Politica externă a României la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea

Politica externă după independenţă

După 1878, diplomaţia românească a avut ca obiectiv principal recunoaşterea în plan extern a independenţei de stat. Până în 1880, Anglia, Franţa, Olanda, Rusia, Grecia, Imperiul Otoman, Austro-Ungaria, Italia şi Germania au recunoscut noul statut politico-diplomatic al României. În paralel au avut loc intense demersuri diplomatice legate de ridicarea ţării la rang de regat, care a fost proclamat de Parlament în 14/26 martie 1881. Preocupată de menţinerea statu-quo-ului în sud-estul Europei, România s-a manifestat ca factor de stabilitate în zonă, exprimându-şi totodată sprijinul pentru comunităţile de români aflate în afara graniţelor.

România şi Puterile Centrale

Din cauza degradării raporturilor româno-ruse şi a tendinţei expansioniste ruseşti foarte active, România s-a apropiat de Puterile Centrale, încheind la data de 18/30 octombrie 1883 un tratat de alianţă cu Austro-Ungaria la care, în aceeaşi zi, a aderat şi Germania. Tratatul avea un caracter defensiv.

România obţinea astfel unele garanţii de securitate şi ieşea din izolarea politico-diplomatică în care se găsea la acea vreme. Tratatul a avut un caracter secret, fiind cunoscut doar de un cerc restrâns de politicieni şi de regele României, Carol I.

În ciuda alianţei, între România şi Austro-Ungaria au existat numeroase momente de încordare şi înăsprire a relaţiilor. Ele au fost legate de politica vamală protecţionistă promovată de statul român în acea epocă, de abuzurile autorităţilor maghiare faţă de românii transilvăneni şi de poziţia României în războaiele balcanice.

Drumul spre Antantă

Evoluţia raporturilor internaţionale şi tensionarea crescândă a raporturilor româno-austro-ungare au determinat îndepărtarea treptată a României de Puterile Centrale. Evenimentele care au marcat reorientarea politicii externe a statului spre Antantă au fost războaiele balcanice din anii 1912-1913. Din dorinţa de a-şi asigura strategic graniţa de sud şi de a menţine echilibrul dintre statele din zonă, România s-a angajat în cel de-al doilea conflict balcanic împotriva Bulgariei, care era puternic sprijinită de Austro-Ungaria. Pacea de la Bucureşti (1913), care a pus capăt acestui conflict şi prin care România prelua de la Bulgaria Cadrilaterul, a provocat ruptura cu Imperiul Austro-Ungar şi implicit cu Puterile Centrale. Totodată, România a dobândit astfel o poziţie dominantă în rândul statelor mici din sud-estul Europei.

Ca urmare, interesul celor două blocuri politico-militare' pentru România a rămas constant şi chiar s-a accentuat o dată cu izbucnirea primului război mondial. Pentru a determina ieşirea din starea de neutralitate în care se proclamase în 1914, ambele tabere ofereau României şanse de a recupera teritoriile locuite de români în afara graniţelor. Puterile Centrale promiteau Basarabia şi, în ciuda intransigenţei maghiare în această problemă, chiar un statut special pentru românii din Transilvania. Antanta recunoştea legitimitatea drepturilor statului român asupra teritoriilor locuite de românii din Imperiul Austro-Ungar.

Treptat, curentul proantantist a câştigat teren. Moartea lui Carol I, adept al politicii filogermane, şi venirea la tronul României a lui Ferdinand I au înclinat balanţa în favoarea Antantei. În faţa unui hotărâtor „acum sau niciodată”, guvernul condus de Ion I.C. Brătianu a semnat la 4/17 august 1916 convenţia politică a României cu Franţa, Marea Britanie, Rusia şi Italia în schimbul intrării în război alături de Antantă. România obţinea recunoaşterea drepturilor sale asupra tuturor teritoriilor româneşti din Austro-Ungaria (Banat, Bucovina, Maramureş, Crişana şi Transilvania). Convenţia cuprindea de asemenea reglementări privind intrarea şi participarea în război.

Check Also

Instituţiile şi drepturile cetăţeneşti în România

Justiţia şi apărarea drepturilor cetăţeneşti Una din caracteristicile de bază ale unui sistem democratic este …

Cristalizarea relaţiilor feudale pe teritoriul României în prima jumătate a secolului al XIII-lea

Învingând piedicile dinlăuntru şi dinafară, societatea românească se dezvoltă lent, dar neîncetat, atât din punct …

Monarhia, centru de putere în România

Ferdinand I – un monarh constituţional În perioada interbelică, la fel ca în timpul lui …

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Minorităţile naţionale în România secolului XX

După constituirea României Mari, pe teritoriul ei alături de populaţia românească majoritară, trăia o mai …