Politica externă a Principatelor Unite (1859-1861)

După alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, importanţa chestiunii Principatelor a fost în scădere pe plan diplomatic mondial. Unificarea Italiei, chestiunea Siriei, penetraţia occidentală în China, începutul războiului de secesiune în America erau acum problemele dominante ale politicii mondiale. Totuşi, şi chestiunea Principatelor rămânea la nivelul unei probleme de seamă a politicii europene, deoarece procesul de formare a statului naţional român constituia o parte integrantă a procesului de luptă pentru independenţă şi unitate naţională ce se desfăşura în multe părţi ale continentului.

Suntem în perioada în care „principalul conţinut obiectiv al fenomenelor istorice… l-au constituit mişcările burghezo-naţionale sau „spasmele” societăţii burgheze, care se elibera de feluritele forme de feudalism”. Ţelurile fundamentale ale politicii externe româneşti din anii 1859-1861 erau desăvârşirea Unirii, apărarea autonomiei ţării şi pregătirea cuceririi independenţei şi a unităţii statale a întregului popor român.

Lupta pentru desăvârşirea Unirii celor două ţări s-a impus în mod dominant în politica externă a Principatelor Unite. Era problema-cheie de a cărei deplină rezolvare depindea însuşi viitorul tânărului stat naţional şi care s-a înfăptuit în două etape: „legalizarea” îndoitei alegeri şi recunoaşterea Unirii desăvârşite pe plan administrativ.

Faptul împlinit la 24 ianuarie / 5 februarie 1859 a produs în Europa efecte contradictorii, în timp ce Cavour socotea îndoita alegere a lui Cuza drept „triumful politicii Franţei şi Sardiniei în Orient”, iar Rusia şi Prusia se arătau, de asemenea, favorabile alegerii, puterile ostile ţelurilor poporului român au întâmpinat cu ură nedorita veste. Acţiunile diplomatice ale puterilor duşmane Unirii - Austria şi Turcia, îndeosebi, şi într-o măsură şi Anglia - au fost în curând sprijinite de uneltirile în afară de hotare ale reacţiunii interne, care căuta să împiedice recunoaşterea lui Cuza de către puteri.

În condiţiile nerecunoaşterii alegerii lui Cuza şi ale stării de vasalitate faţă de Turcia, Principatele nu aveau dreptul oficial recunoscut de reprezentare diplomatică. Pentru a se putea acţiona pe plan extern în vederea obţinerii recunoaşterii faptului împlinit, s-au trimis la Constantinopol două delegaţii - ulterior contopite într-una singură, condusă de Costache Negri - şi s-a folosit sistemul misiunilor speciale. Însărcinaţilor cu misiuni speciale - Vasile Alecsandri, Ştefan Golescu, Ludovic Steege, Ioan Bălăceanu etc. - şi delegaţilor de la Constantinopol li s-a datorat, în bună măsură, recunoaşterea îndoitei alegeri.

La 26 martie / 7 aprilie 1859 s-a întrunit la Paris conferinţa reprezentanţilor puterilor garante. Cu excepţia Turciei şi a Austriei, celelalte puteri au recunoscut îndoita alegere la 1/13 aprilie. Obţinerea consimţământului Turciei şi Austriei nu mai era, de altfel, decât o chestiune de timp. Complicarea situaţiei internaţionale în urma izbucnirii războiului franco-austro-sard a întârziat recunoaşterea îndoitei alegeri de către ultimele două puteri garante. Dar, totodată, de teama amestecului în conflict a tânărului stat naţional român, cele două puteri anti-unioniste au fost silite să depună anumite străduinţe pentru atenuarea asperităţilor.

Austria a recunoscut de facto, la 2/14 mai 1859, îndoita alegere, reluând legăturile diplomatice cu cele două guverne româneşti, iar Turcia s-a arătat mai maleabilă în negocierile ce aveau loc. Deplina recunoaştere mai era însă tărăgănată. Poporul român era hotărât să-şi apere cuceririle. Concentrând cele două armate în tabăra de la Floreşti, în preajma oraşului Ploieşti, Principatele se arătau gata să susţină cu arma în mâini votul de la 24 ianuarie, iar în luna mai domnitorul Cuza punea în discuţie eventualitatea definitivării Unirii printr-o acţiune a maselor. Dar sfârşitul ostilităţilor din Italia a redat întâietatea negocierilor diplomatice.

Deşi turcii îşi continuau tergiversările, momentul recunoaşterii lui Alexandru Ioan Cuza de către Poartă se apropia. În cea de-a treia şedinţă a Conferinţei de la Paris din 25 august / 6 septembrie, Turcia şi Austria au acceptat recunoaşterea îndoitei alegeri. Dând un cadru restrâns ceremoniilor de învestitură, Principatele Unite au arătat Europei că Unirea era opera poporului român. Uniunea personală fiind recunoscută de fapt de către puterea suzerană şi de către toate puterile garante, începea lupta pentru obţinerea Unirii depline pe plan administrativ.

Această luptă s-a lovit timp de doi ani de nenumărate greutăţi interne şi externe. Cele dintâi au izvorât din hegemonia politică a moşierimii, impusă celor două ţări prin Convenţia de la Paris, iar cele de-al doilea au fost pricinuite de politica duşmănoasă a unor puteri şi de necontenitele complicaţii ale situaţiei internaţionale. Dar sprijinul constant şi entuziast dat de mase ideii de Unire, neobosita activitate diplomatică a lui Alexandru Ioan Cuza şi a sfătuitorilor săi pe plan extern - în frunte cu Costache Negri şi Vasile Alecsandri - şi ajutorul unor puteri favorabile desăvârşirii Unirii celor două principate au făcut ca, până la urmă, Unirea deplină să fie cucerită.

În vara anului 1860, Cuza a pregătit un memoriu către puteri prin care cerea desăvârşirea Unirii şi lărgirea bazei electorale. Evenimentele internaţionale - în special procesul de unificare a Italiei, care se găsea în plină desfăşurare, şi problema siriană - n-au îngăduit prezentarea acestui memoriu decât în decembrie 1860. Dar şi până atunci era folosit orice prilej pentru susţinerea cerinţelor poporului român.

După remiterea memoriului au început din nou, ca şi în 1859, un lung şir de tergiversări diplomatice, datorite Turciei şi Austriei. În sfârşit, la 19 aprilie / 1 mai 1861, o circulară otomană a invitat puterile garante la o înţelegere diplomatică în cadrul unei conferinţe consacrate problemelor puse de Principate, şi îndeosebi problemei Unirii. Poarta limita însă durata Unirii administrative la domnia lui Cuza şi încerca să dobândească un drept de intervenţie peste Dunăre.

În timp ce continuau tărăgănelile - legate de obiectivele, de procedura şi de locul viitoarei conferinţe - în Principate, unde reacţionarii agitau chestiunea prinţului străin, se plănuia proclamarea Unirii. În mai şi în august au fost pregătite chiar şi documentele necesare acţiunii. Până la urmă s-a renunţat la realizarea acestui plan, aşteptându-se hotărârea puterilor. Principatele Unite acţionau însă fără răgaz pentru a obţine Unirea deplină. În afara activităţii cabinetului domnesc, a lui Negri - agentul Principatelor pe lângă Poartă - şi a lui Vasile Alecsandri, trimis în misiune la Paris, s-au folosit în vara anului 1861 două delegaţii speciale.

Cea dintâi, sosită la Constantinopol cu prilejul înscăunării noului sultan, Abdul Aziz, a discutat fără succes eventualitatea proclamării Unirii doar cu asentimentul tacit al Turciei. Cea de-a doua, trimisă la Livadia, în Crimeea, a fost bine primită, Rusia manifestându-se favorabilă realizării Unirii depline, deşi guvernul ţarist făcea presiuni pentru ca guvernele Principatelor să fie încredinţate grupărilor conservatoare.

La 13/25 septembrie şi-a început lucrările conferinţa puterilor. Între timp, pentru a simplifica şi deci grăbi discuţiile, Cuza a renunţat să mai pună în discuţie problema electorală. Negocierile se prelungeau, totuşi, deoarece Turcia pretindea dreptul de intervenţie militară în Principate. Dar puterile europene nu puteau ţine la nesfârşit o chestiune nerezolvată, mai ales când voiau să evite rezolvări revoluţionare. După noi tergiversări, care reînviau ideea proclamării interne a Unirii, turcii au sfârşit prin a prezenta un proiect de firman ale cărui prevederi erau departe de a acorda o reală şi temeinică Unire administrativă.

Se menţinea frontiera dintre cele două ţări, în Moldova urma să fie numit un guvernator şi separaţia trebuia să fie accentuată prin instituirea unor consilii provinciale. Până la urmă, datorită opunerii dârze a Principatelor, au dispărut din redactarea finală a firmanului principalele prevederi restrictive, iar celelalte au fost minimalizate. La 24 noiembrie / 6 decembrie, Negri comunica trimiterea firmanului spre ţară. A trebuit să treacă aproape un an de la remiterea memoriului din iunie 1860 pentru ca justele cerinţe ale poporului român să fie satisfăcute. Proclamând Unirea la 11/23 decembrie 1861, Cuza va prezenta Unirea ca o izbândă a poporului român şi nu ca un dar al puterilor din afară. Lupta pentru desăvârşirea Unirii fusese câştigată.

Apărarea şi consolidarea autonomiei Principatelor a fost o altă preocupare constantă în politica externă de după 24 ianuarie/5 februarie 1859. Se căuta să se respingă orice încercare de imixtiune în treburile interne ale celor două ţări. Această preocupare era pusă în evidenţă de relaţiile cu reprezentanţii consulari ai puterilor garante. O notă a consulatului general prusian a fost respinsă de Ministerul Justiţiei, deoarece nu era însoţită de o traducere în limba română. Înlăturarea regimului jurisdicţiei consulare a fost unul dintre obiectivele politice ale noului stat naţional român, legate în mod direct de problema consolidării autonomiei.

Potrivit capitulaţiilor încheiate de Imperiul Otoman cu diferite state europene, supuşii acestora beneficiau de dreptul de extrateritorialitate. Aceste capitulaţii se aplicau şi Principatelor, unde locuitorii de sub protecţia consulatelor nu erau supuşi jurisdicţiei române. Regimul capitulaţiilor, sau al jurisdicţiei consulare, constituia o gravă încălcare a autonomiei interne şi dădea loc la nesfârşite abuzuri. Acest regim „legal” de imixtiune favoriza interesele de exploatare ale marilor puteri.

Principatele Unite au acţionat pentru înlăturarea sau îngrădirea jurisdicţiei consulare. Când Austria a refuzat să întreţină legături cu autorităţile româneşti, un jurnal al guvernului muntean din 15/27 aprilie 1859 a stabilit ca diversele operaţii judiciare să se desfăşoare „fără intervenţia consulară, nici chemarea sau prezenţa de delegat consular”. La Iaşi s-a respins asistenţa dragomanilor consulatelor în camera de chibzuire, iar în Ţara Românească s-a interzis agenţilor executori ai consulatului austriac să intre armaţi în pretoriul tribunalului.

Guvernul muntean cerea dreptul de a judeca pe supuşii străini vinovaţi de crime sau delicte corecţionale comise împotriva unor alţi străini pe teritoriul român. De asemenea se aplicau sentinţele de condamnare împotriva supuşilor străini. Tot în apărarea autonomiei se iau măsuri pentru desfiinţarea situaţiei privilegiate a supuşilor străini din punct de vedere fiscal.

Dacă autorităţile consulare ruse au acceptat plata patentei, viceconsulul austriac din Brăila califica măsurile drept „arbitrare”. S-au luat măsuri pentru ca noile dispoziţii să poată fi executate, şi puterile au acceptat până la urmă noul „fapt împlinit”. Greutăţi mari au fost întâmpinate şi pentru taxa şoselelor, acceptată de reprezentanţii puterilor din Iaşi abia la 2/14 iunie 1861, dar în Ţara Românească problema nu fusese încă definitiv elucidată nici la începutul anului următor.

Măsurile adoptate de cele două guverne au provocat repetate proteste ale reprezentanţilor consulari. Guvernul moldovean propunea în 1859 negocierea unui regulament referitor la statutul străinilor. Tratativele pe care le-a purtat Costache Negri în 1860, ca şi încercarea reprezentanţilor puterilor de la Constantinopol de a rezolva chestiunea jurisdicţiei consulare din Principate n-au reuşit. Politica de menţinere a Imperiului Otoman şi teama puterilor ca Turcia să nu pretindă extinderea eventualei reglementări asupra teritoriului ei împiedicau rezolvarea problemei.

Totuşi, în 1860, s-a stabilit un modus vivendi între guvernul Kogălniceanu din Moldova şi reprezentanţii consulari ai Austriei şi Angliei, iar Cuza a discutat problema jurisdicţiei consulare cu reprezentanţii puterilor la Constantinopol. Deşi la 24 ianuarie / 5 februarie 1862 reprezentanţii puterilor de la Constantinopol au trimis o notă consulilor din Bucureşti în care se sublinia că regimul capitulaţiilor era în vigoare în Principate, ca şi în Turcia, politica de limitare a jurisdicţiei consulare dusă de Principatele Unite dăduse roade, şi prin aceasta se pusese în evidenţă autonomia noului stat naţional român.

Convenţia de la Paris consacra suzeranitatea Porţii asupra Principatelor. Dar uniunea personală impunea ca o consecinţă logică atât desăvârşirea formării statului naţional, cât şi dobândirea neatârnării. În timpul crizei politice internaţionale din 1859, s-a pus în perspectivă eventuala dobândire prin luptă a independenţei Principatelor. Încetarea ostilităţilor din Italia a făcut ca aceste planuri, pentru care se conlucrase cu emigraţia maghiară şi se concentraseră armatele celor două ţări, să nu poată fi concretizate. În perioada următoare, între Principate şi emigraţiile revoluţionarilor maghiari şi poloni s-au menţinut şi dezvoltat legături în eventualitatea unor acţiuni comune de eliberare. În 1860, Principatele au înlesnit emigraţiei maghiare, ca şi în 1859, formarea pe teritoriul român a unor depozite de arme trimise din Sardinia şi strângerea de voluntari.

Principatele Unite au reprezentat o bază de sprijin şi un loc de refugiu pentru revoluţionarii europeni, şi îndeosebi pentru cei ce aparţineau popoarelor învecinate. Dobândirea neatârnării a rămas un permanent ideal al conducătorilor legaţi de progres ai Principatelor Unite. Eventualitatea dobândirii neatârnării de către Principate îngrijora îndeosebi Austria. Îngrijorarea guvernanţilor Imperiului habsburgic se lega în mod direct de problema românilor din Transilvania. De altfel, mişcarea naţională de eliberare cuprindea provinciile din Imperiul habsburgic locuite de români.

Într-o broşură din 1857, Aron Florian ceruse să se generalizeze noţiunea de patrie la tot teritoriul locuit de români. Ceva mai târziu, un fruntaş politic român declara lui Cavour că „Principatele sunt gata să se ridice în masă pentru a întinde mâna românilor din Banat, din Bucovina şi din Transilvania”. După îndoita alegere, întâmpinată cu bucurie de transilvăneni, problema eliberării Transilvaniei a devenit un ţel politic de viitor al noului stat naţional.

Pentru Cuza, asigurarea situaţiei românilor din Transilvania era o constantă preocupare, iar darul anual de 500 de galbeni votat de Adunarea munteană în 1860 pentru biserica sf. Nicolae şi şcolile româneşti din Braşov, sprijinirea „Gazetei Transilvaniei”, fondurile strânse în Oltenia pentru ajutorarea studenţilor români de la Sibiu constituiau manifestări de caldă simpatie ale poporului român din Principate faţă de conaţionalii săi de peste Carpaţi.

„Românul” lui C.A. Rosetti lua apărarea poporului român din Transilvania, iar la Iaşi începea să apară în 1861 „Dacia”, periodic cu nume semnificativ, care milita pentru unitatea deplină a poporului român. Totodată, românii din Transilvania se arătau „gata de a muri pentru domnul Cuza”. Deşi problema eliberării Transilvaniei nu putea oferi încă o posibilitate de rezolvare imediată, ea se punea în perspectivă, ca o sarcină istorică nu prea îndepărtată.

Alegerea lui Cuza a produs o cotitură în relaţiile dintre Principate şi Poartă. Demnitatea a luat locul slugărniciei şi străduinţele pentru dobândirea neatârnării, umilinţelor. Măsurilor militare otomane, Principatele Unite le-au răspuns cu îndrăzneală în 1859, arătându-se gata de luptă. Pe plan diplomatic, domnitorul şi sfătuitorii săi au căutat să schimbe natura legăturilor româno-otomane. Ceremonia învestiturii a fost minimalizată. Într-o şedinţă a Adunării muntene, mai mulţi deputaţi au contestat utilizarea unor „note turceşti” în elucidarea unei chestiuni interne: validarea lui Cezar Bolliac ca deputat. Mai înainte, preşedintele de consiliu al Moldovei învinuise Turcia că prin menţinerea îndelungată a căimăcămiei „dădu un rezultat nefast pentru prosperitatea ţării”.

Tendinţa spre neatârnare faţă de Poartă s-a manifestat, de pildă, când Negri cerea domnitorului să nu supună Porţii „ceea ce este în propriile sale atribuţiuni”. Apărarea fermă a autonomiei ţării caracteriza noile relaţii româno-turce. Încălcările ţărmului muntean al Dunării nu au fost îngăduite şi totodată Principatele Unite n-au admis includerea celor două ţări în prevederile unui nou tratat comercial dintre Poartă şi puteri.

Vizita în 1860 a lui Alexandru Ioan Cuza la Constantinopol indica noul stadiu al legăturilor româno-otomane. Rupând cu tradiţia umilitoare a predecesorilor, noul domnitor n-a cedat presiunilor turceşti şi a amânat mai bine de un an vizita sa la sultan. Găzduit la palatul Emirgian, vizitat de ambasadori şi de ministrul de Externe al Turciei, a fost condus de vizir şi primit ca un suveran de sultan. Reîntors în ţară, el aprecia călătoria drept „o simplă vizită de curtoazie”, pentru a sublinia caracterul formal al vasalităţii ţării.

Principatele au emis faţă de Poartă legitime revendicări de teritorii. S-a obţinut o ieşire la mare, neapărat necesară dezvoltării activităţii comerciale româneşti; astfel, în urma acţiunii diplomatice a Principatelor, Comisia europeană a hotărât, la 15/27 mai 1861, ca talvegul braţului Chiliei să devină linie de hotar. Principatele Unite, luând atitudine faţă de violarea repetată a frontierei dunărene de către diferite bande otomane şi chiar de către soldaţii Porţii, au revendicat totodată restituirea unui însemnat număr de insule dintre Rusciuc şi Vidin, ocupate samavolnic de turci în timpul căimăcămiei lui Alexandru Ghica. În vara anului 1860, o intervenţie oficială pentru retrocedarea celor 40 de insule a determinat Poarta să tăgăduiască numirea unei comisii, dar problema delimitării şi aceea a violării frontierei n-au fost însă rezolvate nici până în preajma anului 1877.

Principatele Unite au depus străduinţe pentru a stabili relaţii diplomatice directe cu puterile, eludând intermediul curţii suzerane, ceea ce reprezenta afirmarea unei poziţii diplomatice neatârnate. S-a încercat să se înfiinţeze agenţii diplomatice în diferite capitale europene. Ca urmare a acestei politici s-a înfiinţat în toamna anului 1860 o agenţie diplomatică oficioasă la Paris, al cărei titular a fost numit Ioan Alexandri.

Această agenţie a jucat un rol important în acţiunile diplomatice ale tânărului stat naţional român. Principatele Unite au căutat să încheie convenţii cu conţinut administrativ, telegrafice, de extrădare, judiciare etc. Totodată se tindea să nu se ţină seama de tratatele comerciale ale Porţii şi să se stabilească tarife vamale independente, folosindu-se orice prilej pentru negocieri directe.

Cuza a anulat în aprilie 1859 convenţia telegrafică austro-turcă, pe care Vogoride acceptase s-o aplice. Spre sfârşitul anului 1860 erau în curs negocieri pentru încheierea unei înţelegeri telegrafice cu Austria; în 1862 s-a încheiat o astfel de înţelegere. Tot în aceşti ani s-a încheiat o convenţie telegrafică directă cu Rusia, cea dintâi convenţie internaţională a Principatelor. Aranjamentul s-a făcut la 3/15 decembrie 1860, dar a fost completat prin noi negocieri în 1861. El a intrat în vigoare după schimbarea instrumentelor de ratificare, care a avut loc la 1/13 februarie 1862.

În afara convenţiilor telegrafice, Principatele au purtat negocieri pentru încheierea unei convenţii de extrădare cu Serbia şi unei alteia cu Rusia şi Austria, iar cu Austria s-a mai negociat o convenţie pentru executarea sentinţelor pronunţate de tribunalele româneşti împotriva supuşilor austrieci. Paşapoartele au constituit o altă problemă pe care a trebuit s-o rezolve diplomaţia statului român după îndoita alegere.

Austria şi Turcia se împotriveau cu înverşunare folosirii titulaturii Principatelor Unite la paşapoartele celor două ţări. Principatele au adoptat o atitudine dârză în această chestiune; când paşalele dunărene nu primeau paşapoartele române, Poarta era ameninţată cu interzicerea accesului în ţară a pasagerilor purtători ai paşapoartelor turceşti. Se lupta împotriva impunerii paşapoartelor turceşti pentru călătorii români, iar după crearea agenţiei oficioase a Principatelor la Paris, în 1860, s-a încercat să se obţină dreptul vizării paşapoartelor de către agentul român.

Potrivit intereselor economiei naţionale şi pentru a-şi afirma atribute de suveranitate, Principatele au încercat să bată monedă şi să emită o decoraţie naţională. Chestiunea monedei a fost discutată în februarie 1859 de Vasile Alecsandri cu Napoleon al III-lea, căruia apoi i-a scris şi Cuza, în august 1859, informându-l asupra negocierilor purtate cu unii capitalişti francezi pentru baterea de monede româneşti.

La 23 iunie / 5 iulie 1859, Vasile Boerescu ridica problema emiterii unei monede naţionale în Adunarea Ţării Româneşti. Proiectul monedei naţionale, al romanatului, a fost adoptat de Comisia centrală în vara anului 1860. Unul dintre membrii Comisiei aprecia hotărârea „drept un act de mare suveranitate naţională”. Deşi votat, proiectul de lege n-a fost tradus în viaţă.

Încă din primele luni ale anului 1859, Vasile Alecsandri ceruse lui Napoleon al III-lea să autorizeze pe francezi „să poată primi şi purta decoraţiile ordinului ce prinţul Cuza are de gând a institui”, iar peste câteva luni poetul moldovean propunea să se înfiinţeze o decoraţie naţională numită „ordinul jerbei de aur”. O nouă tentativă din 1861 nu a obţinut succes, ambasadorul Franţei la Constantinopol sfătuind amânarea.

În tot cursul domniei lui Alexandru Ioan Cuza nu se va putea rezolva problema instituirii decoraţiei şi nici aceea a emiterii monedei naţionale. Politica externă a Principatelor Unite a înregistrat în anii 1859-1861 un şir de succese. Unirea a fost desăvârşită, autonomia consolidată şi totodată se pregătea viitoarea neatârnare. Procesul formării statului naţional independent român era în desfăşurare.

Check Also

Începuturile vieţii politice moderne în ţările române în secolul XIX

Încă din 1802, programele politice ale partidei naţionale ceruseră alegerea unui domn străin, iar cererea …

Înfăptuirea reformelor burgheze în Principatele Unite (1862-1865)

După ce a fost proclamată şi recunoscută unirea administrativă, procesul de formare a statului naţional …

În căutarea unor noi soluţii politice în secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea

Elita românească În societatea românească din secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al …

Cucerirea puterii politice de către Tudor Vladimirescu. Relaţiile sale cu boierii divaniţi în a doua etapă a mişcării revoluţionare din 1821

Cel care s-a opus venirii lui Tudor Vladimirescu cu Adunarea norodului în capitală a fost …

Diversitatea etnică şi confesională, soluţii politice în perioada interbelică

O nouă structură etnică şi confesională După 1918, România a cuprins patru regiuni care fuseseră …