Politica de cruciadă a voievozilor în timpul Evului Mediu

Cucerind Peninsula Balcanică şi atingând la sfârşitul secolului al XIV-lea linia Dunării, Imperiul Otoman a ajuns o ameninţare directă pentru ţările române. Relaţiile dintre Imperiul otoman şi ţările din centrul şi sud-estul Europei intră acum într-o lungă perioadă de conflict, în timpul căreia, alături de Ungaria şi Polonia, ţările române au jucat rolul unor bastioane de rezistenţă ale civilizaţiei creştine împotriva turcilor islamici, rezistenţă desemnată cu numele de cruciadă târzie.

Mircea cel Bătrân şi Iancu de Hunedoara. Spiritul acestei cruciade târzii a fost exprimat cu toată vigoarea în secolele XIV-XVI de o serie de voievozi şi domnitori români activi în lupta antiotomană, ei folosind deopotrivă mijloacele rezistenţei armate şi ale diplomaţiei. Într-o primă etapă, acţiunile militare şi diplomatice ale lui Mircea cel Bătrân, domn al Ţării Româneşti, au stăvilit înaintarea turcilor la nord de Dunăre. Astfel, în 1395, Mircea i-a învins pe turci la Rovine şi a participat apoi la bătălia de la Nicopole (1396). După 1402 a desfăşurat o intensă activitate diplomatică şi a sprijinit diferiţi pretendenţi la succesiune din Imperiul otoman, dar a fost silit în cele din urmă să încheie pace cu turcii în schimbul plăţii unui tribut.

Trei decenii mai târziu, Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei şi guvernator al Ungariei, a repurtat mai multe victorii în bătălii antiotomane: bătălia de pe Ialomiţa sau cele din Campania cea lungă. Cea mai răsunătoarea victorie a sa a fost repurtată însă în bătălia de la Belgrad, prin care, la numai trei ani de la căderea Constantinopolului în mâinile sultanului Mahomed al II-lea, înaintarea turcească spre centrul Europei a fost oprită.

Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare

Înfruntarea cu Mohamed al II-lea a continuat în luptele purtate de domnitorii Vlad Ţepeş (Ţara Românească) şi Ştefan cel Mare (Moldova). Refuzul lui Vlad Ţepeş de a mai plăti tribut Porţii a atras reacţia imediată a turcilor, cărora domnitorul le-a ţinut piept printr-un război de hărţuială ce-a culminat cu un fulgerător atac de noapte în tabăra turcească de lângă Târgovişte, când însuşi sultanul era să cadă pradă incursiunii curajoase a domnitorului.

Începută sub semnul plăţii de către Moldova sub Petru Aron a primului tribut către Poartă, domnia lui Ştefan cel Mare a fost marcată de numeroase confruntări militare: la Vaslui, Războieni, Cătlăbuga sau Scheia. Părăsit însă de aliaţi şi expus atacurilor otomane după cucerirea teritoriilor de la Dunărea de Jos şi din nordul Mării Negre, Ştefan a acceptat în final plata tributului către turci.

Dominaţia otomană. Fapta lui Mihai Viteazul

Provocată de tentativa lui Petru Rareş de a redobândi independenţa ţării, invazia lui Soliman Magnificul din 1538 a fost urmată de accentuarea dominaţiei otomane exercitate asupra Moldovei. Similar la sud de Carpaţi, ultimele rezistenţe antiotomane ale lui Radu de la Afumaţi au avut acelaşi final: regimul tributar a fost înlocuit cu un regim vasalic. Acesta se deosebea de cel tributar, dominaţia politică fiind dublată de cea economică. Deşi respectată, autonomia internă era redusă, iar politica externă se subordona Porţii. Obligaţiile financiare, mult diversificate, cresc în această perioadă. Raporturile româno-turceşti sunt reglementate de aşa-numitele capitulaţii, care reprezentau diplome de privilegii acordate de sultanii otomani domnitorilor români.

În condiţiile în care Ungaria, înfrântă de turci la Mohacs (1526), era transformată în Paşalâcul de la Buda, iar Transilvania devenea principat autonom sub suzeranitate otomană, sistemul de alianţe din secolul al XV-lea pe care se bazaseră domnitorii români era inevitabil prăbuşit. Din acest moment, ideea de cruciadă a pierdut din intensitate. La sfârşitul veacului al XVI-lea însă, ea a fost readusă în actualitate în spaţiul românesc de către Mihai Viteazul. Domnitorul muntean a obţinut câteva remarcabile victorii împotriva turcilor (Călugăreni şi Giurgiu) şi a încercat să refacă cu preţul vieţii frontul antiotoman printr-o acţiune spectaculoasă: unirea celor trei ţări româneşti.

Arta militară în ţările române

Organizarea militară s-a bucurat de atenţia deosebită a voievozilor şi domnitorilor români. Forţă militară permanentă, „oastea cea mică” era alcătuită în principal din cetele boiereşti sau steagurile nobiliare şi episcopale; la ea se adăuga în caz de primejdie „oastea cea mare”, ce-i putea reuni pe toţi locuitorii apţi să poarte arme. Uneori erau folosite şi trupe de mercenari. Armele de foc au constituit o tehnică redutabilă în confruntările militare din secolele XIV-XVI. În ciuda acestor resurse, românii nu au dispus în general de mijloacele necesare desfăşurării unor operaţiuni ofensive de durată.

Cu câteva excepţii - Iancu de Hunedoara în Campania cea lungă şi lupta de la Belgrad, ori Mihai Viteazul care a trecut în două rânduri Dunărea ajungând până la Plevna - românii au adoptat o strategie defensivă. Au evitat bătăliile în câmp deschis, cu angajarea tuturor forţelor, urmărind să-l împiedice pe adversar să-şi valorifice superioritatea în oameni şi tehnică militară.

Folosind tactica pârjolirii şi a pustiirii şi hărţuindu-şi adversarul, ei obţineau scăderea efectivelor şi demoralizarea inamicului. Când înfruntarea era inevitabilă, locul ales prezenta avantaje pentru apărători, suplinind diferenţa de forţe. În acest sistem defensiv un rol important l-au jucat cetăţile întărite: Turnu, Giurgiu, Neamţ, Suceava, Orhei, Tighina, Oradea sau Făgăraş.

Lupta de la Vaslui

În această bătălie, armata otomană condusă de Soliman-paşa a avut un efectiv de 120.000 de soldaţi, la care se adăugau trupele muntene ale lui Laiotă Basarab. Ştefan cel Mare dispunea doar de 40.000 de moldoveni şi câteva mii de secui şi polonezi. El a aplicat tactica pustiirii, retrăgându-se spre nord şi alegând pentru bătălie un loc mlăştinos, situat în faţa oraşului Vaslui, între două dealuri împădurite, care nu le-a îngăduit adversarilor să se desfăşoare, înfruntarea decisivă a avut loc la 10 ianuarie 1475, iar oastea otomană, înconjurată din toate părţile, a suferit o grea înfrângere.

Check Also

Diversitatea etnică şi confesională. Soluţii politice în România modernă (1859-1918)

Aşezarea geografică a ţărilor române, aflate într-o zonă de confluenţă a intereselor puterilor europene din …

Securitatea şi represiunea politică din România

Lichidarea prin teroare poliţienească a vechilor elite politice şi culturale, precum şi a oricărei opoziţii, …

Spaţiul românesc între diplomaţie şi conflict în Evul Mediu

De-a lungul secolelor românii, folosind atât arma diplomaţiei cât şi rezistenţa militară, au luptat pentru …

Începuturile vieţii politice moderne în ţările române în secolul XIX

Încă din 1802, programele politice ale partidei naţionale ceruseră alegerea unui domn străin, iar cererea …

Solidarităţi şi conflicte în timpul Evul Mediu

De-a lungul întregului Ev Mediu, proprietatea asupra pământului a reprezentat factorul determinant al raporturilor sociale: …