Petre Ţuţea

Petre Ţuţea (6 octombrie 1902, comuna Boteni, judeţul Argeş - 3 decembrie 1991, Bucureşti) - filosof, eseist, economist, om de cultură şi om politic. Este fiul Anei Ţuţea şi al lui Petre Bădescu, preot. Îşi începe studiile secundare la Gimnaziul „Dinicu Golescu” din  Câmpulung,  finalizându-le,  din  cauza războiului, la Liceul „George Bariţiu” din Cluj Napoca (1920-1923). Frecventează Facultatea de Drept la Universitatea din acelaşi oraş (1923-1926), unde îşi va susţine şi doctoratul în drept administrativ (1929).

Va îndeplini diverse funcţii: funcţionar la judecătoria din Pui (judeţul Hunedoara), referent în Ministerul Comerţului şi Industriei, ataşat la Legaţia Economică Română din Berlin (1933-1934), unde audiază cursuri de politologie la Universitatea „Friedrich Wilhelm”, şef de secţie în Ministerul Economiei Naţionale (1936-1939), şef de secţie, apoi director în Ministerul Comerţului Exterior (1940-1941), şef de secţie în Ministerul Apărării Naţionale (1941-1944), director de studii în Ministerul Economiei Naţionale (1944-1948).

În 1929 debutează cu un pamflet în „Chemarea tinerimii române”, organul clujean al Partidului Naţional Român, în care până în 1932, folosind şi pseudonimul Observator, dă numeroase texte. În 1932-1933, venit la Bucureşti, scrie la săptămânalul „Stânga”, subintitulat „Linia generală a vremii” (unde iscăleşte cu pseudonimul P. Boteanu, alături de Petre Pandrea, Sorin Pavel, Mircea Grigorescu, Petru Comarnescu etc.), iar în 1935 publică, împreună cu Sorin Pavel, Ioan Crăciunel, Gheorghe Tite, Nicolae Tatu şi Petre Ercuţă, Manifestul revoluţiei naţionale. În 1938 îşi începe colaborarea la „Cuvântul”, în care va figura cu articole prolegionare.

Pentru acestea, ca şi pentru funcţiile avute în perioada guvernării de extremă dreapta, în 1948 va fi închis (fără proces) la Ocnele Mari, apoi la Jilava. Eliberat în 1953, este arestat din nou în 1956, sub acuzaţia de uneltire contra ordinii sociale. Va fi condamnat la 10 ani de închisoare, însă în urma unui nou proces, din 1959, va primi sentinţa de 18 ani de muncă silnică. Iese în urma amnistiei generale din august 1964 şi trăieşte până la sfârşitul vieţii din ajutor social. Elaborează numeroase proiecte, eseuri şi dialoguri filosofice, teologice şi antropologice, majoritatea rămase în manuscris, în perioada comunistă semnând sporadic texte de mici dimensiuni, cu precădere în revistele „Familia” şi „Tribuna”. După 1989 este „descoperit” de media şi devine „vedeta” mai multor documentare, care îi vor pregăti notorietatea postumă.

Mai mult decât un autor, Ţuţea este un personaj. De altfel, în această ipostază a intrat în memoria publicului, prin intermediul interviurilor scrise sau televizate în perioada imediat postdecembristă, acest gânditor care înainte era cunoscut doar de un cerc restrâns de admiratori. Iar condiţia de „personaj” presupunea câteva elemente. În primul rând, un rol, în cadrul căruia ambientul dezolant contrasta frapant cu spectacolul de vervă şi de inteligenţă desfăşurat de intervievat: de o parte, o cămăruţă sărăcăcioasă, dominată de cărţi, dar mai ales de patul unde, îmbrăcat în pijama, în halat sau în pulover, în orice caz cu o nelipsită tichie neagră pe cap, Ţuţea părea condamnat la o nesfârşită agonie; de cealaltă, un spirit viu, un „geniu al oralităţii” (Mircea Eliade), care, mizând fie pe naivitatea jucată, fie pe inspiraţia profetică, însă întotdeauna pe spontaneitatea inegalabilă, lăsa impresia că are răspunsuri atât pentru problemele temporare, cât şi pentru cele atemporale.

Impresia venea apoi dintr-un stil, deopotrivă al discursului şi al gândirii. Sub raportul discursului, stilul „ultimului Socrate” (cum a fost numit adesea) implică tocmai eludarea demonstraţiei în favoarea „zicerii”; opiniile nu se întemeiază pe stringenţa argumentelor, ci pe abilitatea de a plasticiza abshacţiunile, pe tonul apodictic şi pe plăcerea de a-şi contraria auditoriul: „Americanii nu mor în război. Sunt supraînarmaţi. Dau lovituri zdrobitoare. La ei cine face economie de muniţie răspunde în faţa Senatului”, „I-am asemănat odată pe ruşi cu vacile care dau douăzeci şi cinci de kile de lapte pe zi şi apoi se baligă în şiştar”.

Sub raportul gândirii, metoda unică a lui Ţuţea o constituie „tăierea nodului gordian”; într-o confruntare aparent insolubilă între două principii sau valori, gânditorul tranşează de fiecare dată dilema prin proclamarea superiorităţii absolute a uneia din ele: „Dumnezeu e român. Sau, dacă nu, sunt împotriva lui!”, „între un laureat al Premiului Nobel care nu s-a idiotizat complet şi a rămas religios şi un ţăran analfabet nu există nici o diferenţă”, „Shakespeare, pe lângă Biblie, - eu demonstrez asta şi la Sorbona - e scriitor din Găeşti”.

De altfel, această tranşare e posibilă pentru că la Ţuţea gândirea nu revendică un sistem „obiectiv”, ci e reductibilă la o atitudine „subiectivă”, pe care eseistul o rezumă astfel: „Să vă spun eu cine sunt: sunt român, naţionalist, creştin, ortodox şi militarist”. E vorba, cu alte cuvinte, de o atitudine pur idiosincratică, în care „vorbele de duh” sunt amestecate cu (sau se bazează pe) numeroase prejudecăţi culturale, stereotipuri etnice sau fanatisme mărunte. Oricum, e o atitudine perfect compatibilă cu resurecţia misticismului şi a naţionalismului la începutul anilor ’90, ceea ce explică popularitatea cunoscută de Ţuţea în epocă, avertizând însă şi asupra limitelor eseisticii sale, unde ideile se susţin (când şi mai ales dacă detaşarea de obiect e posibilă) aproape exclusiv prin retorica în care sunt întreţesute.

Opera literară

  • Manifestul revoluţiei naţionale (în colaborare cu Sorin Pavel, Ioan Crăciunel, Gheorghe Tite, Nicolae Tatu şi Petre Ercuţă), Sighişoara, 1935; ediţie îngrijită de Marin Diaconu, Bucureşti, 1998;
  • Bătrâneţea şi alte texte filosofice, postfaţă Ion Papuc, Bucureşti, 1992;
  • Mircea Eliade, ediţie îngrijită de Ioan Moldovan, prefaţă de Crăciun Bejan, postfaţă de Dumitru Chirilă, Oradea, 1992;
  • Între Dumnezeu şi neamul meu, ediţie îngrijită de Gabriel Klimowicz, prefaţă şi postfaţă de Marian Munteanu, Bucureşti, 1992;
  • Omul (tratat de antropologie creştină), I-II, ediţie îngrijită şi postfaţă de Cassian Maria Spiridon, Iaşi, 1992-1993;
  • Philosophia perennis, ediţie îngrijită de Horia Nicolescu, postfaţă de Matei Albastru (Matei Gavril), Bucureşti, 1992;
  • Proiectul de tratat. Eros, prefaţă de Aurel Ion Brumaru, Braşov - Chişinău, 1992;
  • Reflecţii religioase asupra cunoaşterii, prefaţă şi postfaţă de Aurel Ion Brumaru, Bucureşti, 1992;
  • Lumea ca teatru. Teatrul seminar, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Coloşenco, Bucureşti, 1993;
  • 321 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, prefaţă de Gabriel Liiceanu, Bucureşti, 1993;
  • Nelinişti metafizice, ediţie îngrijită şi prefaţă de Petre Anghel, Bucureşti, 1994;
  • Filosofia nuanţelor, ediţie îngrijită de Mircea Coloşenco şi Sergiu Coloşenco, prefaţă de Mircea Coloşenco, postfaţă de Sorin Pavel, Iaşi, 1995;
  • Ieftinirea vieţii. Medalioane de antropologie economică, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Coloşenco, Bucureşti, 2000;
  • Ultimile dialoguri cu Petre Ţuţea, ediţie îngrijită şi prefaţă de Gabriel Stănescu, cu o evocare de Ion Papuc, Norcross (Statele Unite), 2000;
  • Reformă naţională şi cooperare, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Coloşenco, postfaţă de Mihai Sora, Bucureşti, 2001;
  • Anarhie şi disciplina forţei, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Coloşenco, Bucureşti, 2002.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …