Petru Creţia

Petru Creţia (21 ianuarie 1927, Cluj - 15 aprilie 1997, Bucureşti) - poet, eseist, traducător şi editor. Este fiul Călinei (născută Humiţa) şi al lui Aurel Creţia, funcţionar. La Cluj, a făcut şcoala primară şi a început să înveţe la Liceul „Gheorghe Bariţiu”. După 1940 îşi continuă studiile la Bucureşti: Liceul „Spiru Haret” (cu bacalaureatul luat în 1945) şi secţia de filologie clasică de la Universitatea din Bucureşti (licenţa în 1951).

Între 1952 şi 1971 este asistent, apoi lector la Catedra de limbi clasice a Universităţii din Bucureşti. „Păstrez regretul de a nu fi redactat în formă finală un tratat despre verbul grec, cea mai grea categorie a morfologiei greceşti, în cadrul căreia obţinusem şi teoretic şi practic rezultate înnoitoare” - va mărturisi într-un Memoriu de activitate, publicat postum.

Între 1971 şi 1975 este cercetător la Institutul de Filosofie din Bucureşti, cu speranţa de a duce la capăt, împreună cu C. Noica, traducerea integrală a operelor lui Platon în limba română. După epurarea din 1975 a institutelor de cercetare, devine cercetător la Muzeul Litera­turii Române, unde, împreună cu D. Vatamaniuc şi un colectiv de cercetători, va continua ediţia critică a operelor lui Mihai Eminescu, începută de Perpessicius.

Din 1993 este pensionar şi, prin cumul, director onorific şi cercetător principal la Central Naţional de Studii „Mihai Eminescu” din Ipoteşti. Cu puţin timp înainte de decembrie 1989, aflat într-o călătorie de studii la Oxford, citise la postul de radio Europa Liberă o scrisoare de demascare a crimelor împotriva umanităţii şi a culturii sub regimul Ceauşescu.

A debutat în presă în 1947, în „Naţiunea”, cu un articol despre Sensul morţii la Poe. Editorial a debutat abia în 1979, cu Norii, pentru care a fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor. I se vor mai acorda Premiul Uniunii Scriitorilor, în 1993, pentru traducerea volumului Povestiri orientale de Marguerite Yourcenar, şi Premiul „Timotei Cipariu” al Academiei Române pentru volumul VII din seria Opere de Mihai Eminescu.

Personalitate care s-a ilustrat, cu rezultate excepţionale, în mai multe domenii ale spiritului, Creţia este greu de receptat de exegeza românească, orientată îndeosebi doar spre una sau alta dintre direcţiile preocupărilor sale. Deviza sub care s-ar putea reuni toate scrierile sale originale, fie ele beletristice, fie de exegeză critică sau eseuri morale, este enunţată în Norii: „Homo sum: caelestium nihil a me alienum puto”.

Ca scriitor, Creţia a cultivat un tip de text adecvat propriei structuri intelec­tuale: o suită de însemnări fragmentare, reunite într-un ansamblu ce poate fi subsumat speciei poemului în proză, poem liric-simbolic în care o entitate moral-spirituală se exprimă pe sine în stare emoţională. Suite de fragmente care, ca şi eseurile sale, întrunesc valori multiple: cugetare asupra lumii şi definire de sine, descriere şi sugestie, ordonare contemplativ raţională a universului şi deschidere a cugetării spre goluri nebănuite.

Adresate „unor fiinţe ca noi, făcute şi din semne, şi din timp, destinate să-şi instituie şi să-şi transtituie fiinţe”, Norii, Pasărea Phoenix (1986), Oglinzile (1993) şi În adâncile fântâni ale mării (1997) cultivă intens concentrarea şi sugestia orientală a haiku-ului, cu sufletul risipit în lume: „Cerul acesta de toamnă pare năluca pădurilor moarte”; „Răcoarea de abis care ne vine din oglinzi”; „O, cât de dulce a fost ieri pustiul dimineţii”.

În Norii se contemplă alcătuirile efemere, mereu altele, inconsistente, ale norilor pe fundalul de permanenţă al cerului. Forma vizibilă oferă prilejul înălţării privirii şi gândului spre imensitatea perenă a bolţii cereşti. În tradiţia marelui stil al descrierii în care contemplatorul se implică, ilustrat de A ianuarie  Odobescu şi V. Pârvan, fulgeră sub aparenţe marile teme biblice: căderea omului în timp, trecerea, Dumnezeu, irealitatea lumii vizibile, visul.

Poetul de factură clasică, stăpân pe sine, ritmându-şi extazul cu luciditate („trec orele prin vise şi visele prin ore şi toate împreună se rotesc, cu lumini schimbătoare, în apa uşoară şi neagră, în apa sfinţită a nopţii”), alternează cu moralistul detaşat şi sceptic, pornit de la Psalmi şi Cântarea Cântărilor, trecut prin dezabuzările culturii moderne şi reîntors la învăţătura iubirii („Puţini au harul de a trăi cum se cuvine clipa. Nu de-a se bucura mărunt, grăbit şi speriat de ea, în umbra derizorie a morţii, ci de a face din prezent, care e singura realitate, ceva mai mult şi mai puţin decât o întâmplare: act, contemplaţie şi pasiune, plin de puterea ce şi-o trage, cu rădăcini şi ramuri mari, din tot ce-a fost şi credem că va fi, dar mai ales din forţa lui internă de-a fi cu adevărat şi de a-şi ajunge după măsura adevărului şi a iubirii puse în el”).

Omul în cosmos, cu avânturile lui de contopire, de dezmărginire, de iluminare, urmate de eşecuri, de momente de cădere, de spaimă de nefiinţă constituie şi tema obsedantă a volumelor de versuri propriu-zise: Poezia (1983) - alcătuit din definiţii ale poeziei, urmate de poeme, Pasărea Phoenix şi În adâncile fântâni ale mării. Un spirit riguros, sever (dar nu uscat) disciplinează expresia tragică a sentimentului azvârlirii în lume: „Coboare îndurare / în lumea pieirii / Peste veacul făptuirii, / Peste tot ce este / Greul de a fi”.

Activitatea de exeget afirmă programatic supunerea la text (implicit polemic faţă de tendinţele de deconstruire subiectivă a acestuia), supunere susţinută de o mare erudiţie şi ajungând adesea la rezultate originale, surprinzătoare, în interpretarea unor teme savante. Indiferent însă despre ce ar scrie, Creţia trimite în subtext la o viziune ontologică, situarea omului în cosmos fiind obsesia cu care citeşte literaturile lumii.

Epos şi logos. 25 de studii şi interpretări (1981) tratează despre Comparaţiile Iliadei, Marea homerică, Zeiţa şi eroul (relaţia dintre Atena şi Ulise), Elena, Casandra, Xenofon din Efes, Cununa palatină, Între asfinţit şi eternitate: Despărţirea de sine a Eladei, Platon, Lucian din Samosata, Ovidiu, Emilio Cecchi, Virginia Woolf etc. Cea mai realizată lucrare de exegeză este Catedrala de lumini. Homer, Dante, Shakespeare (1997). Creţia porneşte de la un aplicat studiu asupra lui Ahile în cadrul Iliadei, de la analiza poeticii luminii în Divina Comedie (cu traduceri proprii) ca să ajungă la Ariei sau forma pură a libertăţii, aşa cum apare în Furtuna lui William Shakespeare.

Ca toate studiile sale, şi acestea trebuie citite la cel puţin două niveluri: unul al informaţiei exacte, erudite, sur­prinzătoare prin amănunte înnoitoare, altul, implicit, al valorii spirituale a textului analizat, al iluminării închise în expresie. Aceste principii pot servi drept artă poetică, program de exegeză şi ţintă a analizei urmărite în întreaga operă a lui Creţia. Pe aceeaşi linie se situează comentariile eminesciene. Exegetul are un cuvânt de spus nu numai în interpretarea operei poetului ci şi în ce priveşte cunoaşterea filologică, stabilirea de text şi critica textului.

Constelaţia Luceafărului. Sonetele. Scrisorile (1994), antologie alcătuită şi comentată de Creţia, nu este doar o carte pentru elevi, ci şi o carte adresată celor ce cunosc în profunzime opera eminesciană. Sunt reunite într-un prim grupaj textele care formează „constelaţia Luceafărului”, adică, pe lângă Luceafărul, alte 18 poeme care au acelaşi tipar metric, în grupaj este inclus, pe baza respectării criteriului formal, şi poemul Pe lângă plopii fără soţ, dintre cele mai modeste, ca valoare literară, din toată opera eminesciană. Un al doilea grupaj reuneşte integrala celor 31 de sonete, repartizate în două categorii: sonete lirice şi sonete satirice.

În sfârşit, a treia secţiune reia Scrisorile, adăugând celor cinci texte cunoscute o variantă ca şi inedită a Scrisorii III. Contribuţia cea mai însemnată a antologiei în materie de textologie constă în discutarea critică a celor două variante ale Luceafărului, cea din 1882, din „Almanahul «România Jună»”, şi cea din 1883, din ediţia Maiorescu, variante care diferă între ele prin dimen­siunile vorbirii Demiurgului, abreviată cu patru strofe în a doua variantă.

Comparaţia manuscriselor şi a textului tipărit îl conduce pe cercetător spre concluzia că eliminarea a fost făcută de Eminescu însuşi, şi nu de Maiorescu, argumentul cel mai convingător fiind acela că eliminările au fost însoţite şi de modificări ale textului rămas, astfel încât tranziţiile de la o idee la alta să nu pară bruşte şi lipsite de legătură. Prin consultarea tuturor manuscriselor, Creţia reconstituie acum pentru prima oară întreaga vorbire a Demiurgului, într-un ansamblu coerent, o formă deplină ideală, pe care Eminescu va fi avut-o în minte când opera asupra elementelor ei parţiale. Mai importantă decât stabilirea textului este analiza critică, din punctul de vedere al logicii interne a ideilor acestuia. În prima parte a vorbirii

Demiurgului, observă Creţia, sunt juxtapuse două teze: „cea a diferenţei şi incompatibilităţii dintre ordinea eternului şi cea a efemerului şi cea a eternităţii formelor sau a tiparelor efemerului. Iar aceasta din urmă e dezvoltată cu variaţii infinite, ca o formă de poetică iubire pentru veşnica înnoire din universul pieirii. Or, aceste două teze nu pot figura în cadrul aceluiaşi discurs demiurgie decât cu condiţia ca ele să fie expli­cit puse în relaţie. Acest lucru lipsind, textul rămâne eliptic până la obscuritate, dacă nu chiar până la fractură logică. Pentru că pot proveni dintr-un alt tip de discurs, între alţi parteneri”. Critica filologică a textului, dovedeşte exegetul, nu se poate împlini decât prin analiza lui logică şi filosofică.

Poetul, clasicistul, exegetul, comparatistul se întâlnesc în opera moralistului Creţia, deloc pedant, cu o adâncă înţelegere a tuturor slăbiciunilor şi spaimelor omeneşti, dar şi cu rigoarea celui ce s-a desăvârşit pe sine înainte de a-i modela pe alţii, cel din Luminile şi umbrele sufletului (1995).

Portretele morale ale trăsăturilor de caracter, entităţi manifestate prin oameni, trasate cu detaşare, cu înţelegere, dar cu un sistem de valori umane neclintit în aspiraţia lui spre bunătate şi iubire (Demnitatea, Cinstea, Vrednicia, Cuviinţa, Adevărul, Dreptatea, Blândeţea, Răbdarea, Încrederea, Curajul, Speranţa, Bucuria versus Prostia, Mediocritatea, Prejudecăţile, Intolereanţa, Suferinţa zadarnică, Văicăreala, Superficialitatea, Nepăsarea, Vorba fără rost), relevă un înţelept din speţa celor dotaţi cu harul formulărilor gnomice: „Dac-am înşira tot ce nu face şi nu este omul cinstit, am cădea peste portretul mincinosului, al măsluitorului, al iscoadei, al defăimătorului, al fariseului, al tâlharului, al vânătorului de frate. Şi le-am găsi vrednice de interes şi pline de culoare. Aşa suntem făcuţi, Dumnezeu să ne ierte”.

La numeroasele articole de specialitate publicate de-a lungul anilor se adaugă o foarte bogată activitate de traducător : din greaca veche (Platon, Plutarh, Longos), din Vechiul Testament, din latina medievală (Dante, De vulgari eloquentia, Epistulae, Eclogae), din italiană (Massimo Bontempelli, Emilio Cecchi, Adriano Tilgher), din franceză (Marguerite Yourcenar, Georges Dumezil, Emil Cioran, Georges Duby), din engleză (Virginia Woolf, T.S. Eliot, Frances A. Yates).

Opera literară

  • Norii, Bucureşti, 1979; ediţia Bucureşti, 1996;
  • Epos şi logos. 25 de studii şi interpretări, Bucureşti, 1981;
  • Poezia, Bucureşti, 1983;
  • Pasărea Phoenix, Bucureşti, 1986;
  • Oglinzile, Bucureşti, 1993;
  • Luminile şi umbrele sufletului, Bucureşti, 1995;
  • Catedrala de lumini. Homer, Dante, Shakespeare, Bucureşti, 1997;
  • În adâncile fântâni ale mării, Bucureşti, 1997;
  • Testamentul unui eminescolog, Bucureşti, 1998;
  • Eseuri morale, Bucureşti, 2000.

Ediţii

  • Mihai Eminescu, Opere, VII-XVI, Bucureşti, 1977-1993 (în colaborare); Teatru, Bucureşti, 1990; Poezii inedite, Bucureşti, 1991; Constelaţia Luceafărului. Sonetele. Scrisorile, Bucureşti, 1994; Poeme necunoscute, Bucureşti, 2003 (în colaborare).

Traduceri

  • Ovidiu, Meta­morfoze, Bucureşti, 1959 (în colaborare cu Ion Florescu);
  • Longos, Dafnis şi Chloe, Bucureşti, 1964, reeditat în Romanul grec, prefaţă de Eugen Cisek, I, Bucureşti, 1980;
  • Massimo Bontempelli, Oameni în timp, Bucureşti, 1968;
  • Virginia Woolf, Doamna Dalloway, prefaţa traducătorului Bucureşti, 1968; Eseuri, prefaţă de Mihai Miroiu, Bucureşti, 1972; Valurile, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1973;
  • John Wain, Nuvele, povestiri, Bucureşti, 1970;
  • Dante Alighieri, Opere minore, îngrijită şi introducere de Virgil Cândea, Bucureşti, 1971 (în colaborare);
  • Emilio Cecchi, Peştii roşii, Bucureşti, 1973;
  • T.S. Eliot, Eseuri, Bucureşti, 1974;
  • Platon, Opere, I-VII, Bucureşti, 1976-1993 (în colaborare); Phaidon, Bucureşti, 1994; Banchetul, introducerea traducătorului, Bucureşti, 1995;
  • Marguerite Yourcenar, Povestiri orientale, Bucureşti, 1993; Alexis sau Tratat despre lupta zadarnică, Bucureşti, 1994; Creierul negru al lui Piranesi şi alte eseuri, introducerea traducătorului, Bucureşti, 1996;
  • Plutarh, Vieţi paralele. Demetrios şi Antoniu, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1994;
  • Imre Toth, Palimpsest, Bucureşti, 1995;
  • Adriano Tilgher, Viaţa şi nemurirea în viziunea greacă, Bucureşti, 1995;
  • Francois Bluche, De la Cezar la Churchill, Bucureşti, 1995;
  • Cartea lui Iov. Ecleziastul. Cartea lui Iona. Cartea lui Ruth. Cântarea Cântărilor, Bucureşti, 1995;
  • J. Duquesne, Iisus, Bucureşti, 1995 (în colaborare cu Sorin Mărculescu);
  • Emil Cioran, Antologia portretului, ediţie îngrijită de traducător, Bucureşti, 1997;
  • Georges Duby, Cavalerul, femeia şi preotul, Bucureşti, 1997.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …