Perioada de reacţiune de după 1848. Continuarea luptei pentru înlăturarea puterii politice şi economice feudale din Moldova şi Ţara Românească

Revoluţiile din anii 1848 şi 1849 au ameninţat cu desfiinţarea orânduirea feudală din ţările Europei centrale şi răsăritene. În faţa primejdiei, guvernele feudalo-absolutiste s-au aliat între ele; se gândeau însă fiecare la propriile lor interese atunci când interveneau, unele pentru altele, să stârpească focarele revoluţionare din vecinătatea graniţelor lor. Pe plan intern, acţiunea de reprimare a fost înlesnită de faptul că burghezia şi nobilimea liberală, participante la revoluţie, trădând masele, ulterior au trecut treptat de partea contrarevoluţiei. De frica proletariatului, care se afirma în Occident ca forţă politică independentă, burghezia a devenit reacţionară.

În Franţa, mersul ascendent al revoluţiei fusese oprit în iunie 1848. Dictatura republicanilor burghezi a fost instaurată după înfrângerea sângeroasă a insurecţiei proletariatului la 13/25 iunie 1848. „Această înfrângere - scrie Karl Marx - a vădit că republica burgheză înseamnă aici dominaţia despotică neîngrădită a unei clase asupra altor clase”. Alegerea lui Ludovic Napoleon Bonaparte, la 28 noiembrie / 10 decembrie 1848, a pregătit drumul de la republica burgheză constituţională la dictatura personală - 20 noiembrie / 2 decembrie 1851 sau Optsprezece brumar - şi de acolo spre imperiu.

Pe plan extern, Franţa oficială nu s-a împotrivit înăbuşirii revoluţiei în Ţara Românească în septembrie 1848 de către armatele sultanului şi ale ţarului; dar, pentru a nu pierde influenţa în Orient, ea s-a arătat ostilă ocupării Principatelor de către trupele turco-ţariste. Armata republicii franceze a început în iunie 1849 atacul împotriva republicii romane - apărată de Garibaldi - pentru a reîntrona suveranitatea papală la Roma, dar pe de altă parte şi pentru a preveni înaintarea Habsburgilor spre centrul şi sudul Italiei.

Tot astfel, ţarul Nicolae I s-a grăbit să înăbuşe revoluţia din Ţara Românească şi pe cea din Imperiul habsburgic, pretextând că intervenea pentru „restabilirea ordinii şi liniştei mondiale”. În fapt, prin intervenţia militară împotriva revoluţiei maghiare - intervenţie condamnată de opinia publică democrată din Rusia -, el urmărea consolidarea monarhiei habsburgice şi, indirect, împiedicarea unificării Germaniei.

Austria, victorioasă la ea acasă, putea impune regelui Prusiei, Friederich Wilhelm al IV-lea, să renunţe la coroana imperiului german şi să revină la formula Confederaţiei germane, mai puţin ameninţătoare pentru menţinerea echilibrului european.  Tot aşa, prin înfrângerea rezistenţei revoluţionare din Veneţia (15/27 august 1849), Austria îşi reîntrona stăpânirea în Italia de nord; rezultatul acesta a fost înlesnit de întărirea frontului contrarevoluţionar în Ungaria şi Transilvania.

Anglia era mulţumită de salvarea Imperiului habsburgic, întrucât el reprezenta pentru politica britanică un important element de contrapondere împotriva înaintării ţariste în Imperiul Otoman. Astfel în octombrie 1849, absolutismul şi reacţiunea domneau în cea mai mare parte a Europei, căderea ultimei fortăreţe revoluţionare maghiare, Komorn, încheind - la sfârşitul lunii septembrie - epilogul început la 1/13 august prin capitularea de la Siria. Pentru un timp, contrarevoluţia ieşise biruitoare.

Ocupaţia turco-ţaristă în Principate. Convenţia de la Balta-Liman

Prin înăbuşirea revoluţiei, dominaţia boierimii conservatoare s-a reorganizat în Moldova sub domnia lui Mihail Sturdza şi s-a restabilit în Ţara Românească sub căimăcămia lui Constantin Cantacuzino. Mihail Sturdza a ştiut deopotrivă să-şi asigure şi sprijinul politic, la Petersburg şi Constantinopol, ca să-şi păstreze astfel domnia, în ciuda opoziţiei pe care continua să i-o facă marea boierime râvnitoare la tron. Atacat cu înverşunare şi în publicaţiile revoluţionarilor refugiaţi peste hotare, el a socotit necesar să-şi consolideze regimul, promulgând prin ofisul de la 26 iulie / 7 august 1848 un număr de 28 de precizări la dispoziţiile cuprinse în Regulamentul organic.

În Ţara Românească, Gheorghe Bibescu, fugar din faţa revoluţiei, n-a reuşit să-şi recâştige domnia. Instituind căimăcămia, ţarul şi sultanul preferaseră pe Constantin Cantacuzino. Sfaturile Administrative în ambele ţări se compuneau numai din boieri devotaţi domnului, vechilor stări de lucruri sau puterilor protectoare şi suzerane. În Moldova, Al. Balş deţinea Departamentul din Lăuntru, Costin Catargiu, Justiţia, Dimitrie Sturdza, fiul domnitorului, era mare hatman, iar cumnatul său vistier, în Muntenia, colonelul reacţionar Ion Voinescu I era şeful poliţiei Capitalei, Ion Filipescu (Buzatu), ministru de Interne, iar Grigore Grădişteanu - instrument activ al abuzurilor şi corupţiei - ministru de Justiţie. Ion Câmpineanu, primind conducerea Departamentului Controlului Statului, se alătura a doua oară contrarevoluţiei.

Reinstalarea regimului regulamentar - impus prin forţa armelor străine - avea loc în vreme ce lupta revoluţionară în Europa nu încetase şi se desfăşura din plin în Ungaria şi Transilvania. De aceea, atâta timp cât pentru reacţiune primejdia unor „tulburări revoluţionare şi anarhice” ameninţa în tot momentul să reizbucnească, domnitorul moldovean şi caimacamul din Ţara Românească ordonau cele mai severe măsuri de paza ordinii interne, de interzicere a pătrunderii în ţară a publicaţiilor cu caracter revoluţionar şi a revoluţionarilor înşişi. Sultanul şi ţarul, menţinând sub strictă supraveghere Principatele, căutau să înşele ţărănimea dându-i speranţe într-o apropiată îmbunătăţire a soartei ei. Victoriile forţelor revoluţionare maghiare din primăvara anului 1849 i-au silit să grăbească parafarea măsurilor ce trebuiau aplicate în Principate pentru prevenirea revoluţiei.

La 19 aprilie / 1 mai, reprezentanţii Rusiei ţariste şi ai Porţii au semnat Convenţia de la Balta-Liman. Ea cuprindea şapte articole, prin care:

  • Domnii celor două ţări române - consideraţi ca înalţi funcţionari ai Imperiului Otoman - nu mai erau aleşi pe viaţă, ci numiţi direct de sultan, pe termen de şapte ani;
  • Adunările obşteşti ordinare şi extraordinare se suspendau, rămânând a fi înlocuite cu Consilii sau Divanuri ah-hoc, alcătuite din boierii „cei mai de frunte şi cei mai demni de încredere”;
  • Se prevedea înfiinţarea unor comisii speciale însărcinate cu revizuirea Regulamentului organic şi cu indicarea modificărilor celor mai potrivite pentru îmbunătăţirea pe care o cereau „situaţia actuală a Principatelor şi abuzurile administrative ce s-au produs...”;
  • Prezenţa trupelor de ocupaţie în Principate era prelungită, invocându-se nevoia de a acorda domnitorilor sprijinul militar „capabil de a reprima orice mişcare de insurecţionare” semnalată la frontieră sau în interior. Se prevedea un efectiv de 25-35 mii oameni din partea fiecărei puteri. După „restabilirea liniştei” în afara graniţelor şi până la „consolidarea liniştei interne”, numărul trupelor de ocupaţie urma să fie redus la 10.000. Se preciza că intervenţia armată putea avea loc oricând, după retragere, în cazurile socotite „grave”. Pentru asigurarea ordinii interne se hotăra şi reorganizarea oştirii pământene.
  • Pe timpul cât avea să dureze ocupaţia turco-ţaristă, cele două curţi continuau să aibă în Principate câte un comisar extraordinar, însărcinat cu urmărirea mersului lucrărilor şi politica domnilor.
  • Durata valabilităţii convenţiei era fixată pe termen de 7 ani, fără a anula însă celelalte stipulaţiuni existente între cele două curţi, privind Principatele.

Situaţia revoluţionară din Principate. Încercarea de insurecţie a Olteniei

În Principate, situaţia revoluţionară devenise din nou acută. Ţăranii erau gata să se răscoale. Karl Marx şi F. Engels apreciau chiar, în 1853, că avântul revoluţionar din Principate era în stare să determine „naţionalitatea valahă” să joace un rol important în lichidarea existenţei teritoriale a Turciei europene. Cel mai pronunţat spirit de revoltă la această dată se întâlnea în regiunile grănicereşti de la Dunăre. Instituţia grănicerilor, creată prin Regulamentul organic, fusese de curând (1850) reorganizată şi numărul unităţilor ei fusese sporit la 5 batalioane, cuprinzând câte 5 companii fiecare. Asigurarea pazei graniţelor cădea în sarcina ţăranilor din satele de frontieră.

Serviciul de pază al acestora asigurându-se în raza teritorială a districtelor şi a pichetelor cărora aparţineau, iar serviciul de grăniceri efectuându-se prin rotaţie, o săptămână din şase (120 de familii trebuia să asigure efectivul câte unui pichet de grăniceri care la Dunăre se compunea din 22 de oameni). Plugari şi ostaşi în acelaşi timp, grănicerii erau supuşi în majoritatea cazurilor la o îndoită exploatare; pe de o parte a proprietarilor faţă de familiile concentraţilor, pe de altă parte a comandanţilor, reprezentanţi ai aceleiaşi clase a moşierilor, faţă de ţăranii sub arme. Spolierea şi asuprirea la care erau supuşi clăcaşii de pe moşiile boiereşti şi ale statului se accentuaseră acum şi mai mult din pricina stării de ocupaţie străină a Principatelor. În asemenea situaţii, sub o conducere conştientă şi bine organizată, toţi aceşti nemulţumiţi puteau asigura succesul unei noi revoluţii.

Pe plan extern, odată cu începerea conflictului diplomatic ruso-turc, revoluţionarii din Europa întreagă au sperat că vor putea folosi războiul pentru a-şi dezvolta lupta lor revoluţionară, unul din ţelurile lor fiind înlăturarea regimului absolutist ţarist. În legătură cu situaţia din Europa Marx scria, în septembrie 1853: „Dacă aruncăm o privire asupra Europei, vedem simptome de revoluţie în Spania, Italia, Danemarca, în Principatele dunărene, Grecia şi Turcia asiatică...”. Exilaţii români de la Paris au emis părerea formării unui corp de voluntari care, în eventualitatea războiului, avea să lupte în Carpaţi sub steag naţional sau, altfel, „să dea pricină la un război” de la care apoi să pornească revoluţia generală.

În decembrie 1853, Berzenczey, agentul lui Kossuth, plecă din Londra către Principatele române dunărene cu un apel de colaborare revoluţionară adresat românilor din „Moldo-Vlahia” semnat de Kossuth. Emigraţii unguri şi poloni s-au dus la Constantinopol să se înroleze în legiuni proprii în armata otomană. Grupul fruntaşilor exilaţi reprezentat prin C.A. Rosetti, fraţii Golescu, Vasile Mălinescu, I.I. Filipescu, Grigore Ioranu, D. Brătianu etc. arătându-se gata să uite amintirile „trecutului” şi să-şi ofere concursul Porţii, intenţionau să treacă Dunărea odată cu armata otomană şi să pregătească poporul pentru insurecţie. În noiembrie 1853, o parte dintre ei plecau de la Paris la Constantinopol pentru a se înţelege cu turcii; o altă parte se îndrepta direct spre Dunăre. Tell şi Eliade aveau să se întâlnească la Şumla, cartierul general al armatelor otomane din sudul Dunării.

Apropierea exilaţilor de graniţa ţării, ştirile despre prezenţa lor la Vidin şi Şumla au mărit şi speranţa ţărănimii într-o apropiată eliberare. Nicolae Apolonie, Grigore Ioranu, I.I. Filipescu, I. Magheru (nepotul generalului) etc., intrând în ţară pe la Calafat şi Gârla Mare (Mehedinţi), reuşiseră să înflăcăreze masele. Ioniţă Magheru, ridicând steagul revoluţiei pe turla bisericii din Gârla Mare, a citit în faţa sătenilor adunaţi acolo - ca odinioară în faţa bucureştenilor - proclamaţia revoluţionară.

Dârzul deputat ţăran de la 1848, Gheorghe Scurtulescu, cel care în şedinţele Comisiei proprietăţii stigmatizase cu curaj Regulamentul organic drept „jug de her şi robime” şi care suferise schingiuirile boierimii reacţionare victorioase în toamna aceluiaşi an, era acum „capul răsculării” clăcaşilor şi grănicerilor olteni, îndemnându-i să-şi revendice cu forţa drepturile consfinţite prin programul de la Islaz.

Cete întregi au trecut Dunărea la Vidin, cerând să se întoarcă sub comanda revoluţionară. Răzvrătirile împotriva boierilor şi arendaşilor au luat din nou amploare în mai toate satele dunărene din Mehedinţi şi Dolj. Printre conducătorii mişcării era şi fiul lui Scurtulescu, Pârvu Pârvulescu (sau Pârvulete). Împotriva răsculaţilor a fost trimis colonelul Ion Solomon. Represaliile ordonate de colonelul trădător de la 1848 în satele Salcia, Pristolu, Cujmir, Maglavit etc. au fost de o rară cruzime.

Înăbuşite în ianuarie 1854, revoltele ţărăneşti au reînceput în primăvară. Perioada din aprilie până în august 1854, adică de la începutul retragerii trupelor ţariste din ţară şi până la trecerea întregii administraţii sub îndoitul control al noilor autorităţi de ocupaţie turco-austriece, a oferit condiţii prielnice, în Oltenia mai ales, mişcării de emancipare naţională şi de restabilire a stăpânirii pământene. În ziarele „Gazeta Transilvaniei” şi „Telegraful român” s-au şi reprodus după „Siebenburgen Bote” ştiri cu privire la încercarea de a se constitui un guvern provizoriu în Oltenia.

„Jurnalul Craiovei”, care a apărut de trei ori în răstimpul de la 13/25 mai la 17/29 iunie 1854, a publicat în numărul ultim un articol sub semnătura lui Dimitrie Bolintineanu, în care se pleda pentru Unirea Principatelor sub egida Turciei, ca o condiţie indispensabilă restabilirii echilibrului european. Dar neînţelegerile cu privire la sediul viitor al guvernului (Calafat ca mai aproape de Vidin sau Craiova), descoperirea unora dintre conspiratori şi arestările făcute la Craiova şi în alte centre, ca şi slaba organizare a mişcării, au compromis totul; acţiunile clăcaşilor au fost reprimate şi ele.

Ca şi în Ţara Românească, şi în Moldova au avut loc mişcări ţărăneşti similare semnalate acolo mai ales în lunile iunie şi iulie 1854. Astfel de mişcări au fost la Cepleniţa (Iaşi), Săriţelu (Suceava), Zamostea (Dorohoi), Faraoani (Bacău) etc. În raportul din 6/18 iulie 1854 al Departamentului din Lăuntru către Sfatul Ocârmuitor, subliniindu-se gravitatea mişcărilor care se produseseră în ţară în tot cursul anului şi care continuau să crească în intensitate, se exprima presupunerea că locuitorii ar fi fost instigaţi la acestea în vederea unor „scopuri necunoscute”. Aluzia din document e semnificativă şi indică o acţiune a foştilor revoluţionari moldoveni din 1848. Acţiunea represivă dusă de guvernul moldovean a împiedicat extinderea răscoalelor ţărăneşti.

Între timp, la Şumla, disensiunile dintre emigraţi au compromis planul de înfăptuire a corpului de voluntari de pe lângă armata otomană, încât grănicerii şi ţăranii fugiţi peste Dunăre, după o aşteptare zadarnică de a se întoarce sub comanda revoluţionară, s-au văzut siliţi să revină în ţară. Astfel, lipsa unei conduceri unitare şi divergenţele de vederi şi interese dintre exilaţi au contribuit la stârnirea resentimentelor Porţii faţă de aceia dintre proscrişi care se exprimaseră în ultimii ani împotriva suzeranităţii otomane. Veleităţile lui Ion Ghica de a se vedea domn pe tronul ambelor principate l-au făcut să-şi uite propriul trecut revoluţionar, aşteptând totul de la „situaţia şi sprijinul” marilor puteri.

Ambiţia lui Eliade de a fi considerat unic reprezentant al cauzei româneşti l-a redus la servilism faţă de turci şi la denigrarea celorlalţi emigraţi. De aceea, la intrarea trupelor turceşti în Bucureşti, singurul dintre exilaţi care însoţea pe Omer Paşa era Eliade, dar austriecii nu l-au îngăduit nici pe el să stea multă vreme. Ceilalţi fruntaşi ai mişcării au fost rând pe rând înlăturaţi, arătându-li-se că erau indezirabili lângă graniţa ţării, unii dintre ei şi la Constantinopol.

Prea puţini au reuşit să rămână ascunşi în ţară. Pe de altă parte, bilanţul edificator al stărilor de lucruri petrecute cu prilejul intrării armatelor otomane a fost făcut chiar de către exilaţii obligaţi a se întoarce din nou la Paris în apelul comun adresat de ei tineretului progresist din Bucureşti (noiembrie 1854): în loc ca toată România să se fi ridicat atunci în picioare să proclame independenţa ţării, „nu furăm vrednici decât... a aştepta venirea turcilor, a striga să trăiască turcii”

Cu toate acestea, lupta revoluţionară a poporului a înregistrat şi câteva rezultate pozitive: s-a verificat odată mai mult dârzenia revoluţionară a ţărănimii clăcaşe; s-a reactualizat printre fruntaşii mişcării nevoia soluţionării chestiunii proprietăţii; s-a câştigat convingerea că „elementul sublim” sau singura clasă cu care se putea face revoluţia era „clasa aceea ce se numeşte de jos şi care prin inima şi căldura ei este mai presus de toate”; s-a confirmat, în sfârşit, că lupta pentru independenţa naţională însemna în acelaşi timp lupta pentru unitatea naţională ; că această luptă corespundea aspiraţiilor poporului şi deci că necesitatea realizării Unirii în cadrul celor două principate se manifesta ca un ţel al maselor.

Dezvoltarea luptei pentru unirea Moldovei cu Ţara Românească

Unirea devine în aceşti ani problema dominantă, pentru a cărei rezolvare lupta poporul român. Condiţiile istorice de închegare ale statului naţional corespund perioadei de înlăturare a feudalismului, naţiunea fiind o categorie istorică a epocii capitalismului ascendent. „Larga şi rapida dezvoltare a forţelor de producţie ale capitalismului - arată Lenin - necesită teritorii întinse, unite şi centralizate din punctul de vedere al organizaţiei de stat, deoarece numai pe astfel de teritorii se poate uni clasa burgheză, desfiinţând toate barierele vechi, medievale, îngust-locale, îngust-naţionale, religioase, bariere constituite de existenţa stărilor sociale şi altele”. Adâncirea crizei sistemului feudal, ca urmare a dezvoltării capitalismului, creşterea forţelor de producţie, integrarea din ce în ce mai accentuată a Principatelor în procesul de schimb internaţional erau tot atâtea elemente care indicau necesitatea formării unei pieţe unice, necesitatea creării statului naţional român.

Dar dezvoltarea forţelor de producţie şi progresul economic şi social erau frânate de menţinerea formelor feudale de exploatare, de fărâmiţarea statului, la care se adăuga dominaţia otomană. De aceea, în lupta pentru înlăturarea acestor frâne, o etapă importantă era tocmai făurirea statului naţional unitar. Alimentată în bună parte şi prin activitatea culturală, care se dezvolta în această perioadă pe ambele versante ale munţilor Carpaţi, participarea la lupta pentru Unire s-a făcut de pe poziţii diferite, corespunzând intereselor caracteristice ale fiecărei clase.

Purtătoarele cele mai hotărâte ale ideii Unirii au fost masele populare, pentru care lupta pentru făurirea statului unitar reprezenta lupta pentru eliberare socială şi politică, pentru o ţară nouă, democratică, cu administraţie nouă şi legi sociale noi. Ţărănimea lega de Unire speranţa eliberării sale de servituţile feudale şi a împroprietăririi cu pământ. Masele orăşeneşti - lucrătorii şi meşteşugarii, păturile sărace ale oraşelor - au luptat şi ele cu toată hotărârea pentru Unire. Pentru burghezie, care era forţa conducătoare a luptei pentru Unire, mobilul esenţial al luptei era preluarea conducerii politice şi asigurarea dezvoltării industriei şi comerţului prin lărgirea pieţei interne.

Modul de a înţelege Unirea apropia pe reprezentanţii ei cei mai înaintaţi, cei mai puţini, de năzuinţele maselor, ei preconizând odată cu crearea statului modern şi înfăptuirea unui program de reforme democratice, în timp ce majoritatea burgheziei, interesele economice comune cu moşierii şi teama de mase o vor face să alunece spre o înţelegere cu moşierimea pe socoteala ţărănimii.

O parte a boierimii, la rândul ei, interesată a-şi menţine poziţia dominantă şi în viitorul stat unitar, a aderat în faţa inevitabilului, la lupta pentru Unire. În schimb, „teama că Unirea ar putea să pună în primejdie privilegiile lor de clasă... i-a făcut însă pe mulţi dintre boieri să devină antiunionişti înverşunaţi”. Întrucât Unirea şi reformele erau organic legate între ele, realizarea statului român unitar va avea loc în condiţiile unei puternice lupte de clasă între elementele sociale înaintate, progresiste şi cele reacţionare, conservatoare.

Ocupaţia turco-austriacă. Lărgirea mişcării unioniste de mase

La începutul conflictului diplomatic ruso-turc, teama de revoluţia generala, care ar fi atras după sine şi dezagregarea Imperiului habsburgic, a determinat Curtea din Viena să adopte o poziţie de mediatoare pentru pace. După ocuparea Principatelor de către trupele ţariste şi după începerea ostilităţilor, interesele ei comerciale pe Dunăre şi politica anexionistă au împins-o să caute foloase maxime din noua conjunctură creată.

De aceea, la 2/14 iunie 1854, prin Convenţia de la Boiagikioi, Austria se obliga faţă de Turcia să contribuie la evacuarea trupelor ţariste cu toate mijloacele ce-i stăteau la dispoziţie - de la negocieri amicale până la intervenţia armată - şi să restabilească în Principate, de comun acord cu guvernul otoman, administraţia şi „starea de lucruri legală”, aşa cum rezultau ele din privilegiile asigurate lor de Poartă. Dar convenţia mai prevedea că forţele armate habsburgice aveau să rămână pe teritoriul Principatelor până la încheierea păcii între Poartă şi Rusia, urmând ca retragerea lor să se facă atunci potrivit unei noi înţelegeri între cei doi aliaţi.

În virtutea celor stabilite, trupele turceşti treceau Dunărea la 27 iulie/ 8 august 1854, pe la Giurgiu. O avangardă condusă de Halim Paşa şi de Sadyk Paşa (polonezul Mihail Czajkowski) se grăbea să ia în stăpânire capitala ţării, anticipând intrarea austriecilor. La 10/22 august avea loc intrarea oficială a trupelor turceşti conduse de Omer Paşa, însoţit de Mazar Paşa (englezul Lakeman).

Trupele austriece au primit ordinul de înaintare în Ţara Românească la 6/18 august; intrarea generalului Coronini în Bucureşti s-a făcut la 13/25 august. La începutul lui septembrie, armata habsburgică pătrundea şi în Moldova, iar la 23 septembrie / 5 octombrie, generalul de artilerie Hess intra în Iaşi. Comandant suprem al trupelor de ocupaţie austriece a fost numit generalul Coronini.

În Ţara Românească şi Moldova se inaugura astfel ocupaţia habsburgică, care s-a vădit deosebit de abuzivă, prin imixtiunea ei în afacerile interne ale celor două ţări. De la început, susţinând readucerea lui Barbu Ştirbei şi a lui Grigore Ghica la domnie, Austria pentru a împiedica unirea Moldovei şi Ţării Româneşti, arăta în fapt că ordinea legală pe care înţelegea să o restatornicească în Principate era cea instaurată în 1849 prin convenţia ruso-turcă de la Balta-Liman.

În felul acesta, ea adopta o atitudine echivocă faţă de Turcia şi condominiul turco-austriac se dovedea a fi mai mult o suspiciune reciprocă decât o colaborare. Câteva luni mai târziu, retragerea treptată a trupelor turceşti din Principate lărgea Austriei posibilitatea de a-şi impune nestingherită autoritatea militară, întrucât trupele habsburgice rămâneau în ţară, în timp ce armata turcă trebuia să urmeze frontul. Efectiv, îndoita ocupaţie austro-turcă în Ţara Românească a ţinut numai până în decembrie 1854, iar în Moldova până la începutul lui septembrie 1855.

Primele măsuri prin care stăpânirea austriacă s-a făcut duşmănită în Principate au fost cele îndreptate împotriva elementelor revoluţionare. Dar spectrul revoluţiei urmărind-o oricând şi oriunde în interiorul imperiului, sau în apropierea graniţelor lui, o izbucnire a revoluţiei în Principate devenea cu atât mai ameninţătoare, cu cât ea putea antrena răscularea Transilvaniei şi desprinderea acesteia din imperiu.

De aceea, alarmată de curentul daco-român care începuse să se afirme printre români, Curtea din Viena transmitea şefilor armatei sale ca prime instrucţiuni: „curăţirea Principatelor de toate elementele dubioase”. Primejdia o constituiau atât revoluţionarii rămaşi în ţară de la 1848-1849 sau cei strecuraţi în ultima vreme, cât şi prezenţa, bănuită sau descoperită, a emisarilor maghiari care activau în Principate.

Amestecul Austriei în afacerile interne ale Principatelor, ca şi încercările ei de acaparare economică, îndeosebi prin concentrarea de capital în ţară, au fost întâmpinate în mod diferit de către cei doi domni. Reinstalându-i în domnie la sfârşitul lui septembrie 1854, Austria a crezut că va putea face din cei doi principi nişte şefi administrativi fără iniţiative. Barbu Ştirbei a urmărit acum un dublu joc politic, de subordonare faţă de autorităţile habsburgice şi de atragere a participanţilor moderaţi la revoluţia din 1848.

Guvernul, preluat de la fostul caimacam Constantin Cantacuzino, l-a remaniat cu elemente boiereşti interesate în apropierea de burghezie: moşierul şi fabricantul N. Băleanu (Finanţe), Al. Plagino, ginerele domnului (Secretar de Stat), Ion Câmpineanu (Instrucţie), I. Oteteleşanu (Control); pe puţinii liberali moderaţi, care acceptaseră colaborarea, îi numi în posturi mai mici: Nicolae Creţulescu, director la Departamentul din Lăuntru; Petre Teulescu, şef de secţie la acelaşi departament; Grigore Alexandrescu, la Eforia spitalelor etc. Sc. Turnavitu a fost numit judecător de tribunal la Argeş.

Folosind atitudinea favorabilă pe care o simula domnul, reprezentanţi ai mişcării naţionale îi adresară cereri pentru înfiinţarea de ziare în diferite centre ale ţării: R.V. Bosueceanu şi George Creţeanu la Bucureşti, G. Măcescu la Craiova, profesorul Canela la Buzău etc. La aceste solicitări, Barbu Ştirbei a răspuns cu dispoziţii riguroase de cenzură (la 18/30 octombrie şi 10/22 decembrie 1854). Singura încuviinţare de apariţie, dată în decembrie 1854 ziarului „Timpul” sub redacţia lui Bosueceanu, fu suspendată la 20 ianuarie / 1 februarie 1855, după al 10-lea număr.

„Patria”, scoasă de grupul lui Grigore Ioranu, s-a menţinut cu greu din februarie până în octombrie 1855. Aici colaborau fostul comisar de propagandă paşoptist N. Nenovici (redactor responsabil); George Creţeanu, fostul redactor de la „Junimea română” din Paris; Alecu Petrescu; P. Cernătescu, participant şi la ultimele evenimente din Oltenia; P. Teulescu etc. Cu toată asprimea cenzurii, ziarul a reuşit să constituie un punct de sprijin pentru mişcarea unionistă şi pentru progres. Dar „Patria” era departe de a atinge valoarea politică şi literară a „României literare” de la Iaşi, cu atât mai puţin importanţa covârşitoare a „Stelei Dunării”, tot de la Iaşi, de sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu.

Lăsând să se creadă despre el că susţinea tineretul progresist, Barbu Ştirbei depunea toate eforturile ca să se menţină în graţiile Vienei. Concedă ambiţiilor lui Coronini, imprimând organizării miliţiei pământene caracter austriac; pentru nevoile austriecilor a îmbunătăţit reţeaua de drumuri (în special şoseaua Bucureşti-Braşov) şi a introdus telegraful etc. Supunerea faţă de pretenţiile austriece l-au lipsit însă din ce în ce mai mult de protecţia otomană. Derviş Paşa, comisarul turcesc din Principate, numit în august 1854, aduna, odată cu protestele împotriva abuzurilor austriece, plângerile împotriva anterioarei guvernări a domnului.

Pe de altă parte, comportarea trupelor imperiale, conflictele dese dintre populaţie şi austrieci, care dădeau loc la demonstraţii antihabsburgice (Focşani, Buzău, Craiova, Bucureşti), propaganda revoluţionarilor emigraţi maghiari - emisari kossuthişti (Berzenczey, Winkler, Turr), poloni (Zamoyski, Sadyk Paşa) şi italieni (Orsini) - care provoca dezertări masive din eterogena armată imperială, mişcările ţărăneşti, care reîncepuseră, au făcut pe comandantul suprem al armatei de ocupaţie austriacă, Coronini, să proclame starea de asediu (17/29 aprilie 1855) trecând peste autoritatea domnului şi a guvernului.

Cum însă discuţiile diplomatice preliminare din primăvara lui 1855 de la Viena deschiseseră odată cu problema reorganizării Principatelor şi pe aceea a înlocuirii domnitorilor români, Barbu Ştirbei începu o nouă politică de reabilitare în faţa opiniei progresiste din ţară şi străinătate. Spre a-şi câştiga merite pentru o nouă candidatură, s-a arătat apărător al autonomiei ţării; totodată, a distribuit ranguri şi privilegii partizanilor săi. Dar cu tot sprijinul dat de noul consul francez la Bucureşti, Beclard, perspectivele de o nouă domnie i se prevedeau nesigure.

Cel mai puternic adversar al său şi cel mai sprijinit candidat la domnie era fostul domn Al. Dim. Ghica. Barbu Ştirbei decretă, urmând pe colegul său moldovean, emanciparea robilor la 8/20 februarie 1856. Stărui, alături de Grigore Ghica al Moldovei, pentru acoperirea deficitelor bugetare înregistrate în ultimul timp, susţinând nevoia revizuirii statutului mănăstirilor închinate. Faţă de observatorul englez, Alison, trimis de ambasadorul englez la Poartă, Stratford de Redcliffe, în Principate, ca şi în memoriul împotriva hotărârilor luate la Constantinopol (februarie 1856), el se arătă susţinător al Unirii, dar potrivnic unor reforme radicale.

Revenit la tron în aceleaşi împrejurări ca şi Barbu Ştirbei, Grigore Ghica a imprimat totuşi politicii sale o linie mai aproape de interesele ţării decât domnul muntean. Pe Grigore Ghica, rezistenţa pe care a opus-o presiunii economice şi politice austriece, ţinuta unionistă şi demnitatea cu care a răspuns avertismentelor turceşti l-au făcut regretat de unionişti la plecare (iulie 1856). Faţă de prima perioadă din domnie, în care utilizase elementele progresiste în administraţia ţării, dar nu le încredinţase şi conducerea departamentelor, în noul său guvern aducea acum pe Costache Negri, D. Ralet, Anastase Panu.

Această echipă ministerială şi sfătuitorii domnului, recrutaţi din rândurile conservatorilor moderaţi şi din rândurile boierimii şi burgheziei liberale, au acordat o deosebită importanţă dotării ţării cu legi şi instituţii moderne. Sub influenţa elementelor progresiste care atacau „sclavia neagră” şi pe cea „albă”, domnitorul a desfiinţat robia în decembrie 1855. În această perioadă s-a început elaborarea proiectelor de cod şi procedură civilă, cod penal şi cod comercial. În relaţiile de politică externă, Grigore Ghica a folosit tot oameni noi. În aprilie 1855, el a trimis pe Costache Negri ca delegat la Conferinţa de la Viena. Aceluiaşi, însoţit de Ralet, i-a încredinţat mai târziu o altă misiune oficială la Constantinopol.

În politica externă, după o perioadă de oscilare între Austria şi Turcia, odată cu stabilirea raporturilor de forţă între marile puteri, a creşterii influenţei franceze şi a dezvoltării luptei pentru autonomia ţării, Grigore Ghica s-a apropiat de Franţa. În jurul său se aflau francezi ca doctorul Bassereau, Edouard Grenier, acesta din urmă devenind secretarul domnului. Acordând capitalului francez concesiuni cerute mai înainte de capitalul austriac, a făcut pe Coronini să afirme că „simpatiile hotărâte ale domnitorului pentru Franţa şi camarila lui în întregime franceză sunt foarte puternice”.

Ziarul „Leipziger Allgemeine Zeitung” aprecia în noiembrie 1855 că Grigore Ghica se arăta faţă de austrieci „mai puţin maleabil” decât Ştirbei, iar generalul austriac Paar observa în decembrie 1855 că domnitorul favoriza elementul francez liberal. Calea reformelor pe care pornise domnul nu convenea boierimii conservatoare, pentru motive uşor de înţeles. În acelaşi timp însă, o parte a mişcării unioniste din jurul lui Mihail Kogălniceanu vedea în acţiunile domnului mijloace prin care acesta voia să-şi asigure domnia Principatelor.

La 9/21 decembrie 1855, într-un memoriu adresat Porţii, partida conservatoare cerea desfiinţarea Sfatului Extraordinar al ţării şi arunca învinuiri asupra domnitorului pentru o politică financiară deficitară pe care o patrona. Între semnatari figurau şi nume de unionişti din partida naţională. Cu toate acestea, se poate spune că în a doua parte a domniei lui Grigore Ghica acţiunea pentru Unire în Moldova s-a desfăşurat în condiţii mai favorabile decât în Ţara Românească.

Cenzura era mai îngăduitoare. Intelectuali cu idei progresiste, în frunte cu Vasile Alecsandri, reuşeau să scoată la Iaşi (de la 1/13 ianuarie la 3/15 decembrie 1855) revista „România literară”, al cărei titlu era un adevărat manifest de luptă naţională. La această revistă, alături de colaborarea preţioasă a lui Mihail Kogălniceanu, Costache Negri şi alţi moldoveni, se găseau numele poeţilor munteni Dimitie Bolintineanu, Grigore Alexandrescu şi Gheorghe Creţeanu.

Lupta poporului se reflecta însă cu mai multă intensitate în coloanele gazetei „Steaua Dunării”, principalul organ de presă al mişcării unioniste, care îşi începea apariţia la 1/13 octombrie 1855 sub directa îndrumare a lui Mihail Kogălniceanu. În jurul redactorului şi iniţiatorului ei s-au adunat cei mai activi partizani ai luptei pentru Unire. În coloanele „Stelei Dunării” se întâlneau eforturi comune ale unioniştilor din Moldova, din Ţara Românească şi din exil.

În această „foaie populară”, cum o numea Mihail Kogălniceanu, se făcea o largă popularizare a ideilor Unirii, se publicau corespondenţe relatând manifestările unioniste de prin toate oraşele şi ţinuturile Moldovei, se demascau acţiunile elementelor reacţionare din ţară, se combătea propaganda antiunionistă strecurată în ziarele din străinătate. C.A. Rosetti trimitea cu regularitate de la Paris articole conţinând ştiri de politică externă şi încurajări în lupta pentru Unire.

În primele luni ale anului 1856, activitatea propagandistică prin presă culegea primele roade. Cauza Unirii cuprindea din ce în ce mai mult masele populare de la oraşe şi sate. Hotărârile potrivnice Unirii elaborate de conferinţa ambasadorilor de la Constantinopol, la 30 ianuarie/11 februarie 1856, au determinat proteste unanime ale unioniştilor şi chiar ale domnitorului.

Indignarea opiniei publice moldovene împotriva „infamelor stipulaţii”, cum le stigmatizase Mihail Kogălniceanu, a luat caracterul unor adevărate manifestaţii de masă. Mihail Kogălniceanu aprecia cu acest prilej că ţinuta lui Grigore Ghica a fost demnă. La 16/28 februarie, domnul trimitea întâmpinarea redactată de el preşedintelui Congresului de la Paris, contele Walewski. În aceeaşi zi, o petiţie de protest acoperită de sute de iscălituri de ale fruntaşilor politici a fost înaintată domnului.

La 25 februarie / 8 martie, Grigore Ghica trimitea al doilea memoriu către Congresul de la Paris, conţinând observaţiile sale la hotărârile conferinţei de la Constantinopol, protestând împotriva considerării celor două ţări ca parte integrantă a Imperiului Otoman şi cerând totodată unirea lor într-un singur stat. El n-a dat ascultare Turciei şi Austriei care au exercitat presiuni asupra domnitorului pentru a-l determina să nu mai susţină Unirea. Un rol important în crearea climatului favorabil Unirii l-a jucat propaganda unionistă, susţinută cu egală vigoare de către exilaţi şi de elemente democratice înaintate din aproape toate ţările Europei, ca şi de către fruntaşii partidei naţionale din ţară.

După insuccesele înregistrate în încercarea lor de a pune „fierul în serviciul dreptului”, proscrişii români şi-au limitat din nou ţelurile, dând precădere acţiunii de propagandă pe lângă cabinetele europene. „Siliţi a ne pune pe tărâmul guvernelor actuale”, motivează ei, exilaţii caută să stârnească „interesul material” al marilor puteri pentru Unirea Principatelor. Interesaţi în promovarea burgheziei române şi în dezvoltarea industriei şi a comerţului în ţară, ei urmăreau să tragă foloase atât de pe urma rivalităţii politice, cât mai ales a concurenţei economice dintre beligeranţi.

Protestele şi memoriile, semnate sau anonime, curgeau: către Palmerston, premierul englez; către ministrul de Externe, Clarendon, şi alte figuri ale parlamentului englez; către Napoleon al III-lea, către contele Walewski, către prinţul Napoleon, vărul împăratului; la Poartă, către sultan, către Reşid-paşa etc. Multe dintre aceste memorii erau destinate opiniei publice însăşi (pentru demascarea politicii Austriei etc.).

Memoriile cele neapărute în presă se răspândeau, prin copii manuscrise, în ţară şi printre fruntaşii exilaţi. Interesele de clasă au făcut însă pe unii dintre autorii memoriilor - de pildă I.C. Brătianu sau N. Golescu - să meargă în propunerile ce făceau până a declara lui Napoleon al III-lea că Principatele ar putea prezenta pentru Franţa „toate avantajele unei colonii, fără a avea cheltuielile ce acestea ocazionează”.

Propaganda susţinută în cercurile diplomatice era însoţită de campania de presă întreprinsă - prin articolele de ziare şi reviste şi prin broşuri - pe lângă opinia publică progresistă din Apus. Vechi prieteni ai cauzei revoluţiei româneşti, figuri progresiste franceze îmbrăţişează acum cauza Unirii Principatelor. H. Desprez, J.H.A. Ubicini, Saint-Marc-Girardin, Edgar Quinet, Thibault Lefebvre, P. Bataillard, J.A. Vaillant etc. popularizau istoria şi importanţa politică şi economică a Principatelor. Mulţi dintre ei colaborau la redactarea şi stilizarea memoriilor şi broşurilor publicate de români. Fostul secretar al lui Ledru-Rollin în 1848, Elias Regnault, publica la începutul anului 1855 voluminoasa sa Histoire politique et sociale des Principautes danubiennes.

Cu toate rigorile cenzurii franceze, ziarele „Le Siecle” (în care scria Leon Plee), „Journa des Debats” al lui Saint-Marc-Girardin, „Le Constitutionnel” etc.; revistele „Revue des deux Mondes”, „L’Illustration”, „Revue de Paris” (a lui L. Ulbach) etc. erau antrenate a se ocupa în coloanele lor de soarta Principatelor. Presa engleză, în special „The Daily News”, ziar liberal al burgheziei industriale, publica săptămânal articole interesând chestiunea Principatelor. Toate erau susţinute cu informaţii şi cu bani din ţară şi din partea emigraţilor români.

La Constantinopol, atmosfera unionistă era întreţinută de generalul Magheru, Marin Serghiescu-Naţionalul etc. În Muntenia, Grigore Ioranu, care reuşise să strângă în jurul său elementele active ale tineretului burghez, ţinea legătura cu cei din afară şi cu moldovenii. Deasupra tuturor se impunea însă din ce în ce mai mult puternica personalitate a lui Mihail Kogălniceanu, ale cărui legături cu proscrişii de la Paris şi Londra s-au întărit după apariţia primelor numere ale gazetei „Steaua Dunării”. Programul şi organizarea luptei pentru Unire erau larg împărtăşite între ei.

Din colaborarea exilaţilor cu fruntaşii mişcării unioniste din ţară au luat fiinţă comisiile de propagandă şi comitetele unioniste în amândouă principatele pentru intensificarea luptei maselor. Faţă de aceia care credeau că „naţia se poate salva prin ajutorul străinilor numai”, C.A. Rosetti proclama încrederea în forţele interne ale ţării. „Trebuie să învăţăm pe popul a se încrede în el şi a se manifesta necontenit”, scria C.A. Rosetti lui Mihail Kogălniceanu la sfârşitul anului 1855 subliniind în repetate rânduri aceleaşi îndemnuri şi unioniştilor munteni.

Intensificarea activităţii propagandistice a exilaţilor români. Uniunea Principatelor, problemă europeană

Pe plan politic extern, desfăşurarea războiului şi lupta diplomatică pentru modificarea hărţii europene şi împărţirea sferelor de influenţă economică şi politică au intrat într-o fază nouă la sfârşitul anului 1854, odată cu trecerea oficială a Austriei de partea puterilor occidentale. Începând din decembrie, activitatea cercurilor diplomatice de la Viena s-a concentrat în jurul condiţiilor de pace ce urmau a se propune Rusiei. Memorandul englez de la 16/28 decembrie le rezumase la „patru puncte”. Între ele se numărau problema „protectoratului comun” al tuturor marilor puteri asupra Principatelor dunărene şi libertatea navigaţiei pe Dunăre.

Negocierile preliminare dintre ambasadori au durat până în martie 1855. Dezbaterile conferinţei au început la 3/15 martie, cu punctul întâi al propunerilor. Cum soluţionarea înlocuirii protectoratului exclusiv rusesc asupra Principatelor Române impunea de la sine şi schimbarea statutului lor de organizare internă, în vigoare până atunci, problema Unirii Ţării Româneşti şi a Moldovei era adusă astfel în dezbaterile unei conferinţe europene.

Puterile reprezentate aici erau, de o parte, Turcia, cu Anglia, Franţa şi Austria, de cealaltă parte Rusia singură, dar problemele ridicate în conferinţă au reuşit până în cele din urmă să dezvăluie poziţii antagonice între aliaţi şi puncte de vedere comune între adversari. Ciocnirea de interese dintre cele cinci puteri în această parte a Europei a făcut ca nici una dintre ele să nu fie indiferentă faţă de problema creării statului unitar român, pusă în discuţie de către reprezentantul Franţei şi sprijinită de Rusia.

Guvernul rus lansase chiar în timpul ocupaţiei formula unirii Principatelor şi a independenţei lor sub un prinţ de familie rusă. În cadrul aceloraşi intenţii utilizase miliţiile celor două ţări pentru război, înrolase detaşamente de stavrofori sau voluntari, români, greci, bulgari şi sârbi, ca să lupte pentru eliberarea popoarelor supuse Porţii. Deşi trebuie făcută o distincţie clară între scopurile expansioniste ale ţarismului şi rezultatele obiective ale politicii externe a Rusiei, este cert că aceasta din urmă a contribuit la sprijinirea luptei pentru făurirea statului naţional român.

Delegatul rus, prinţul Gorceakov, subliniind importanţa schimbării organizării interne în Muntenia şi în Moldova, a fost singurul care a condiţionat-o de prealabila consultare a „dorinţelor ţării”. „Rusia fu aceea care, înaintea tuturor, avu hotărât meritul de a fi venit în ajutorul cauzei naţionaliste în Principate”, observă istoricul T.W. Riker. „Rusia - scrie Nicolae Iorga - ştiuse a se arăta, incontestabil, pe atât de înţeleaptă în fond, pe cât de generoasă în formă”.

Urmărind interese divergente de ale Rusiei, marele vizir Reşid-paşa preconizase şi el, la începutul ostilităţilor, unirea Principatelor. Desemnase chiar pe generalul Magheru ca guvernator militar şi civil al acestora, dar proiectul său a fost respins de Divanul turcesc. Unul dintre motive fusese şi teama de reacţia cercurilor politice dominante din Turcia, care nu ar fi admis ca un război dus pentru integritatea imperiului să producă dezmembrarea lui. Dar mai convingătoare a fost de data aceasta împotrivirea ambasadorului englez la Constantinopol, Stratford Canning, care, pentru a nu pierde neutralitatea Austriei şi pentru a menaja teama cabinetului din Viena de revoluţie şi mişcări naţionale, apreciase că momentul era inoportun şi unirea Principatelor intempestivă.

La Viena, în conferinţă, Turcia a cerut ca dezbaterile asupra reorganizării interne să se discute la Constantinopol, lăsând să se vadă atitudinea ostilă faţă de Unire, pe care o va manifesta cu intensitate crescândă până în 1859. Apărând interesele Turciei, Anglia îşi apăra în fapt propriile interese economice şi politice, drumul ei nestingherit spre Indii şi preponderenţa economică în Imperiul Otoman. Ambasadorul Westmoreland s-a arătat preocupat a sprijini punctul de vedere turcesc.

Napoleon al III-lea - intrat în război, împins, pe de o parte, de interesele comerciale şi financiare ale marii burghezii franceze în plin avânt economic, iar pe de altă parte, de ambiţia de a se vedea jucând rolul principal şi de a rupe opera tratatului din 1814 - a luat apărarea Turciei în acest conflict pentru că de pe urma lui urmărea să iasă cu domnia consolidată şi totodată cu dominaţia politică şi economică a Franţei în Orient, în dauna Austriei şi Rusiei ţariste. Atitudinea Franţei napoleoniene în chestiunea Principatelor a variat după conjuncturile politice şi interesele de moment ivite în cursul războiului.

În conferinţa de la Viena, delegatul francez, baronul Bour-queney, a susţinut Unirea şi principele ereditar, cu intenţia de a exercita presiuni asupra Austriei spre a o face să intre în război; dar, în acelaşi timp, la Londra, Napoleon părea înclinat să cedeze Austriei Principatele în schimbul alipirii Lombardiei la Sardinia. Astfel, atitudinea puţin fermă a Franţei în conferinţă a atras abandonarea discuţiilor cu privire la statutul de organizare internă a Principatelor.

Lucrările conferinţei au fost suspendate în iunie 1855 fără nici un rezultat, chestiunea reorganizării Principatelor rămânând, la propunerea Angliei, a fi dezbătută în continuare între aliaţi la Constantinopol, ca o lucrare pregătitoare necesară congresului ce s-a fixat pentru luna februarie 1856 la Paris. Delegaţii români la Viena - Apostol Arsache pentru Ţara Românească şi Costache Negri pentru Moldova - nu fuseseră acceptaţi să exprime dorinţele ţărilor lor.

Culegerea informaţiilor şi studierea problemei reorganizării Principatelor în amănunt au necesitat mai bine de jumătate de an. Conferinţa specială de la Constantinopol - între reprezentanţii Franţei, Angliei, Turciei şi Austriei - şi-a încheiat lucrările abia la 30 ianuarie / 11 februarie 1856, dar problema Unirii nu a mai fost amintită. Stratford Canning, devenit lordul Stratford de Redcliffe, deşi recunoscuse neoficial că spiritul public din Principate era favorabil Unirii, opinase totuşi - din aceleaşi „menajamente” faţă de Turcia - pentru menţinerea a două provincii separate, cu domni pământeni, sub suzeranitatea Porţii.

Thouvenel, ambasadorul francez, preferase să ocolească luarea în dezbatere a problemei; discuţia, în capitala Turciei suzerane, o considera „jignitoare” la adresa puterii-gazdă. Astfel, în loc de a recunoaşte foloasele Unirii, conferinţa ambasadorilor căuta să întărească drepturile de suzeranitate ale Porţii, stârnind valuri de proteste, în ţară, între emigraţi şi în opinia publică progresistă europeană.

Punctul de vedere exprimat la Constantinopol era însă depăşit de evenimente şi de politica statelor reprezentate aici. Franţa se apropiase de Rusia mai ales după căderea Sebastopolului. Atitudinea Angliei evoluase şi ea, din februarie până în noiembrie 1855, de la susţinerea dreptului de suzeranitate absolută a Turciei (Palmerston) la formula suzeranităţii pur nominale (Clarendon). Un protocol preliminar semnat la 20 ianuarie / 1 februarie 1856 la Viena anunţa iminenta începere a lucrărilor Congresului, care avea să se deschidă la 13/25 februarie la Paris.

Dunărea - problemă internaţională

Paralel cu interesul deosebit pe care l-a stârnit problema existenţei unui stat unitar român la gurile Dunării, în lupta pentru dominaţia economică şi politică în Europa, interesele Angliei, Franţei şi Austriei s-au ciocnit cu aceeaşi intensitate şi în concurenţa pentru luarea în stăpânire a căilor de navigaţie. Încadrarea comerţului Principatelor Române la mijlocul secolului al XIX-lea în piaţa mondială a pus cu o deosebită acuitate problema căilor de comunicaţie. Libertatea comerţului, proclamată de către tratatul de la Adrianopol din 1829, devenea în mare parte iluzorie în ceea ce priveşte comerţul extern atâta timp cât cea mai importantă arteră de comunicaţie care lega Principatele de occidentul şi orientul european, Dunărea, nu putea fi folosită fără restricţii.

Din timpul domnitorilor Mihail Sturdza şi Grigore Ghica a existat o preocupare deosebită pentru a se acorda libera navigaţie pe Dunăre. Dar pe măsură ce Dunărea devenea o arteră vitală de comunicaţie pentru ţările riverane, statele occidentale, pe calea practicii unor acţiuni intervenţioniste şi agresive, au căutat să facă din acest fluviu un mijloc pentru cucerirea economică a sud-estului european.

Statele apusene care trecuseră stadiul revoluţiei industriale căutau debuşee şi căi de comunicaţie pentru a-şi transporta produsele lor industriale în regiunile europene cu o dezvoltare economică mai înapoiată. Guvernul englez desfiinţase protecţionismul asupra agriculturii şi urmărea să-şi acopere consumul intern şi cu produsele cerealiere din această regiune. Politica ţărilor apusene, şi îndeosebi cea engleză şi franceză, acorda o tot mai deosebită importanţă comerţului cu ţările din bazinul Mării Negre în general şi o însemnătate economică Dunării.

În aceste condiţii, Dunărea a ajuns o problemă europeană. De la convenţii bilaterale din perioada anterioară, Congresul de pace de la Paris din 1856 a reglementat regimul de navigaţie pe Dunăre, pentru prima dată, pe calea unei convenţii internaţionale multilaterale; se atribuia însă un rol important marilor puteri neriverane, ceea ce va avea consecinţe înrobitoare economice şi politice asupra statelor mici din bazinul dunărean.

Războiul Crimeei a constituit punctul culminant al luptei duse până la mijlocul secolului al XIX-lea de către marile puteri pentru dominaţia în Balcani, pentru supremaţia în bazinul Mării Negre şi Mediterane, pentru luarea în stăpânire a Strâmtorilor şi a gurilor Dunării. Anglia, Franţa şi Austria considerau că unul dintre mijloacele prin care şi-ar fi înfăptuit scopurile lor de dominare economică şi politică a sud-estului european era acela de a pune stăpânire pe navigaţia dunăreană. Problema Dunării a fost abordată la Conferinţa de la Viena (decembrie 1854 - aprilie 1855), la care au luat parte reprezentanţii Angliei, Franţei, Rusiei, Austriei şi Turciei şi unde se trata încheierea unui acord pentru pace.

Prin protocolul preliminar al Congresului de la Paris, semnat la Viena la 20 ianuarie / l februarie 1856, marile puteri îşi arătau precis scopurile pe care le urmăreau. Vorbind de libertatea navigaţiei pe Dunăre şi la gurile sale, ele au asigurat această „libertate” printr-o comisie în care intrau nu statele riverane, ci tocmai puterile semnatare ale tratatului de pace.

Fiecare dintre aceste puteri avea dreptul să menţină unul sau două vase de război uşoare la gurile Dunării, destinate să asigure executarea regulamentelor privitoare la libertatea navigaţiei pe Dunăre. Apărea deci în mod vădit imixtiunea interesată a puterilor neriverane în chestiunea Dunării. Singurul progres care se făcuse consta în faptul că s-a hotărât extinderea libertăţii şi asigurarea ei pe întregul curs al fluviului, împotriva dorinţei Austriei, care era în contra oricărei imixtiuni a neriveranilor pe distanţa de la Orşova la Ulm.

Tratatul de pace din 1856 a încercat să dea o soluţionare problemei Dunării, în articolele 15-20 din acest tratat se stabilea libertatea navigaţiei pe Dunăre în toată întinderea sa, pentru toate statele, punându-se în acelaşi timp capăt practicii de esenţă feudală a perceperii taxelor de peaj de către statele riverane. Se hotăra crearea unei comisii permanente, alcătuită din reprezentanţii statelor riverane - Wurtenberg, Bavaria, Austria, Turcia - şi comisarii principatelor Moldova, Ţara Românească şi Serbia, care avea misiunea să elaboreze regulamentele de navigaţie şi poliţie fluvială, de a ordona şi a executa lucrările necesare pe tot parcursul Dunării.

Aceste dispoziţii aveau un caracter progresist. Dar imediat au intervenit ţările neriverane. Prin art. 16 se hotăra crearea unei comisii europene provizorii, alcătuită din Franţa, Austria, Anglia, Prusia, Rusia, Sardinia şi Turcia, cu atribuţia de a lua măsuri pentru despotmolirea gurilor Dunării de la Isaccea până la vărsarea în mare. Paralel cu dispoziţiile de înfiinţare a Comisiei europene, prin care marile puteri occidentale îşi stabileau o platformă pe baza căreia puteau interveni în problema Dunării, mai erau luate şi alte măsuri. Pentru a depărta Rusia de gurile Dunării, luându-i astfel calitatea de putere riverană, s-a impus acestei ţări să cedeze trei districte din sudul Basarabiei, care s-au alipit la Moldova.

În sfârşit, prevederile art. 19 al tratatului de la Paris constituiau o dublă încălcare a suveranităţii statelor dunărene, nesocotind dreptul lor de state riverane, impunându-le intrarea şi staţionarea unor vase de război străine în apele fluviale. Prevederile acestui articol erau o dovadă concludentă a faptului că regimul de navigaţie pe Dunăre n-a fost adoptat pe baza acordului liber al statelor dunărene, ci a fost impus de Anglia şi Franţa sub ameninţarea tunurilor. Astfel, Tratatul de pace de la Paris a creat condiţiile juridice pentru o imixtiune tot mai accentuată a marilor puteri neriverane în reglementarea navigaţiei pe Dunăre.

Comisia europeană a Dunării fusese creată ca un organ temporar, pe doi ani, şi cu o competenţă limitată la sectorul Dunării cuprins între Isaccea şi Marea Neagră. Ea avea atribuţii de natură „pur tehnică”, să ia măsurile necesare pentru curăţirea gurilor Dunării de depunerile de nisip în vederea unei navigaţii normale pe această parte a fluviului. Nu i se asigura nici un fel de atribuţii administrative, nu avea nici un fel de drept să participe la reglementarea navigaţiei pe Dunăre.

Comisia şi-a stabilit sediul la Galaţi şi şi-a început activitatea la 23 octombrie / 4 noiembrie 1856. După doi ani, această comisie trebuia să-şi înceteze activitatea, atribuţiile ei urmând să fie preluate de Comisia riveranilor. Dar această comisie nu s-a putut constitui, deoarece Austria nu voia să i se reglementeze navigaţia şi pe cursul superior al Dunării, unde dorea să fie numai ea stăpână. Austria ar fi admis o comisie a riveranilor care să se limiteze la sectorul Isaccea-Marea Neagră, urmând ca astfel să preia atribuţiile Comisiei europene a Dunării.

Actul de navigaţie din 1857, alcătuit la Viena de puterile riverane, dar care reflecta de fapt cu precădere interesele şi punctele de vedere ale Austriei, a scos în relief tendinţa Austriei de a avea singură monopolul navigaţiei pe Dunăre. Deşi la alcătuirea actului de navigaţie au participat şi comisarii Moldovei şi Ţării Româneşti, Austria nu a acceptat ca reprezentanţii acestor state să-l semneze. Marile puteri neriverane, întrunite în 1858 la Conferinţa de la Paris, au luat din nou în discuţie problema Dunării.

Motivând că nu se ajunsese la constituirea Comisiei riveranilor şi că lucrările pentru asigurarea navigaţiei nu se terminaseră, ele au prelungit existenţa Comisiei europene. Mai mult, aceasta îşi va extinde jurisdicţia până la Galaţi. Atât prelungirea mandatului, cât şi extinderea jurisdicţiei teritoriale şi a competenţei comisiei erau în contradicţie cu prevederile art. 18 al Tratatului de la Paris. Însă, prin adoptarea acestor măsuri, puterile occidentale, neriverane, şi-au creat posibilităţi de imixtiune în afacerile riveranilor şi în acelaşi timp surse de profituri pentru capitalul apusean.

În primăvara anului 1856, lupta pentru Unire a poporului român intra într-o nouă fază. Mişcarea unionistă luase avânt. Masele se strângeau sub steagul Unirii împotriva uneltirilor reacţionare separatiste interne şi externe, pentru înfăptuirea Unirii Moldovei şi Ţării Româneşti într-un singur stat.

Check Also

Partida naţională

Partida naţională a fost gruparea boierilor din jurul colonelului Ion Câmpineanu, care, între 1835 şi …

Modelul politic liberal

Monarhia parlamentară Partizanii liberalismului au găsit în monarhia parlamentară engleză şi ulterior în democraţia republicană …

Anularea alegerilor din Moldova din iulie 1857

Dând curs uriaşei mişcări de protest din Principate, puterile favorabile Unirii, în frunte cu Franţa …

Cele din urmă lupte politice ale partidei naţionale şi produsele ei literare

Radu Mihnea şi Ştefan Tomşa, uneltele oarbe ale turcilor, purtară numai în taină o politică …

Consecinţele economice ale primului război mondial

Europa între liberalismul politic şi neoliberalismul economic La sfârşitul primului război mondial, Europa a cunoscut …