Pescarul Amin, de Vasile Voiculescu (comentariu literar, rezumat literar)

Pescarul Amin, de Vasile Voiculescu, este o povestire scrisă în 1958 şi a cărei primă ediţie a fost publicată postum în volumul intitulat Capul de zimbru (1966).

Incipitul

Incipitul povestirii îl constituie imaginea impresionantă a revărsării Dunării, într-o primăvară când dezgheţul provoacă năruirea fluviului din matcă, ale cărui „ape furioase nu-l mai încăpeau”, sugerând viziunea haosului originar. Odată cu năvălirea puhoaielor, „duiumuri de peşti, de toate soiurile, de toate mărimile, de la somnii şi crapii cât viţeii, la fâţişoarele cât gângăniile”, sunt izbiţi de valurile furioase care inundă bălţile, lacurile, ghiolurile şi gârlele Deltei. Din cauza revărsării Dunării, pescuitul devine impracticabil, deoarece peştii se ascundeau ameţiţi pe fundul apelor dezlănţuite, „în nomoale şi cotloane”, raţele şi gâştele sălbatice se rotesc dezorientate, toate vietăţile, „oameni şi lighioi”, aşteaptă să se domolească „mâniile dezlănţuite” în Deltă.

Pe la mijlocul lui aprilie, Dunărea „ieşi din haos”, satele, ca „nişte cetăţi asediate de hoardele apelor”, se liniştesc. Oamenii, împreună cu un brigadier, pornesc spre Pocioveliştea, unde inundaţia adusese „sumedenie de peşte în baltă”. Pescarii se aşează în calea lor, ca peştii să nu scape înapoi în fluviu, „unde-i cheamă aprinsele legi ale biologiei lor” şi instalează capcane pentru a prinde crapii şi „celelalte seminţii dunărene”. Brigadierul, „un ăla butucănos, negru şi buzat, făcut proaspăt şef, dădea ordine anapoda şi se căznea „să facă pe deşteptul”, deşi era „prost pe toate părţile şi în toate felurile”. Îl cheamă în ajutor pe Amin, „un pescar arătos”, foarte priceput şi împreună pornesc să împiedice alunecarea peştilor spre Dunăre, dar nu răzbesc forţa apelor, pentru că în adâncurile lor „stau puterile” misterioase, pe care oamenii nu le pot învinge.

Abia în a treia seară a putut să intre Amin în vâltoarea apelor, luptându-se cu iuţeala curenţilor care-i izbeau trupul ca să simtă cu tălpile „gândurile apelor de la fundul unde aleargă peştii”. Pescarul cercetează nisipul din adâncul apelor şi-i spune brigadierului că peştii stau încolonaţi ca ostile, aşteptând „poruncă de la împăratul lor. vreun somn înţelept”, care să le spună cum să-i păcălească, în timp ce ei stau de vorbă şi nu montează gardurile care să-i oprească. Pescarii, „pletoşi şi bărboşi ca nişte zei ai apelor” fixează capcanele pe fundul albiilor „cu mare meşteşug”, deoarece când apele bălţii vor năvăli, ar împinge o dată cu ele şi peştii, care vor cădea în prinzătoarele fixate de ei. Se lasă o linişte adâncă, oamenii vorbesc şoptit, deoarece „peştele e nespus de temător” şi dacă aude cel mai mic zgomot se sperie şi se întoarce din drum.

Ca în fiecare an, Amin rămâne să vegheze capcanele săptămâni în şir, pentru că este cel „mai iscusit, mai harnic şi mai înţelept” dintre toţi pescarii, cel mai priceput în găsirea soluţiilor de îndreptare a gardurilor, dacă s-ar întâmpla ceva cu acestea. Rămas singurul stăpânitor peste singurătăţile locurilor pustii, „Amin veghează necontenit peste această împărăţie închinată muţeniei”, dând târcoale capcanelor, cufundându-se în vâltoarea apelor ca „să dibuie pulsul gârlei, năzuielile curenţilor, să pândească punerile la cale ale peştilor, răsufletul bălţii, uneltirile Dunării...”.

Priceputul pescar se hrăneşte cu „merinda rece”, doarme puţin şi „iepureşte”, aşteptând încordat până când balta îşi întoarce brusc curgerea furioasă în sens invers, dinspre baltă spre fluviu. Cuprins de o agitaţie nestăpânită, Amin aleargă neobosit în susul ori în josul gârlei, simţind cum „sumedenia de peşti” curge în capcana întinsă. El vede cum „vreun somn barosan, vreun crap de zeci de ocale” pătrund prin clapele gardurilor şi veghează vigilent ca niciunul să nu se strecoare cumva pe deasupra zăplazurilor. Atunci când peştii par liniştiţi, când nu sunt agitaţi şi nervoşi, e semn că „lucrează la o gaură de scăpare” şi atunci Amin se scufundă, cercetează din nou trăinicia gardurilor, iar dacă găseşte vreo spărtură, cară de pe mal pietre şi bolovani pe fundul apei, până repară stricăciunea, cu o plăcere neobosită.

Făptura lui Amin seamănă cu o amfibie, este înalt, „şui, cu pieptul mare, ieşit înainte şi umflat pe lături, un piept larg cuprinzător, cu albia pântecului când suptă, când îmborţoşată cu aer, cu braţe lungi şi palme late ca nişte lopecioare, cu coapse şi picioare aşijderi deşirate”, se scurtează sau se lungeşte când se scufundă în apă, întocmai „ca broasca din arcurile încheieturilor de la toate mădularele”. Pielea lui este fără niciun pic de păr, lunecoasă, semănând cu strămoşii lui, neamul Aminilor, despre „care se zice că s-ar fi trăgând din peşti”. Când iese din ape, „el nu rămâne leoarcă: se zvântă într-o clipă”.

Vasile Voiculescu

Tăbăcită de vânt şi de soare, pielea lui este acoperită „de nişte solzişori”, porii fiindu-i astupaţi „de mâl şi de mâzga peştilor”. Aici Voiculescu face o primă trimitere către mitul totemic, credinţă străbună ce face parte din mentalitatea oamenilor. Cu părul „tuns mărunt” şi barba rasă, Amin, „cel mai mare pescar al meleagului, stăpân din moşi-strămoşi peste mai bine de trei sferturi din trupul bălţii”, este mulţumit şi bucuros că, în calitate de paznic al gardurilor Pocioveliştii, i se îngăduie „să aibă de-a face cu apa şi peştii”.

După aproape o săptămână de pândă, zăgazurile încep să pârâie şi Amin zăreşte pentru o clipă spinarea „unei nămestii” care se afundă fulgerător în bulboană. Pescarul presupune că este „un somn uriaş” care bântuia de câţiva ani balta, speriind copiii care se scăldau şi provocând „prădăciuni”. Credinţa populară autohtonă a creat o legendă legată de ştima apelor, duhul rău care poate lua felurite înfăţişări pentru a produce necazuri oamenilor, pentru a-i atrage în adâncurile apelor şi a-i îneca. Naratorul omniscient sugerează că ştima luase de data aceasta înfăţişarea unui „somn uriaş”. Amin se simte cuprins de o bucurie imensă, pentru că are acum ocazia să se lupte cu „namila” şi să o prindă.

Din acest moment, paznicul nu mai are tihnă, tulburat de întrebări despre „Ce face acolo în fund diavolul? Ce unelteşte? Unde scormone?”. Se scufundă de zeci de ori, ziua şi noaptea, fiindu-i teamă să nu-l plesnească „năprasna” cu coada şi să-i frângă spatele. Veghează atent „temeliile prinzătorii”, le întăreşte cu bolovani spionând „mişcările fiarei”, dar nu izbuteşte „s-o dibuie”. Amin face tot felul de presupuneri privind nemişcarea peştelui, ori că o fi sătul, ori că îi place să doarmă pe fundul apelor şi, prinzând curaj, se scufundă din nou în „ghiolul capcanei”, sperând să zărească „umbra uriaşă”. Pe fundul apelor călca „pe pardoseli de peşti în stive”, jos erau crapii cei mari „mai paşnici”, peste ei somnii „hrăpăreţi”, apoi „somoteii tineri”, peste care peştele mai mic şi teancurile de plătici.

Pescar ambiţios, Amin face planuri cum să prindă el singur „fruntea vânatului, fiara bălţii”, ca să-şi pună la încercare „vitejia şi iscusinţa de prea multă vreme nemaipuse la probă”, mai ales că nu avea niciun fel de arme sau unelte cu care să-l răpună. Încearcă să-l momească, întinzându-i nade cu peşti „pentru lăcomia jiganiei”, apoi, într-un acces de nebunie, îşi bagă un picior în apă, bălăbănindu-l drept momeală, deoarece „dihania” era „dedulcită la carne de om”. Dar nici această viclenie nu are sorţi de izbândă şi Amin e cuprins de frământări, „nu mai mănâncă, nu mai doarme”, stă mereu cu o cange în mâini, ori cu bolovani şi cu săculeţe de pietriş ca să le aşeze „metereze” la temelia gardurilor, temându-se ca „uriaşul” să nu scape.

După o săptămână, vine la el nevastă-sa cu merinde, „primenită şi dichisită, cu o muşcată la ureche”, dar rămâne uimită de înfăţişarea lui Amin, temându-se că e bolnav. Bărbatul îi povesteşte pe scurt toate chinurile prin care trecea şi trimite, prin ea, vorbă brigadierului să vină numaidecât cu echipa, pentru că „dihania dărâmă gardurile” şi să aducă degrabă „cârligele cu lanţuri”, „năvodul cel mare” şi „halcile de carne împuţită”.

În aceeaşi seară, echipa soseşte la Pocioveliştea şi află cu uimire „întâmplarea cu somnul uriaş”. Pescarii verifică încă o dată rezistenţa stâlpilor, temeliile gardurilor şi totul pare în regulă. Fălos, brigadierul se şi vedea la Bucureşti, „într-o sală plină de cele mai înalte autorităţi”, stând lângă „somnul uriaş” şi primind răsplata, ba chiar se gândea să atârne la gâtul peştelui o tăbliţă pe care să scrie: „prins de brigadierul Fâstâc Ion, conducătorul echipei Pocioveliştea”. Auzind acestea, Amin simte o durere în inimă pentru „tainica lui jivină” ce urma să fie astfel „pângărită” şi nu mai vrea, parcă, să o prindă. Când, a doua zi găsesc cârligele goale, brigadierul devine nervos şi spune cu ciudă că este „viclean al dracului”, vorbe care, din nou, îl supără pe Amin, care consideră că nu ar trebui drăcuit uriaşul somn, căci este „deasupra celorlalţi peşti ai lui Dumnezeu”.

Patru pescari „se puseră să rănească apele” cu năvodul cel mare, care se propteşte într-o „povară nebiruită” şi începe să se mişte cu forţă. Deodată, zăresc „o namilă” care se zvârcoleşte, cade înapoi în plasa pe care o rupe şi o trage pe fundul apei, târându-i în bulboacă şi pe cei patru pescari. Oricât de puţin văzuseră peştele, oamenii îşi dau seama că nu este un somn, ci un morun enorm, „cu râtul de mistreţ, pe căpăţâna mică şi-nfundată”. Acum îşi explică ei de ce peştele stătea numai la fund, pentru că râma în nămol, „cum îi era obiceiul”. Uimirea oamenilor se manifestă zgomotos, pentru că nimeni nu-şi putuse închipui că e vorba de un astfel de peşte, deoarece morunii „nu stau niciodată în bălţi”, ci în mare, de unde intră în Dunăre numai pentru a-şi lăsa icrele.

Întâmplarea aceasta este considerată „o minune” şi Amin este cuprins de tristeţe pentru că lăsase acest miracol „în mâinile altora”. Se fac tot felul de presupuneri gălăgioase, că morunul ar avea vreo 10 metri şi aproximativ şapte sute de kilograme, că ar fi rămas pentru iernat în cine ştie ce cotlon al Dunării, fiind blocat de zăpoarele puse de ei. Identificarea morunului i se părea lui Amin „ca o nenorocire”, apăsându-i „din ce în ce mai greu pe suflet”, toată întâmplarea amintindu-i o poveste „uitată”, pe care i-o spusese bunicul său. Aşadar, naratorul omniscient introduce treptat elementul fabulos în viaţa reală a oamenilor prin „minunea” care se petrece sub ochii lor, aceea a prezenţei morunului în apa bălţii Pocioveliştea. Brigadierul organizează pescarii „bezmetici”, hotărăşte ca el să se ducă la Tulcea după ajutoare „de meserie” şi Amin să stea mai departe de pază până la întoarcerea lui.

Rămas din nou singur, Amin „se simţea lânced, mâhnit”, deoarece el nu are nimic cu morunul, acesta nu intră „în socotelile pescuitului său”. El ar fi vrut să prindă somnul, cu care avea vechi răfuieli pentru că acesta „îi înhăţa regulat raţele, gâştele de pe baltă”, ba o dată îi apucase un miel şi un viţel care se adăpau în baltă şi de aceea voia el „să-l prinză şi să-l judece”. Morunul nu era agresiv, el se hrănea numai cu peşti mici, pe care îi prindea atunci când veneau „ca nişte nerozi să-l gâdile la mustăţi”.

Brigadierul soseşte împreună cu un inginer piscicol care să cerceteze situaţia şi să ia măsuri pe loc. Inginerul, incapabil să găsească o soluţie pentru prinderea morunului, se dovedeşte cu totul iresponsabil când decide să pună dinamită şi să omoare toţi peştii, rezolvând „dintr-odată toată problema”. Amin este revoltat de această „nelegiuire” şi se gândeşte că inginerul „nu ştie ce vorbeşte”, deoarece dinamitarea nu era permisă nici de lege. Incompetent şi infatuat, inginerul declară că el are puterea de a înlocui legea cu dinamita şi în zadar îi explică Amin că acţiunea ar distruge nu numai gardurile cu toată schelăria, ci şi peştii şi vadul se vor face praf. Inginerul nu renunţă la hotărâre şi pleacă spunându-le că îi va anunţa în sat când urmează să vină „cu oameni, bărci şi căruţe” pentru a încărca peştele.

Planul fabulos se accentuează, manifestându-se evolutiv, crescând în profunzime până ocupă total realul în finalul povestirii. Amin parcurge un drum spiritual dinspre viaţă spre moarte, încheind astfel ciclul existenţial prin revenirea sa la totem, prin contopirea definitivă cu strămoşul său, morunul, care este în această povestire animalul sacru din care a apărut omul.

Amin aude aievea „detunăturile” şi vede parcă „sumedenia de peşti plutind, ucişi, cu burţile în sus” şi o „uriaşă amărăciune” îi cuprinde întreaga fiinţă: „îşi simţea braţele amare, picioarele înveninate”. Îl apasă o înspăimântătoare răspundere şi-l copleşeşte un rău fizic, de parcă fierea i s-ar fi vărsat în sânge. Realitatea îl agresează, aşadar, Amin încearcă să se salveze, să-şi protejeze sufletul şi găseşte singura soluţie de supravieţuire spirituală în sine însuşi. Obosit şi dezorientat, priveşte în străfundurile gârlei şi vede clar în noapte, în mod ciudat, cum „unii peşti odihneau nepăsători pe nomoale; alţii forfoteau între două ape; la faţă ştiucile săreau de-un cot; crapii se smuceau spre văzduhul neîngăduit; ici-colo clipoceau mrene argintate, plătici parcă aripate se avântau să zboare”.

Îşi aminteşte povestea pe care o auzise în copilărie, cu voinicul năzdrăvan care se dădea de trei ori peste cap şi se prefăcea în gând, putând astfel să pătrundă pretutindeni. Copil fiind, încercase tot felul de tumbe, dar nu reuşise să devină „gând”. Îşi dă seama acum că trebuie să se dea de trei ori peste cap în suflet, „să-şi întoarcă de trei ori peste cap sufletul”. Se încordează şi prima oară simte că „intră ca în fundurile morţii”, a doua oară „ieşi ca dintr-un înec”, iar a treia oară, oprindu-se într-un luminiş din adâncuri, „se făcuse gând”.

Amin coboară în străfundurile apelor „cu toate ştiinţele gândurilor pescăreşti”, se strânge „în sine ca într-o dureroasă rugăciune”, încercând din răsputeri „să-şi întoarcă chipul în sus, spre Cerul de deasupra”, aşa cum făceau numai plugarii când cereau ploaie lui Dumnezeu. Se gândeşte însă că Dumnezeul pescarilor „nu umblă pe „nelegiuire” şi se gândeşte că inginerul „nu ştie ce vorbeşte”, deoarece dinamitarea nu era permisă nici de lege. Incompetent şi infatuat, inginerul declară că el are puterea de a înlocui legea cu dinamita şi în zadar îi explică Amin că acţiunea ar distruge nu numai gardurile cu toată schelăria, ci şi peştii şi vadul se vor face praf. Inginerul nu renunţă la hotărâre şi pleacă spunându-le că îi va anunţa în sat când urmează să vină „cu oameni, bărci şi căruţe” pentru a încărca peştele.

Planul fabulos se accentuează, manifestându-se evolutiv, crescând în profunzime până ocupă total realul în finalul povestirii. Amin parcurge un drum spiritual dinspre viaţă spre moarte, încheind astfel ciclul existenţial prin revenirea sa la totem, prin contopirea definitivă cu strămoşul său, morunul, care este în această povestire animalul sacru din care a apărut omul.

Amin aude aievea „detunăturile” şi vede parcă „sumedenia de peşti plutind, ucişi, cu burţile în sus” şi o „uriaşă amărăciune” îi cuprinde întreaga fiinţă: „îşi simţea braţele amare, picioarele înveninate”. Îl apasă o înspăimântătoare răspundere şi-l copleşeşte un rău fizic, de parcă fierea i s-ar fi vărsat în sânge. Realitatea îl agresează, aşadar, Amin încearcă să se salveze, să-şi protejeze sufletul şi găseşte singura soluţie de supravieţuire spirituală în sine însuşi. Obosit şi dezorientat, priveşte în străfundurile gârlei şi vede clar în noapte, în mod ciudat, cum „unii peşti odihneau nepăsători pe nomoale; alţii forfoteau între două ape; la faţă ştiucile săreau de-un cot; crapii se smuceau spre văzduhul neîngăduit; ici-colo clipoceau mrene argintate, plătici parcă aripate se avântau să zboare”.

Îşi aminteşte povestea pe care o auzise în copilărie, cu voinicul năzdrăvan care se dădea de trei ori peste cap şi se prefăcea în gând, putând astfel să pătrundă pretutindeni. Copil fiind, încercase tot felul de tumbe, dar nu reuşise să devină „gând”. Îşi dă seama acum că trebuie să se dea de trei ori peste cap în suflet, „să-şi întoarcă de trei ori peste cap sufletul”. Se încordează şi prima oară simte că „intră ca în fundurile morţii”, a doua oară „ieşi ca dintr-un înec”, iar a treia oară, oprindu-se într-un luminiş din adâncuri, „se făcuse gând”.

Amin coboară în străfundurile apelor „cu toate ştiinţele gândurilor pescăreşti”, se strânge „în sine ca într-o dureroasă rugăciune”, încercând din răsputeri „să-şi întoarcă chipul în sus, spre Cerul de deasupra”, aşa cum făceau numai plugarii când cereau ploaie lui Dumnezeu. Se gândeşte însă că Dumnezeul pescarilor „nu umblă pe nori”, ci pluteşte „pe mugetele talazurilor, prin vârtejuri şi anafore, pe chiţii şi morunii biblici”. La gândul că Dumnezeu trebuie „să fie pe aproape”, se simte străbătut de un fior puternic, tremurând gol „ca de un ger năprasnic”, cu dinţii clănţănind parcă de „frigurile copilăriei”. Apoi, brusc, cuprins de o căldură arzătoare, „dulce şi bună, ca o mângâiere de sobă” simte că poate privi cu limpezime „în cerul de dedesubt”, că trece printr-o prefacere adâncă, întrebându-se dacă nu îmbătrânise dintr-odată, deoarece „se închina cugetelor, odihnei în gânduri”, întocmai ca bunicul său.

Bătrâneţea lui i se pare acum „un alt chip al vieţii”, încărcată „de har şi de puteri”, pătrunzând în el „ca sucul uriaş a mii şi mii de alte vieţi”, dăruindu-i tot ceea ce aveau mai preţios în ele. Îşi dă seama că viaţa nu este o curgere de timp, ci este esenţa clipei: „Clipa când, copil, a scos singur întâiul peşte, un crap de două ori mai mare decât el. Clipa când, într-o noapte, aplecat pe gura bunicului să-i audă şoaptele, acesta, cu un oftat ce a încremenit vremile, şi-a dat sufletul chiar în sufletul lui „.

Amin transcende din lumea reală într-o altă lume spirituală, ancestrală, se reintegrează legilor universale ale existenţei umane. Agonia morţii este ilustrată de reacţii exterioare („tremura”, „dinţii îi clănţăneau”), în timp ce sufletul se linişteşte („îi era bine”, „se închina cugetelor, odihnei în gânduri”), iar bătrâneţea, ca simbol al sfârşitului uman, este „un alt chip al vieţii”, o stare de spiritualitate superioară înălţătoare prin har şi puteri. Clipele spiritului nu înseamnă timp, ele sunt nemuritoare. Amin iese nu numai din lumea reală, ci şi din timpul limitat şi ireversibil şi intră în veşnicie, eternizându-se prin întoarcerea la timpul universal. Esenţa clipei îi destăinuie comoara sufletului care-i spune „să lase nedezgropate avuţiile destinului”, să le tăinuiască în fundurile de ape, acolo unde le ascunseseră strămoşii lui.

Spiritul său străpunge lăuntric „cleştarele cerului de ape [...] boltă cu boltă”, în timp ce scânteiază, „într-o fantastică horă”, misterioasele „zodii de ape”, cu peştii uriaşi „din care i se trage neamul”. Strămoşii cârmuiseră cu pricepere „sorţile pescuitului”, cu „morunii balauroşi” care învinseseră potoapele pentru a naşte oameni „din pântecul lor rodnic”, pentru ca să întemeieze „neamuri tari” de pescari iscusiţi, „ocrotitori prin veşnicie”, de care Amin se simte acum apărat.

Pătrunde parcă în toate cotloanele „zămislirilor dintâi”, simţind în sine manifestările „de la începutul începuturilor” lumii, văzând înlăuntrul său strămoşii adunaţi într-un „unic fagur, care era el”. Amin intră nerăbdător în bulboană, „lăsând afară timpul” să-l aştepte zadarnic, deoarece „el trece în veşnicie...”, pe fundul apelor „bătut cu stele”, pe care-l percepe ca pe „un adânc paradis regăsit”. El nu mai este o frântură a vieţii, ci devine „urzeala obştească, întregul sobor al străvechimii” cu care se împlineşte total, într-o unică şi măreaţă fiinţă a adâncurilor de ape.

Amin vede dintr-odată „zodiile lumii” închise de el între garduri, robite pericolului de a le face „mâine praf cu dinamita”. Zăreşte morunul care-şi caută ascunziş printre constelaţii, iar „în pântecele lui strălucesc aştrii înghiţiţi”. Privindu-se lăuntric, ca într-o „oglindă magică”, el vede că morunul este „răs-strămoşul său, legendarul” despre care aflase încă din copilărie: „Urcase din alte lumi de ape, de departe, se altoise cu băştinaşii şi întemeiase între braţele fluviului neamul cel tare al Aminilor”. Strămoşul său le lăsase legea străveche „să nu se atingă de moruni”, iar acum Amin îl regăsea în rai, pentru că „Raiul stă în ape”. Aşadar, el nu putea îngădui nimănui să distrugă acest paradis, pentru că nu mai avea unde să se ducă după moarte.

Hotărât, se scufundă pe fundul apelor şi începe „să dea la o parte bolovanii, sacii cu pietriş, maldărele de stuf, făcând o spărtură „în gardul bătut de toată greutatea gârlei”. Apele năvălesc cu putere şi pescarul „nu putu sau nu mai vru să aibă timp”, că morunul, opintindu-se să pătrundă prin spărtura prea neîncăpătoare, îl „luă cu el în piept pe Amin, cu care porni vijelios peste gardul care se prăvăli”.

Finalul povestirii

Imaginea din finalul povestirii este una de basm, ilustrând bucuria izbânzii întoarcerii omului la esenţa germinativă a vieţii, la contopirea totală cu elementele cosmosului din care s-a născut: „Şi alaiul fabulos al peştilor se desfăşură triumfal la mijloc cu morunul fantastic înconjurat de cetele genunilor, ducând la piept pe strănepotul său, pescarul Amin, într-o uriaşă apoteoză către nepieritoarea legendă cosmică de unde a purces dintotdeauna omul”.

Semnificaţiile fantasticului

În plan real, curajosul şi iscusitul pescar Amin se opune cu hotărâre dinamitării capcanei construite de oameni şi, pentru a salva peştii, el sparge barajul şi moare înecat, luat de ape şi ocrotit de morunul uriaş. Ceilalţi pescari, brigadierul vanitos şi inginerul piscicol incompetent se înscriu de asemenea în viaţa reală, ca şi lăcomia oamenilor de a strânge toţi peştii prinşi în capcana construită în baltă. Perspectiva spaţială reală este reprezentată de locurile în care se derulează acţiunea, Delta Dunării şi balta Pocioveliştea.

Planul fabulos este sugerat de mitul totemic, de legătura străveche dintre Amin şi morunul miraculos. Atracţia fabuloasă dintre pescar şi morun este anticipată de câteva elemente totemice: Amin are trăsături de amfibie, trupul lui fără păr se usucă imediat, pielea este, parcă, acoperită cu solzi, iar tălpile şi palmele seamănă cu nişte lopeţi. El vede până pe fundul apelor, distingând cu limpezime agitaţia peştilor. În clipa în care zăreşte morunul, Amin recunoaşte în el pe „legendarul” său strămoş, se simte irezistibil atras de „duhul obârşiei veşnice”, cu care se poate înţelege „de la începutul începuturilor”.

El se află acum numai în planul închipuirii, „celălalt mare izvor al vieţii” şi se hotărăşte să abandoneze fapta, adică realul („Nu mai avea nimic de-a face cu fapta, cu lucrarea... De acum se închina cugetelor, odihnei în gânduri... Ca bunicul... Oare îmbătrânise aşa, dintr-odată? Se cercetă: poate! Dar, oricum, această bătrâneţe se arăta cu totul nouă, un alt chip al vieţii... O îmbogăţire a ei cu nemăsurate lărgimi înapoi şi înainte, o scumpă autoînţelegere, o dezinteresare împărătească, o nepăsare plutind binevoitoare deasupra tuturor. Bătrâneţe grea de har şi puteri, dezbărate de carne, strânse încordate în ele însele ca pentru o înălţare”).

Legătura strămoşească a pescarului cu morunul este construită printr-o prefacere magică („Se scrută singur: simţea că trece într-o altă adâncă prefacere”) de la condiţia de om al faptei, la aceea de om al cugetului, care transformă fundul bulboanei într-un Rai al apelor; Amin iese din timpul real şi intră în veşnicie („În lumina de matostat bătut cu stele, fundul bulboanei era un adânc paradis regăsit... În care el intra, lăsând afară timpul, ca pe o slugă, să-l aştepte. Are să aştepte zadarnic: el trece în veşnicie”), prin relaţia totemică a omului cu strămoşii săi, peştii. Un prim semnal al acestei prefaceri poate fi schimbarea somnului în morun, care-l marchează pe Amin, este ca o trecere simbolică de la lumea reală la cea mitică.

Fantasticul este susţinut printr-un echivoc premeditat de către autor. Voiculescu nu precizează cu exactitate dacă, făcând spărtura în grad, Amin a fost surprins de puhoaie ori nu a intenţionat să se dea la o parte din calea acestora: „Amin nu putu sau nu mai vru să aibă timp?”, sporind astfel misterul acestei întâmplări, miraculosul ce nu poate fi dezlegat. Credinţa mitică îl leagă pe Amin prin mii de fire tainice de lumea peştilor, de care se simte atras irezistibil, neputând sau nevoind să i se opună. El trece astfel dintr-o stare spirituală în alta, dintr-o lume a faptei în una mitică, dintr-un spaţiu al realului într-unui acvatic, din timpul individual în veşnicie.

„Preocupat de lucruri atât de subtile ca trecerea dintr-o realitate spirituală în alta, trăind spiritual în preajma miturilor năucitoare, Voiculescu nu-şi pierde plăcerea de a înfăţişa viaţa în elementaritatea ei sublimă”. (Eugen Simion - Scriitori români de azi)

În proza fantastică a lui Vasile Voiculescu, naratarul este mereu menţinut în jocul oscilant, între a crede sau nu ceea ce i se relatează, în funcţie de atitudinea scriitorului care nu desface niciodată în mod deschis iţele întâmplărilor, învăluind totul în aura fabulosului, a posibilului. Eliade (la care fantasticul se compune din alternarea real-ireal) transmite cititorului o siguranţă a faptelor relatate în sensul că personajele sale trăiesc experienţa ce i proiectează în afara lumii reale, pe când la Voiculescu personajele trăiesc în cadrul vieţii reale experienţele fabuloase. Aşadar, Vasile Voiculescu va construi fantasticul din real şi fabulos, supranaturalul manifestându-se firesc în viaţa reală a oamenilor.

Limbajul artistic

Limbajul artistic este dominat de spontaneitatea şi firescul exprimării, mai ales prin cuvintele şi expresiile populare specifice zonei, care imprimă un farmec particular şi originalitate povestirii. Voiculescu foloseşte o naraţiune, în maniera poveştilor vânătoreşti, în spiritul basmelor populare: „În planul artei, autorul se comportă ca solomonarii, ca vrăjitoarele şi ca zânele sale: temele înseşi, cele mai frecvente, ale prozelor (magia, iluzia, vrăjile) nu sunt decât expresia aceluiaşi instinct artistic pe care l-am găsit la temelia lor... Autorul atribuie personajelor facultăţi, forţe înrudite cu ale lui; dar Marele Magician, Vrăjitorul adevărat, rămâne de fapt el însuşi”. (Nicolae Manolescu)

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …