Perioada de tranziţie către epoca bronzului (circa 1900-1700 î.Hr.) pe teritoriul României

În etapa anterioară, când formaţiunea social-economică a comunei primitive de pe teritoriul patriei noastre se găsea în plină ascensiune, exista încă o concordanţă între relaţiile de producţie comunitare şi caracterul forţelor de producţie, cum ne arată în chip documentat resturile arheologice ale diferitelor culturi materiale. Dar dezvoltarea forţelor de producţie trebuia să ducă în chip necesar, la o modificare a relaţiilor sociale, care va transforma în cele din urmă societatea gentilică matriarhală în una de caracter patriarhal.

Înlocuirea organizării gentilice matriarhale cu patriarhatul a reprezentat o cotitură de însemnătate universală în istoria societăţii primitive, pe care Friedrich Engels a considerat-o drept o revoluţie „dintre cele mai radicale pe care le-a trăit omenirea”. Elemente ale noii prefaceri îşi făcuseră de altfel loc încă din perioada neoliticului târziu, dar momentul decisiv a fost constituit de prima mare diviziune socială a muncii.

Prima mare diviziune socială a muncii

În etapa neoliticului final (perioada IV, care încheie evoluţia culturilor neolitice târzii), precum şi în perioada de tranziţie propriu-zisă (perioada V), aceste prefaceri s-au adâncit şi mai mult. Înmulţirea şi perfecţionarea uneltelor sporiseră producţia în diferitele ramuri ale acesteia. În această perioadă începe să se modifice raportul dintre cultivarea plantelor şi creşterea animalelor. După statistica provizorie a materialului osteologic din unele aşezări ale triburilor din neoliticul târziu, reiese că în perioada finală, oasele animalelor domestice de turmă s-au înmulţit.

Aceasta ne arată, fără îndoială, direcţia dezvoltării creşterii animalelor de turmă, al cărei rol activ în procesul primei mari diviziuni sociale a muncii a fost arătat de Friedrich Engels. Din observaţiile directe făcute pe teren şi din studierea documentării arheologice, se degajează constatarea că în momentul în care creşterea animalelor ia avânt, determinând accentuarea procesului trecerii de la matriarhat la patriarhat, ramura agricolă a economiei neolitice locale începe să treacă de asemenea prin transformări importante. Vechile aşezări nu sunt părăsite cu totul, dar mobilitatea comunităţilor tribale se accentuează, ceea ce duce la căutarea unor noi aşezări.

Până în pragul acestei noi etape, care de fapt încheie evoluţia istorică a comunităţilor tribale din neoliticul dezvoltat, cultivarea plantelor se dezvoltase fără întrerupere, dobândind un caracter dominant în economia neolitică, dar în domeniul uneltelor de producţie nu se produsese nici o inovaţie care să fi revoluţionat cultivarea plantelor, şi s-o facă mai productivă. În schimb, creşterea animalelor domestice se dovedea a da rezultate mai bune decât cultivarea bazată pe săpăligă sau pe alte metode primitive. Încet, încet, creşterea vitelor începe să devină ramura principală a producţiei chiar la acele triburi care până în etapa neoliticului târziu de pe teritoriul României, dezvoltaseră în principal cultivarea plantelor.

Noua orientare a economiei neolitice este grăbită datorită şi unui factor climatic, de care sunt legate şi mari deplasări de triburi. Acum pătrund pe teritoriul României triburile de păstori nomazi din stepele nord-pontice, unde procesul s-a petrecut într-un ritm mai rapid, aducând cu ele o cultură proprie, caracterizată în special prin înmormântări cu ocru roşu şi o economie bazată pe păstoritul în turmă. Tot acum se răspândeşte şi calul domestic, care va juca un rol însemnat în economie şi în activitatea războinică, el creând de asemenea condiţii de mobilitate mai mare comunităţilor de păstori. Din punct de vedere social, triburile de păstori veniţi din răsărit se găseau deja organizate în cadrul gintei patriarhale şi probabil al uniunilor de triburi.

Cauzele deplasării triburilor de păstori nomazi din stepele nord-pontice trebuie puse în legătură şi cu împrejurarea că, clima devenind mai uscată, păşunile folosite până atunci nu mai puteau îndestula nevoile în nutreţ ale turmelor, şi atunci comunităţile de păstori se deplasau cu turmele lor, în etape, în căutarea unor noi păşuni. Pe teritoriul României, documentarea arheologică a putut fixa până acum aproximativ cinci asemenea pătrunderi venite dinspre est şi nord-est.

În condiţiile create în etapa neoliticului final şi în cea de tranziţie de către dezvoltarea locală a forţelor de producţie şi de pătrunderea din ce în ce mai puternică a acestui nou factor, se produce dezvoltarea relativ rapidă a păstoritului şi fenomenul primei mari diviziuni sociale a muncii prin separarea triburilor de păstori de restul comunităţilor primitive. Trebuie reţinută totuşi împrejurarea că în aceste condiţii se pune treptat şi baza agriculturii primitive, prin folosirea ceva mai târziu a plugului primitiv şi a tracţiunii animale.

Crescătorii de vite aveau cantităţi mai mari de carne, lapte şi derivatele acestuia, piei, lână, păr de capră, fire de tors, ţesături etc. Triburile de păstori, prin „propriul lor fel de viaţă, care le aduce în contact continuu cu alte comunităţi, ele fiind astfel îndemnate la schimbul de produse au putut dezvolta - după cum spune Karl Marx - pentru întâia oară un schimb regulat de produse, ce se realiza, de data aceasta, între diferitele comunităţi cu economii deosebite. Din schimbul dintre diferite comunităţi, şi nu dintre membrii uneia şi aceleiaşi comunităţi, a rezultat „dezvoltarea produselor spre a deveni mărfuri”, ceea ce se va şi întâmpla în perioadele următoare. Abia după prima mare diviziune socială a muncii s-au creat toate condiţiile necesare dezvoltării schimbului ca instituţie permanentă.

În structura culturilor materiale se petrec schimbări importante, care se manifestă în răspândirea unor forme noi de unelte, în tehnica ceramicii şi a ornamentării acesteia, în dispariţia aproape generală a plasticii antropomorfe feminine etc. Procesul de formare a unor culturi „mixte”, uneori pe arii mari de răspândire, intră în această etapă într-un ritm viu. Factorul răsăritean şi cel sudic joacă un rol important în această privinţă. Fenomenul pătrunderii populaţiei de păstori a culturii mormintelor cu ocru se eşalonează pe o lungă perioadă de timp, aceşti păstori luând contact cu diferite culturi locale. Pătrunderea începe aproximativ cu puţin înainte de sfârşitul etapei neoliticului târziu şi se încheie definitiv abia pe pragul începutului epocii bronzului (grupa de morminte de la Verbiţa, judeţul Dolj), când atât cultural, cât şi biologic, s-a petrecut deplina fuziune a elementelor străine cu fondul local.

Marele complex al „înmormântărilor cu ocru roşu” îşi are centrul ariei sale de răspândire în stepele din nordul Mării Negre şi în regiunea de silvo-stepă din sud-vestul Rusiei. Ritul de înmormântare era inhumaţia în poziţie chircită. Peste mort, uneori şi sub el, se presăra praf de ocru roşu (mai rar galben) sau erau aşezaţi bulgări de aceeaşi rocă. Morţii se îngropau la început în gropi simple, acoperite cu bârne, aşa cum se întâlnesc în acea vreme şi pe teritoriul României. Deasupra mormântului se ridica o movilă funerară sau tumul. De multe ori în aceeaşi movilă se îngropau, la diferite intervale, mai mulţi morţi. sunt însă şi morminte „cu ocru” fără movilă.

Uneori se întâlnesc morminte duble, în care au fost îngropaţi o femeie şi un copil („mama şi copilul”), sau un bărbat şi o femeie, fapt care reflectă foarte probabil primele etape ale noilor relaţii patriliniare, atunci când nu este vorba de înmormântări în diferite răstimpuri. Inventarul mormintelor „cu ocru” este în general sărac sau lipseşte cu totul. Au fost descoperite totuşi vase de lut, arme de piatră, podoabe de argint şi cupru (în special inele de buclă), perle, pendantive etc. Pe unele morminte dintr-o fază mai dezvoltată se aşezau statui antropomorfe de piatră, cum este „statuia menhir” de la Hamangia.

În grupa celor mai vechi morminte intră unele descoperite la Glăvăneştii Vechi, pe valea Jijiei, şi cele de la Holboca (judeţul Iaşi). Cam aceluiaşi orizont cronologic îi aparţine şi mormântul de la Casimcea din Dobrogea (lângă Hârşova), în care s-a descoperit o interesantă figurină zoomorfă de piatră, reprezentând un cap de cal, lucrată într-un stil realist, oglindind influenţe est-mediteraneene. La această figurină se găsesc bune paralele deocamdată numai la Sălcuţa în Oltenia, la Fedeleşeni în Moldova şi tocmai în bazinul Terekului din nordul Caucazului.

Alte morminte au fost descoperite la Brăiliţa (într-un mormânt de aci s-au găsit vase pictate de stil Usatovo), la Gurbăneşti în apropiere de Bucureşti, la Ploieşti-Triaj, Pleniţa (Oltenia), Valea Lupului (Iaşi) etc. Unele morminte, ca şi unele aşezări ale triburilor de păstori datează din perioada finală a neoliticului local, altele din perioada de tranziţie, pe când o altă categorie dăinuie până la începutul epocii timpurii a bronzului. Influenţa acestui factor răsăritean s-a exercitat şi în Transilvania. Grupa de morminte de inhumaţie de la Decea Mureşului oglindeşte şi o asemenea influenţă.

Rolul populaţiei de păstori a fost deosebit de însemnat în activarea procesului de trecere de la neolitic la epoca de bronz pe teritoriul României. S-au răspândit cunoştinţe tehnologice noi în legătură cu metalurgia cuprului şi cea incipientă a bronzului, precum şi în legătură cu folosirea argintului. Prin intermediul acestor triburi se difuzează în bună parte şi mai ales se generalizează pe un vast spaţiu geografic ornamentul în şnur, a cărui origine însă nu poate fi legată numai de acest factor, ci şi de cel sudic, dacă ţinem seama de răspândirea timpurie a acestui ornament în Dobrogea, Bulgaria şi Grecia.

Studiile antropologice făcute până în prezent asupra scheletelor găsite în mormintele cu ocru roşu de la noi din ţară, au arătat că ne găsim în prezenţa unei populaţii amestecate, la care predomină însă elementul dolico-mezocefal, aparţinând tipului mai mult sau mai puţin gracilizat. Tipul numit protoeuropoid are în cuprinsul acestei populaţii o frecvenţă destul de mare, fiind atestată şi varianta numită Andronovo, ceea ce arată că ea este înrudită nu numai cu grupurile corespunzătoare din sudul părţii europene a Rusiei, ci şi cu unele grupe asiatice contemporane. Apar însă şi elemente mediteranoide (la Glăvăneştii Vechi, la Brăiliţa şi la Stoicani) şi brahicefale cu afinităţi armenoide (la Holboca). Aceste constatări arată că noii veniţi s-au amestecat mai mult sau mai puţin cu băştinaşii.

În cadrul aceloraşi mişcări vaste de triburi trebuie luate în considerare şi descoperirile din Moldova, aparţinând „culturii cu amfore sferice”, care documentează prezenţa, parţial concomitentă cu aceea a mormintelor cu ocru şi destul de timpurie, în părţile de nord-est ale României, a unor alte populaţii seminomade. De data aceasta se constată însă o altă situaţie din punct de vedere antropologic. Grupul purtătorilor „culturii cu amfore sferice” prezintă elemente mezocefale. Lipsesc aşadar cele dolicocefale, care predomină totuşi în mormintele corespunzătoare din Germania, pe când în Volhinia şi Podolia există o puternică influenţă dolico-mezocefală, aşa cum au stabilit antropologii sovietici.

Pe plan social, pătrunderea triburilor de păstori, care se aflau din acest punct de vedere pe o treaptă superioară de organizare, a grăbit ritmul de integrare în orânduirea patriarhală a comunităţilor tribale locale, iar pe de altă parte ea a contribuit la transformarea lingvistică, în sens indo-european, a graiurilor populaţiilor din aceste regiuni ale Europei. După încheierea etapei finale a neoliticului şi pe alocuri chiar concomitent cu ultima fază a acesteia, se petrece trecerea propriu-zisă spre epoca bronzului, caracterizată în domeniul economiei printr-o separare şi mai puternică a păstoritului de agricultura primitivă, ale cărei baze se pun definitiv tocmai în acest răstimp.

În această vreme se intensifică difuzarea metalurgiei cuprului, însă pe teritoriul României nu se poate vorbi de o „epocă a cuprului”. Se răspândeşte toporul de cupru plat, iar tipul de topor cu două braţe crucişe, folosit ca unealtă sau ca armă, se generalizează, având centrul de răspândire în regiunile româno-ungaro-slovace, bogate în zăcăminte de aramă.

Tot în această vreme sporeşte numărul pumnalelor de aramă şi al topoarelor cu un tăiş vertical şi gaură pentru prins coada, a căror evoluţie începuse încă mai demult. În domeniul olăritului se produc de asemenea mari transformări, atât în tehnica pastei (se practică pe scară largă amestecul de sfărâmături de scoici sau de calcar), cât şi în forme, ale căror corespondente pot fi urmărite pe spaţii geografice foarte vaste, în tehnica ornamentării şi în repertoriul motivelor decorative (decorul făcut cu şnurul înfăşurat sau răsucit, motivele „găuri butoni” şi „bobiţe de linte” etc.).

Culturile materiale noi care iau naştere pe teritoriul României pe baza vechiului fond neolitic târziu sau final, precum şi a influenţelor factorilor externi, au o structură eterogenă, ale cărei analogii şi origini se întâlnesc pe spaţii geografice foarte întinse departe în vestul şi sud-vestul Rusiei, spre Polonia, în Balcani şi Anatolia, precum şi către Europa centrală, peste Ungaria, spre Austria şi Cehia.

În Moldova, Dobrogea, Muntenia şi parţial în Oltenia se dezvoltă în perioada aceasta un complex cultural cu o mare arie de răspândire care poate fi denumit Horodiştea Folteşti Cernavodă II şi care, pe de o parte se leagă de orizontul cultural şi cronologic Gorodsk-Usatovo din Rusia, iar, pe de alta, de cultura Ezero din Bulgaria, care are legături spre Grecia şi Anatolia. Într-o arie vastă de răspândire în această vreme sunt cunoscuţi şi purtătorii culturii Coţofeni, pe când în Moldova de Nord, până pe cursul mijlociu al Bistriţei şi al Prutului pătrund triburile seminomade ale culturii „amforelor sferice”.

A treia perioadă a dezvoltării epocii bronzului pe teritoriul României este reprezentată tocmai de evenimentele care se petrec după sfârşitul relativ brusc al evoluţiei culturilor înşiruite mai sus. La noi în ţară aceste evenimente se reflectă în constituirea pe un spaţiu foarte întins a unei culturi denumite Noua, care încheie epoca bronzului prin faptul că genetic se leagă de dezvoltarea anterioară dar totodată pregăteşte oarecum terenul pentru perioada următoare, de trecere către prima epocă a fierului (hallstattul timpuriu). Înainte de a încerca să vedem cum s-a dezvoltat în cadrul general istoric viaţa triburilor din epoca de bronz de pe teritoriul României este necesar să reamintim pe scurt datele cunoscute cu privire la cultura Noua.

Check Also

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …

Sistemul concentraţionar în România

Sistemul concentraţionar al României comuniste a cuprins numeroase închisori şi lagăre de muncă precum cele …