Petru Comarnescu

Petru Comarnescu (23 noiembrie 1905, Iaşi - 27 noiembrie 1970, Bucureşti) - eseist, estetician, traducători şi filosof al culturii. Era cel de-al treilea copil al Elenei (născută Cernătescu), institutoare, şi al lui Petru Comarnescu, funcţionar; familia mamei se înrudea cu cea a mitropolitului cărturar Veniamin Costache. Face şcoala primară (1912-1916) şi liceul la Iaşi (1916-1919, Liceul Naţional) şi la Bucureşti (1919-1924, Colegiul Naţional „Sf. Sava”, unde înfiinţează revista societăţii literare a şcolii). Urmează apoi şcoala pregătitoare pentru ofiţeri de rezervă de artilerie (Craiova, 1924-1925).

După studii de drept (licenţa în 1928), de litere şi filosofie (licenţa în 1929) la Universitatea din Bucureşti, pleacă în Statele Unite ca bursier (1929-1931) şi îşi ia doctoratul în filosofie (1931) la Universitatea Southern California (Los Angeles), cu teza The Nature of Beautyand Its Relations to Goodness (Natura frumosului şi relaţia lui cu binele), tradusă în româneşte sub titlul Kalokagathon (1946).

În 1933, a fost numit inspector la Direcţia Teatrelor din Ministerul Instrucţiunii şi Artelor şi, în acelaşi an, redactor la Editura Fundaţiilor Regale; între 1944 şi 1948 lucrează ca redactor la „Timpul”, în 1945 la „Naţiunea” şi până în 1952, la „Universul” (până în 1951, va fi şi redactor la Editura pentru Literatură, după desfiinţarea Editurii Fundaţiilor Regale).

În 1952, este concediat de peste tot şi i se interzice să publice. Se va îndrepta aproape exclusiv spre critica de artă şi pentru că prietenul său, Ionel Jianu, care era şeful redacţiei de artă plastică la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, i-a înlesnit colaborarea la această redacţie (va publica, până în 1955, sub pseudonimul Anton Coman). Bibliografia scrierilor lui Comarnescu despre arta românească e imensă: de la frescele Voroneţului până la operele celor mai importanţi pictori, sculptori, graficieni din secolul al XX-lea.

Avea 21 de ani când a început să lucreze într-o redacţie, aceea a revistei „Rampa”; articolele sale de aici sunt scrise cu nerv, cu un anume aplomb şi vădesc dorinţa de a-şi spune părerea despre cele mai acute probleme ale contemporaneităţii. Se va impune cu adevărat în 1927, anul în care va începe să redacteze pagina culturală a ziarului „Politica”, nu atât datorită articolelor sale, cât iniţierii anchetei privind specificul naţional.

La începutul lui 1929, după ce preia pagina culturală a ziarului „Ultima oră”, Comarnescu poartă o polemică vehementă cu revista condusă de Nichifor Crainic; obiectul polemicii va fi poezia lui Blaga, faţă de care el îşi exprima o admiraţie entuziastă şi era indignat de ceea ce i se părea a fi o insuficientă înţelegere din partea „Gândirii”. De asemenea, în 1928-1929, „Tiparniţa literară” (ai cărei codirectori erau Comarnescu, pe atunci în vârstă de douăzeci şi trei de ani, şi Camil Baltazar) îşi va defini o atitudine clară faţă de tradiţionalism şi îndeosebi faţă de excesele recent constituitului grup al „Crinului alb”, reprobând „înşiruirea de înjurături şi acuzaţii aduse generaţiei precedente”.

Punctul său de vedere va fi formulat limpede în paginile „Caietelor semestriale de sinteză naţională în cadrul secolului XX”, cum se subintitula revista „Acţiune şi reacţiune”, editată în 1929-1930; caietele, se spunea pe copertă, erau „scrise de Petru Comarnescu, Ion Jianu, Constantin Noica, Mihail Polihroniade”. Comarnescu se declara aici fără rezerve împotriva celor care, „din ignoranţă, cred că tradiţia este un obstacol înaintea progresului, că ea opreşte mersul vieţii şi mai ales puterea de înnoire”; dar se opune cu aceeaşi energie ideii că tradiţia „vede în trecut numai binele şi în prezent numai răul”. Adoptând o atitudine echilibrată, el explică tradiţia nu numai ca pe o putere ce dă „încredere în viitor şi mândrie faţă de trecut”, ci şi ca pe un element capabil să realizeze unitatea sufletească a unui popor.

Valoarea culturii filosofice a lui Comarnescu nu a fost apreciată în anii agitaţi de început ai deceniului al patrulea; mai uşor s-a observat participarea lui la controversele zgomotoase decât încercarea de a construi un principiu echilibrat al filosofiei culturii. Surprinde, de asemenea, faptul că nici după susţinerea doctoratului la una dintre cele mai reputate universităţi americane nu s-a acordat atenţie contribuţiilor sale teoretice. Şi-a publicat teza abia după cincisprezece ani, fără să fi adus modificări esenţiale formei iniţiale.

În versiunea românească, atât titlul - Kalokagathon -, cât şi subtitlul - Cercetare a corelaţiilor etico-estetice în artă şi în realizarea de sine - indică mai explicit viziunea lui Comarnescu: adaosul însuşi al titlului, de rezonanţă aristotelică, este semnificativ şi autorul îl justifică lămuritor: „I-am dat titlul simbolic de Kalokagathon tocmai pentru a sublinia apartenenţa noastră la o concepţie antică pe care am căutat s-o descifrăm în cadrul vieţii contemporane”. Misiunea filosofiei constă, după Comarnescu, „în crearea unor viziuni sistematice ale realităţii ca întreg”.

Aderând la ideile lui Croce, el consideră că „întrucât cunoaşterea noastră este mai întâi perceptuală şi apoi conceptuală sau ideală, esteticul stă la baza cunoaşterii umane”. Opinia lui, potrivit căreia imaginaţia e reală, era substanţial amendată de un criticism de provenienţă kantiană: esteticianul credea în valoarea şi în semnificaţia realului obiectiv, a realităţii naturii, a omului (deopotrivă a naturii şi a colectivităţii) şi nu concepea o artă în substanţa căreia să nu se redescopere lumea realului. De aceea, un lucru care a putut să pară de neînţeles s-a produs cu opţiunile comentatorului fenomenelor moderne: foarte receptiv la manifestările novatoare (nu se poate face abstracţie de importanţa pe care studiile sale au avut-o pentru recunoaşterea creaţiei brâncuşiene, a unor muzicieni contemporani, mai târziu a lui Ion Ţuculescu), nu a acceptat niciodată suprarealismul.

Opunându-se suprarealismului, Comarnescu va accepta în schimb programul expresionismului, „generalizare şi fundament pentru alte explicaţii”. Singurul element important al teoriei expresioniste asupra căruia insistă este empatia (termenul însă a apărut în opera unor esteticieni - îndeosebi W. Worringer - care nu aveau în vedere neapărat expresionismul şi de la care l-au preluat partizanii curentului).

Concluzia lui Comarnescu răstoarnă, de fapt, raportul worringerian: nu arta imprimă mişcare vieţii emoţionale, ci activitatea estetică este aceea care exprimă „impresiile eterogene”, ce constituie „viaţa fenomenală”. În această ordine a ideilor, a raporturilor dintre viaţă şi artă, se vădeşte spiritul clasicist: pe urmele vechilor greci, Comarnescu consideră viaţa ca pe „un proces creator, similar construcţiei unei opere de artă” un proces care se desfăşoară „sub semnul imaginaţiei şi al raţiunii”.

În privinţa scrierilor literare, a acordat uneori girul semnăturii sale unor debutanţi care nu aveau să-i confirme încrederea; dar lui Mihail Sadoveanu, Mateiu I. Caragiale, Ion Barbu, Lucian Blaga, George Bacovia, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Camil Petrescu le-a recunoscut valoarea (câteodată în studii ample, întotdeauna cu argumente solide), iar despre cei mai tineri - Mircea Eliade, Mihail Sebastian - sau despre unii aflaţi la început de drum - Gherasim Luca, Gellu Naum, Mihai Beniuc, Vlaicu Bârna, Virgil Teodorescu, George Magheru, Ion Frunzetti, Dimitrie Stelaru, Francise Păcurariu - a scris recenzii concludente. I se datorează publicarea mai multor eseuri şi studii consacrate unor scriitori străini moderni, mai ales francezi şi americani, unii dintre ei (William Faulkner, Gertrude Stein, Theodore Dreiser, Thornton Wilder şi, mai presus de toţi, Eugen O’Neill) încă insuficient cunoscuţi în România. O'Neill a constituit obiectul unei preocupări constante a lui Comarnescu.

Printre hârtiile rămase de la el s-a găsit şi o monografie care avea să apară în 1986 sub titlul O’Neill şi renaşterea tragediei, a cărei redactare pare a fi anterioară anului 1946. Partizan al noului deopotrivă în cultură şi în viaţa socială, Comarnescu a fost un admirator entuziast al „modelului american” şi al democraţiei rooseveltiene, admiraţie reflectată şi în cărţile sale despre Statele Unite - Homo americanus (1933) şi America văzută de un tânăr de azi (1934), contopite în Chipurile şi priveliştile Americii (1940), care revelează şi un bun reporter. Comarnescu este o personalitate de primă mărime a culturii noastre moderne.

Opera literară

  • The Nature of Beauty and Its Relations to Goodness, Los Angeles, 1931; ediţia (Kalokagathon), traducere de Ruxandra Oteteleşanu, Bucureşti, 1946; ediţie îngrijită de Dan Grigorescu şi Florin Toma, introducere de Dan Grigorescu, Bucureşti, 1985;
  • Homo americanus, Bucureşti, 1933; ediţie îngrijită şi introducere de Eugen Florescu, Bucureşti, 1999;
  • Zgârie-norii New York-ului, Bucureşti, 1933;
  • America văzută de un tânăr de azi, Bucureşti, 1934;
  • Chipurile şi priveliştile Americii, Bucureşti, 1940;
  • Magdalena Rădulescu, Bucureşti, 1946;
  • America. Lume nouă - viaţă nouă. 1930-1941, Bucureşti, 1947;
  • Francise Şirato, Bucureşti, 1954;
  • Octav Băncilă, Bucureşti, 1954;
  • Ştefan Luchian, Bucureşti, 1955;
  • Ştefan Luchian (în colaborare cu Ionel Jianu), Bucureşti, 1956;
  • Abgar Baltazar, Bucureşti, 1956;
  • Marius Bunescu, Bucureşti, 1956;
  • Benjamin Franklin, Bucureşti, 1957;
  • Viaţa şi opera lui Rembrandt van Rijn, Bucureşti, 1957;
  • N. Grigorescu, Bucureşti, 1959;
  • Îndreptar artistic al monumentelor din nordul Moldovei, Bucureşti, 1961;
  • Ion Jalea, Bucureşti, 1962;
  • N.N. Tonitza, Bucureşti, 1962;
  • Iosif Iser, Bucureşti, 1965;
  • Gh. D. Anghel, Bucureşti, 1966;
  • Ion Sava, prefaţă de Tudor Arghezi, Bucureşti, 1966;
  • Ion Ţuculescu, Bucureşti, 1967;
  • Temoignages sur Brancusi (în colaborare cu Mircea Eliade şi Ionel Jianu), Paris, 1967; ediţia (Mărturii despre Brâncuşi), îngrijită, traducere şi prefaţă de Nina Săndulescu, Târgu Jiu, 2001;
  • Deineka, Bucureşti, 1968;
  • Lascăr Vorel, Bucureşti, 1968;
  • The Romanian and the Universal in Brancusi’s Work, Londra, 1970;
  • Brâncuşi, mit şi metamorfoză în sculptura contemporană, Bucureşti, 1972;
  • Confluenţe ale artei universale, Bucureşti, 1972;
  • Scrieri despre teatru, Iaşi, 1977;
  • Chipurile şi priveliştile Europei, vol. I: Italia şi Franţa, vol. II: Elveţia şi Italia, ediţie îngrijită de Traian Filip, Cluj Napoca, 1980;
  • O’Neill şi renaşterea tragediei, ediţie îngrijită de Mircea Filip, introducere de Dan Grigorescu, Cluj Napoca, 1986;
  • Jurnal (1931-1937), prefaţă de Victor Durnea, Iaşi, 1994;
  • Jurnal, I-III, ediţie îngrijită de Traian Filip, Mircea Filip şi Adrian Munţiu, prefaţă de Dan Grigorescu, Bucureşti, 2003.

Traduceri

  • T.E. Lawrence, Cei şapte stâlpi ai înţelepciunii, Bucureşti, 1937, ediţia Bucureşti, I-II, îngrijită şi postfaţă de Adrian Anghelescu, Bucureşti, 1993;
  • Eugene O’Neill, Straniul interludiu, Bucureşti, 1939; Din jale se întrupează Electra, Bucureşti, 1944; Dramele mării şi ale pământului, Bucureşti, 1946; Drame din marea dragoste, Bucureşti, 1947; Teatru, I-III, Bucureşti, 1968 (în colaborare cu Margareta Sterian şi Const. Popescu);
  • Daniel Defoe, Viaţa şi nemaipomenitele aventuri ale lui Robinson Crusoe, Bucureşti, 1943;
  • John M. Synge, Lordul Dunsany, Robert E. Sherwood; Suflete galante, Bucureşti, 1946;
  • Robert E. Sherwood, Pădurea împietrită, Bucureşti, 1946;
  • T.B. Somerville, Marinarul Will. Adevărata poveste a unor aventuri petrecute între 1805-1811, I-II, Bucureşti, 1946 (în colaborare cu Getta Nicoleanu);
  • G.B. Shaw, Discipolul diavolului, Bucureşti, 1946; Cezar şi Cleopatra. Ucenicul diavolului. Pygmalion, prefaţă de Silvian Iosifescu, Bucureşti, 1963;
  • J.B. Priestley, Inspectorul de poliţie, Bucureşti, 1947 (în colaborare cu Mircea Văianu);
  • Howard Fast, Lupta lui Albert Parsons, Bucureşti, 1949 (în colaborare cu Mircea Văianu), Silas Timberman, Bucureşti, 1956;
  • A.I. Herzen, Povestiri, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu Lia Aldeanu);
  • I. Laghin, Insula dezamăgirii, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu Isabela Dumbravă);
  • M.M. Gorciakov, Lecţiile de regie ale lui K.S. Stanislavski, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu Ion Vasile Costin);
  • N. Albaki, Sistemul lui Stanislavski şi teatrul sovietic, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu Alexandra Constantinov);
  • O. Cernij, Opera lui Sneghin, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu Sv. Ionescu);
  • Mark Twain, Opere, II-IV, Bucureşti, 1955-1961 (în colaborare); Bancnota de un milion de lire, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Eugen B. Marian şi Petre Solomon), Viaţa pe Mississippi, Bucureşti, 1964;
  • N. Cernîşevski, Ce-i de făcut? Bucureşti, 1956 (în colaborare cu A. Ivanovski);
  • I. Ehrenburg, Căderea Parisului, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu M. Mihail);
  • G.I. Uspenski, Moravurile de pe uliţa Rastereaeva, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu A. Chişinevski);
  • W. Scott, Rob Roy, Bucureşti, 1957;
  • W. Burchett, Corespondent în URSS, Bucureşti, 1962;
  • P. Abrahams, În calea trăznetului, prefaţă de V. Moglescu, Bucureşti, 1963.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …