Peste vârfuri, de Mihai Eminescu (comentariu literar, rezumat literar)

Apartenenţa operei la genul liric, specia literară elegie

Mihai Eminescu, cel mai mare poet „pe care l-a ivit şi-l va ivi, vreodată, poate, pământul românesc” (George Călinescu), a creat o poezie nemuritoare prin evocarea naturii, cu elementele terestre - pădurea, izvorul, lacul - şi cosmice - luna, stelele, cerul.

Dragostea lui Eminescu pentru folclorul românesc este vizibilă în toate creaţiile lui lirice, el însuşi mărturisindu-şi rădăcinile spirituale, adânc înfipte în sufletul neamului său: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar”.

Poezia Peste vârfuri este o creaţie lirică, întrucât Eminescu îşi exprimă în mod direct sentimentele de dragoste pentru natură, starea de melancolie provocată de scurgerea ireversibilă a timpului, principalul mod de expunere fiind descrierea.

Elegia este specia genului liric, în care poetul îşi exprima direct sentimentele de tristeţe metafizica, de nostalgie, de regret, într-o gamă ascendentă, mergând de la melancolie la nefericire.

Poezia Peste vârfuri face parte din tema de inspiraţie folclorică a liricii eminesciene, fiind publicată în primul volum de Poezii editat de Titu Maiorescu, în 1883.

Titlul

Titlul Peste vârfuri exprimă un loc nedefinit, abstract, în care planul terestru se îmbină cu cel cosmic, sugerând starea de tristeţe a eului liric, de nesiguranţă, un spaţiu spiritual, al sufletului, aflat între viaţă şi moarte.

Titlul poate fi şi o metaforă pentru noţiunea de timp, care, în concepţia lui Eminescu, este curgător ireversibil şi nu poate fi precizat sau concretizat de către omul efemer (trecător) pe acest pământ.

Structura, semnificaţiile şi limbajul poetic

Poezia Peste vârfuri este alcătuită din trei catrene (strofe de câte patru versuri), care ilustrează lumea exterioară - descrierea naturii - şi lumea interioară - stările şi sentimentele poetului.

Prima strofă

Prima strofă conturează un tablou al lumii exterioare, pe care poetul îl percepe cu melancolie profundă. Cadrul natural este construit din elementele ce aparţin planului terestru şi planului cosmic, aflate în interdependenţă, în armonie deplină şi sunt specifice liricii eminesciene.

Mihai Eminescu

Teluricul este simbolizat prin eternul „codru” eminescian, în care freamătă „frunza”, iar dintre „ramuri de arin” se aude sunând, cu tristeţe, cornul. Natura este personificată, căpătând însuşiri umane - „trece lună”, „codru-şi bate frunza”, „melancolic cornul sună”.

Imaginea vizuală - „Peste vârfuri trece lună” se armonizează cu imaginea motorie - „Codru-şi bate frunza lin” şi cu imaginea auditivă - „cornul sună”, sugerând melancolia eului liric. Cornul este un instrument de vânătoare, care are rolul de a chema, de a anunţa apariţia vânatului. În poezie, cornul anunţă că ceva trist urmează să se întâmple, idee sugerată de epitetul verbal „melancolic [...] sună”, prevestind, parcă, moartea.

Strofa a doua

Strofa a doua ilustrează realitatea interioară, stările şi sentimentele de tristeţe ale eului liric, armonizate cu atmosfera tulburătoare a naturii. Poetul se simte părăsit şi singur, idee exprimată prin repetiţia adverbelor: „Mai departe, mai departe, / Mai încet, tot mai încet”.

Totul se depărtează de el, imaginea naturii, sunetul cornului, ceea ce creează o stare de deprimare, de solitudine (singurătate), orice forme concrete de viaţă dispar treptat, poetul simţindu-şi sufletul „nemângâiet”. Elementele lumii concrete, ale spaţiului natural lipsesc în această strofă, realitatea fiind redată din perspectivă psihologică, în sufletul şi conştiinţa eului liric.

Ultimul vers, „îndulcind cu dor de moarte”, poate sugera tristeţea sfâşietoare provocată de ideea morţii, care este un inevitabil sfârşit al vieţii. Sentimentul morţii, anunţat în ultimul vers al primei strofe prin sunetul melancolic al cornului, este atenuat de verbul la gerunziu cu valoare de epitet - „îndulcind”.

Metafora „dor de moarte” transferă noţiunea teoretică a morţii în planul interior al simţirii, întrucât odată cu stingerea sunetului de corn dispare orice semn al lumii materiale, amplificând astfel caracterul meditativ al poeziei. Finalul strofei sugerează scurgerea treptată a timpului într-un singur sens (ireversibil), către moarte, ceea ce dă poeziei ton elegiac.

Strofe treia

Strofa a treia este dominată de o profundă nefericire, sufletul poetului fiind sfâşiat de doruri şi de regretul pentru timpul ce s-a scurs, marcând trecerea tinereţii, neîmplinirea iubirii şi a fericirii.

Stilul retoric, susţinut prin interogaţii retorice şi forme verbale inverse, prin formule de adresare directă - verbul şi pronumele la persoana a II-a singular - „De ce taci, când fermecată / Inima-mi spre tine-ntorn?” -, precum şi vocativul cu epitet „dulce corn” dezvăluie profunzimea şi dramatismul sentimentului de nostalgie şi regret.

Ca în baladele populare, sunetul cornului ar putea sugera nu numai dorul şi tristeţea, ci şi o atitudine mioritică, de împăcare a poetului cu destinul implacabil, cu faptul că moartea este o componentă firească a existenţei umane, ca şi viaţa.

Sunetul „dulce” al cornului nu mai este un obiect concret, ci devine - în finalul poeziei - un simbol filozofic, ca un ritual cosmic, sugerând detaşarea eului liric de formele vieţii, care au dispărut treptat, idei exprimate printr-o interogaţie retorică: „Mai suna-vei, dulce corn, / Pentru mine vreodată?”.

Limbajul folcloric

Limbajul folcloric este evidenţiat prin cuvinte şi expresii populare: „Codru-şi bate frunza”, „spre tine-ntorn”, „nemângâiet”. Poezia este o confesiune lirică, deoarece poetul mărturiseşte direct propriile sentimente şi stări sufleteşti, de la nostalgie la nefericire, fapt demonstrat de folosirea pronumelui la persoana I singular... „sufletu-mi”. „inima-mi”, „pentru mine”.

În poezia Peste vârfuri, Eminescu exprimă „dorul” în esenţa lui cea mai pură, de aceea este o elegie filozofică alcătuită din elemente de pastei şi de meditaţie, armonizate într-un tot unitar, ilustrând sentimentele de nostalgie şi de tristeţe. George Popa afirma că această poezie „constituie cea mai delicată şi mai perfectă definiţie poetică eminesciană a dorului”.

Prozodia

Ritmul poeziei este trohaic, rima îmbrăţişată şi măsura versurilor are 7-8 silabe, muzicalitatea amintind de perfecţiunea poeziei populare.

Poezia Peste vârfuri exprimă direct sentimentele de nostalgie, tristeţe, şi durere pentru perceperea ideii de moarte, ca pe un final implacabil al vieţii, pentru scurgerea ireversibilă a timpului şi de aceea este o elegie.

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …