştie că are câte ceva, îi şi găsise pricină şi-l închide şi-i lua trei, patru sute de lei, şi mai mult”.

Şi în Moldova, ca şi în Ţara Românească, încercările de a se introduce un sistem fiscal regulat, legat de o sumă fixă anuală, plătibilă în rate, erau sortite eşecului din pricina necontenitelor cereri de bani ale turcilor, care se rezolvau prin revenirea la dările neregulate. Când fuga contribuabililor sileşte domnia să revină la sistemul dărilor fixe şi unificate, noile măsuri urmează să aibă şi ele soarta celor precedente. Astfel, sub Grigore Ghica (1726-1733), cârmuirea Moldovei este nevoită să reintroducă sistemul dării regulate în bani şi al „sferturilor” (patru rate pe an), să suprime „năpasta”. Domnul a iniţiat o scutire de dări a întregii clase boiereşti, dar boierimea mare s-a opus la scutirea boierilor mici, iar Sturza vistierul a trecut jumătate din numărul mazililor la „ţărănie”, silindu-i să plătească birul întreg, ca şi ţăranii.

Paralel cu lupta împotriva asupririi fiscale, ţărănimea dă şi altă luptă, împotriva obligaţiilor de clacă impuse de stăpâni. În primele decenii ale secolului al XVIII-lea, pe cele mai multe moşii ţăranii cu învoială nu fac mai mult de trei zile de clacă pe an, menţinându-se aceeaşi situaţie ca la sfârşitul secolului precedent. Începând din 1734-1735, se manifestă o tendinţă de creştere a obligaţiilor impuse acestor ţărani; pe toate moşiile mitropoliei, şezătorii cu învoială sunt supuşi la nouă zile de clacă anual (trei la coasă, trei la seceră, trei la arături) şi tot atunci ţăranii aşezaţi pe moşiile mănăstirii Mihai Vodă sunt obligaţi la opt zile de clacă pe an. Aşadar, în preajma reformei lui Constantin Mavrocordat se constată tendinţa de a se generaliza claca ţăranilor aşezaţi cu învoială, iar numărul de zile de clacă ce li se cere este în creştere.

În Moldova nu se întâlneşte până în 1742 o reglementare generală a numărului de zile de clacă a ţăranilor aşezaţi pe moşii, dar se observă tendinţa boierilor de a-i transforma pe toţi aceşti ţărani în şerbi (vecini), după scurgerea a 12 ani şi chiar mai puţin de la aşezarea lor în sat. Aşadar este vorba în amândouă ţările de asimilarea cu şerbii a ţăranilor aşezaţi cu învoială şi de agravarea sarcinilor ce cădeau asupra lor.

Check Also

Reformele înfăptuite în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza

Crearea statului naţional, prin îngemănarea forţelor poporului român din Moldova şi Ţara Românească, a deschis …

Începuturile vieţii politice moderne în ţările române în secolul XIX

Încă din 1802, programele politice ale partidei naţionale ceruseră alegerea unui domn străin, iar cererea …

Înfăptuirea reformelor burgheze în Principatele Unite (1862-1865)

După ce a fost proclamată şi recunoscută unirea administrativă, procesul de formare a statului naţional …

În căutarea unor noi soluţii politice în secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea

Elita românească În societatea românească din secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al …

Cucerirea puterii politice de către Tudor Vladimirescu. Relaţiile sale cu boierii divaniţi în a doua etapă a mişcării revoluţionare din 1821

Cel care s-a opus venirii lui Tudor Vladimirescu cu Adunarea norodului în capitală a fost …