Petru Cimpoeşu

Petru Cimpoeşu (20 ianuarie 1952, Vaslui) - prozator. Fiul Aureliei (născută Lazăr) şi al lui Sterea Cimpoeşu, ţăran. A urmat liceul la Vaslui, absolvit în 1971, şi a făcut studii superioare la Institutul de Petrol şi Gaze din Ploieşti, devenind inginer în 1976. A avut continuu, la Bacău, activitate profesională în specialitatea în care s-a format. Preocupărilor literare li se datorează, în afară de scrisul propriu, activitatea de coordonator de cenacluri (din Moineşti şi din Bacău).

Debutul în presă, în „Ateneu”, cu proză scurtă, are loc în 1983. Cea dintâi carte, Amintiri din provincie, apare în 1983. A colaborat cu proză şi publicistică la „Ateneu”, „Tribuna”, „Familia”, „Vatra”, „Convorbiri literare”, „Caiete botoşănene”, „Suplimentul literar-artistic al «Scânteii tineretului»”, „Contrapunct”, „Arc”, „Aurora”, „Tomis”, „Cronica” şi la ziarele „Steagul roşu” (Bacău), „Deşteptarea” (Bacău), „Monitorul” şi „România liberă”.

Volumul de debut, Amintiri din provincie (Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi), grupează mici nuvele şi povestiri în care viaţa cotidiană, aşa-zis cenuşie, din diferite medii, este observată din unghiul din care îi poate fi dezvăluită doza de pasiune, de fantastic, de „absurd”, de inexplicabil pe care o comportă. Un fotograf de atelier e chemat „la domiciliu” de două bătrâne, surori, ca să le fotografieze, pe rând, întinse într-un sicriu, în costumaţie şi cu recuzită mortuară; în urma ciudatei şedinţe de poză regizată, fotograful decedează el însuşi (Revelaţia). Dintre însuşirile comune ale textelor de aici e de semnalat prezenţa, în fiecare dintre ele, a unei „poante” de umor de bună calitate.

Primul roman al lui Cimpoeşu, Firesc (1985; Premiul Uniunii Tineretului Comunist), e compus din două părţi cu statut diferit (sub raport naratologic): un jurnal (jurnal de o zi, de fapt confesiunea retrospectivă a unui personaj, tânăra ingineră petrolistă Iunia Poenaru) şi un text cu narator impersonal, scris la persoana a treia, în care Iunia Poenaru e doar unul dintre personaje. Romanul e reprezentativ pentru proza înregistrării minuţioase a detaliilor vieţii de zi cu zi şi a micilor reflecţii pe care le suscită. Autorul reconstituie cu relief şi autenticitate viaţa de şantier - mai precis spus, viaţa la o schelă de extracţie petrolieră, mică „aşezare” ori „colonie” izolată, undeva, în Moldova. E un univers închis, „fără orizont”, banal, al gesturilor repetitive şi comune.

Dintre atributele optzecismului, Cimpoeşu privilegiază autenticismul, cultivând investigarea cotidianului. Abordarea nu e însă nicidecum minimalista: personajul-diarist, apoi naratorul auctorial disecă fenomenalul, fac psihologie discursivă, verbalizează, interpretează şi semantizeză cotidianul. Iar uneori se înregistrează salturi bruşte - dar plauzibile, spre contemplarea „filosofică” a generalităţilor, a sensului existenţei, a legităţilor şi semnificaţiilor. Finalul - cu sinuciderea Iuniei, probabil din slăbiciune, din inadaptare, din neputinţa de a fi fericită - învederează înclinaţia naratorului de a recurge la ipoteze, supoziţii, variante de „adevăr”, într-o „anchetă” care nu e „poliţistă”, ci gnoseologică.

În Erou fără voie (1994; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi), un scriitor îi cere unui personaj „real”, care a supravieţuit, mutilat, unui grav accident (a căzut din tren, nu se ştie dacă din nebăgare de seamă, voit ori împins de cineva, şi a trebuit să-i fie amputat un picior), să scrie un roman despre această experienţă şi împrejurările în care a avut loc. Procedeul e „preluat” de la Camil Petrescu, dar e practicat de pe o „bază teoretică” înnoită, proprie prozei anilor ’80. Personajul, aşadar, colaborează cu „Autorul”, iar versiunile lor despre aceleaşi evenimente sunt deseori divergente, contradictorii, oricum diferite. Consideraţiile de naratologie, de teorie a literaturii dublează consistent expunerea, fragmentară şi destructurată cronologic.

Rămânând fidel unei discreţii deja caracteristice, într-o formulă mai puţin „ţipătoare” decât cele alese de alţi optzecişti şi nouăzecişti, asemănătoare mai degrabă cu romanele-anchetă de tip Michel Butor (L’Emploi du temps, de pildă) decât cu desfăşurarea caleidoscopic-ludică şi neobarocă a romanului aşa-zis „pynchonian”, practicat de unii dintre confraţii şi colegii săi de generaţie, Cimpoeşu a dat, prin Povestea Marelui Brigand (2000), unul dintre solidele romane postmoderne din literatura noastră. Asemănarea lui relativă cu romanul parabolic şi utopic îi ascunde în parte această identitate rară, totuşi depistabilă: nu vehiculează o alegorie univocă, nu se sprijină şi nici nu încearcă să acrediteze vreo „Mare Naraţiune Totalizatoare şi Raţionalizată”, de genul acelora considerate caracteristice pentru modernism.

Povestea Marelui Brigand este un roman antirealist, elaborat cu instrumentar, recuzită şi tehnică de aparenţă „realistă”, puse în operă cu virtuozitate. Se desfăşoară pe coordonate specific postmoderniste, urmând motivul complex şi caracteristic al complotului ocult, cu dezvoltare în scenariu apocaliptic. Coordonatele pe care e construit sunt parodierea ori „reciclarea”, recuperarea mitului eristic (un tânăr a cărui biografie o „copiază” grotesc pe cea a Mântuitorului e găsit mort, în repetate rânduri, în diferite locuri din oraş, şi, de fiecare dată, chiar îngropat, dar cadavrul dispare a treia zi; tocmai elucidarea acestor repetate decese şi învieri constituie obiectul anchetei judiciare care organizează, în principiu, trama); filonul alchimic (reprezentat de partitura cocoşatului pitic Sadim); în fine, complotul ocult cu ţintă propriu-zis politică, culminând în utopie negativă (în oraş se infiltrează insidios, apoi ajung să se înstăpânească în maniera regimurilor totalitare „militarizate”, ulterior să se războiască între ei, împărţiţi în facţiuni rivale, aşa-numiţii „realişti”, un fel de similicomunişti egalitarişti şi autoritarişti, mai degrabă sectă decât partid; e pomenită şi o „lojă a Armoniei” etc.).

Naraţiunea mai e împănată şi cu alte ingrediente ezoterice, „paranormale” ori mitologice, grefate pe scenarii bine articulate, toate, într-o stringentă construcţie (servită şi de tehnicile narative puse în joc, nu cu totul originale, dar admirabil folosite, cu subtilitatea şi nonostentaţia care caracterizează întreaga carte, fără să-i micşoreze forţa). Mai „uşor de citit” decât precedentul, Simion liftnicul (2001; Premiul Uniunii Scriitorilor) pare destinat unui public mai larg, ceea ce nu înseamnă că autorul ar fi făcut vreun rabat estetic. E un „roman de imobil”, dar şi un „roman al perioadei de tranziţie” (anii ’90 ai secolului al XX-lea), prezentând o largă deschidere spre cele mai acute probleme ale actualităţii.

Într-un oarecare bloc din Bacăul postdecembrist, un locatar se claustrează în lift, ca schimnicii din vechime care se izolau în pustie sau în peşteri („stiliţii” sau „stâlpnicii”, de unde termenul burlesc de „liftnic”), pentru a se dedica meditaţiei spirituale şi apropierii de Dumnezeu, oripilat fiind de lumea decăzută în care trăieşte, în economia narativă a scrierii, schimnicul din lift este mai degrabă un liant ori, mai bine zis, un centru de focalizare: în jurul său gravitează o foarte bogată şi colorată galerie de personaje - locatarii blocului (de toate vârstele, de ambele sexe şi cu diferite identităţi socio-cultural-profesionale), cu toţii cât se poate de „tipici” şi, totodată, particularizaţi prin diferite detalii ori atribute (mentalităţi, preocupări, comportamente etc.), de regulă bizare ori groteşti (de un grotesc al banalităţii, privit de autor cu oarecare blândeţe şi compasiune).

Banalul imobil băcăuan capătă astfel funcţia de „model societal”, de „eşantion” ori „machetă” a societăţii româneşti contemporane, şi nu e de mirare că una dintre cronicile care s-au scris despre roman e intitulată Ţara ca bloc. Peripeţiile micii comunităţi de locatari sunt diverse, captivante, dar şi încărcate cu gravitate. „Liftnicului” îi revine însă rolul de revelator al unui sens mai grav decât cel de pură observare inteligent-ironică ce se degajă din cronica - ori microfresca burlescă şi satirică - a societăţii postdecembriste. Scriitorul nu este un „simplu” umorist; el cercetează noimele majore ale existenţei, cu serioasă înclinare către recursul la spiritualitate, gândit la modul grav, nu la cel al gesticulaţiei histrionice.

Opera literară

  • Amintiri din provincie, Iaşi, 1983;
  • Firesc, Bucureşti, 1985;
  • Erou fără voie, Bacău, 1994;
  • Un regat pentru o muscă, Botoşani, 1995;
  • Povestea Marelui Brigand, Cluj Napoca, 2000;
  • Simion liftnicul, Bucureşti, 2001.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …