Perioada de înflorire a organizării gentilice matriarhale. Epoca nouă a pietrei (neoliticul) pe teritoriul României

Trăsăturile generale ale epocii şi dezvoltarea forţelor de producţie

Epoca nouă a pietrei sau neoliticul (de la grecescul neos „nou” şi lithos „piatră” a urmat după epoca mezolitică. Ea a însemnat şi în istoria străveche a patriei noastre o vreme de mari schimbări progresive, care au avut loc în cultura materială a triburilor acelei epoci. Experienţa dobândită în perioadele anterioare a fost acum îmbogăţită mult şi folosită în chip creator de către om, în lupta împotriva naturii. Relaţiile dintre membrii societăţii primitive nu au slăbit nici în această epocă, ci din contra, datorită dezvoltării muncii pe baza unor unelte de producţie perfecţionate mult faţă de trecut aceste legături s-au cimentat şi mai puternic.

Dezvoltarea muncii - spune Friedrich Engels - contribuie în mod necesar la o strângere a relaţiilor dintre membrii societăţii, înmulţind cazurile de întrajutorare, de activitate în comun”. Resturile de cultură materială găsite în aşezările comunităţilor omeneşti din epoca neolitică de pe teritoriul României, precum şi aspectul caracteristic al acestor aşezări, în anumite perioade, subliniază justeţea acestei teze.

Către sfârşitul epocii neolitice însă dezvoltarea forţelor de producţie va duce la transformarea vechilor legături gentilice matriarhale. Atunci îşi va face apariţia organizarea unional-tribală, care a subminat instituţiile gintei. „Uniunea de triburi - scria tot F. Engels - marchează începutul subminării ei” (a ginţii) în epoca neolitică asistăm la o creştete a cantităţii produselor muncii oamenilor în   raport cu epocile precedente) când, din cauza slabei dezvoltări a forţelor de producţie, .orânduirea socială era mai puternic dominată de legăturile de gintă.

Felul de viaţă al oamenilor neolitici se desfăşoară în condiţii de mediu natural schimbate. Odată cu retragerea treptată a gheţarului Wurm, se petrecuse - după cum s-a arătat în paragraful anterior - o profundă schimbare în climă, de faună şi floră şi în aspectul însuşi al mediului fizic. În locul tundrelor şi stepelor se întind treptat pădurile, care urcă până la mari înălţimi.

O tot atât de mare prefacere, într-adevăr revoluţionară, se efectua şi în structura social-economică a grupurilor de vânători, culegători şi pescari din perioada mezolitică. Cu acel prilej pădurea a jucat un rol foarte important. Dezvoltarea cultivării plantelor nu poate fi legată, la începuturile sale, numai de văile apelor sau numai de ţinuturile de loess. Descoperirile făcute în cadrul marelui şantier de la Bicaz, la Dârţu, îndreptăţesc această afirmaţie.

Transformările mediului fizico-geografic au avut repercusiuni adânci asupra dezvoltării culturii materiale şi vieţii economice şi sociale. Noile condiţii naturale, mult mai favorabile decât în trecut, au înlesnit înfiriparea unei vieţi din ce în ce mai statornice. În cadrul epocii neolitice se trece la o viaţă sedentară mai pronunţată, a cărei cristalizare progresivă se poate urmări din etapă în etapă, pe măsură ce se dezvoltau forţele de producţie şi organizarea socială devenea din ce în ce mai închegată.

Cultivarea primitivă a plantelor şi creşterea animalelor domestice au jucat un rol important în crearea unor condiţii mai favorabile de trai ale comunităţilor, ceea ce a adus după sine transformări atât în relaţiile sociale, cât şi pe plan suprastructural. De aceea ele sunt considerate în prezent drept criterii esenţiale în delimitarea culturală, cronologică şi a conţinutului social-economic al neoliticului, faţă de epocile anterioare. Karl Marx a subliniat marea importanţă pe care avea s-o joace domesticirea animalelor. „Alături de piatră, lemnul şi scoici prelucrate, la începutul istoriei omeneşti rolul principal ca mijloc de muncă îl joacă animalul domestic, adică animalul transformat şi crescut prin muncă”.

Tehnica şlefuirii uneltelor de piatră pe care începuseră abia s-o cunoască oamenii din a doua parte a mezoliticului, se perfecţionează mult şi se generalizează în neolitic. Această epocă se caracterizează tocmai printr-o perfecţionare progresivă a vechilor procedee de prelucrare a uneltelor de piatră, os şi corn. Folosirea diferitelor roci pentru lucrarea uneltelor a pus la îndemâna omului neolitic o materie primă, care se găsea aproape pretutindeni şi uneori din abundenţă, în raport cu silexul (cremenea), pe care era obligat să-l procure de multe ori pe calea legăturilor intertribale, adesea chiar de la mari distanţe.

Procedeul tehnologic al finisării uneltelor de piatră prin şlefuire a însemnat un mare progres. Numărul uneltelor a crescut considerabil. sunt folosite fireşte, în continuare şi silexul, obsidiana, cornul şi osul. În domeniul întregului utilaj se petrece acum nu numai o perfecţionare, dar şi o sporită diferenţiere funcţională. Alături de uneltele de piatră, se dezvoltă şi arme făcute din aceeaşi materie primă.

Perforarea în vederea fixării uneltelor în coadă a contribuit mult la sporirea eficacităţii acestora în procesul muncii. Mai târziu, dar tot în cuprinsul neoliticului, vor apărea şi primele obiecte de cupru, mai întâi ca podoabe, unelte şi arme de dimensiuni reduse. De-abia sfârşitul epocii neolitice de pe teritoriul României constituie vremea în care răspândirea metalurgiei cuprului începe să-şi arate efectele sale pozitive în domeniul producţiei.

În epoca neolitică apar sau se dezvoltă meşteşuguri casnice, care nu s-au separat de celelalte activităţi: torsul, olăritul, ţesutul, meşteşuguri legate de construirea locuinţelor etc. Fără îndoială că invenţia olăriei, arse mai întâi în gropi deschise, apoi în cuptoare speciale, ca cele descoperite, de pildă, la Glăvăneştii Vechi, pe valea Jijiei, şi la Valea Lupului - judeţul Iaşi (cultura Cucuteni) a reprezentat pentru omul neolitic o mare înlesnire şi un însemnat progres, care s-a răsfrânt imediat în viaţa de toate zilele, şi anume în prepararea hranei, în păstrarea rezervelor de hrană şi de apă, cât şi în alte nevoi casnice sau de cult.

S-au înmulţit şi perfecţionat de asemenea mijloacele de deplasare de la un loc la altul, folosindu-se bărcile, săniile, patinele. Cu cât ne apropiem de sfârşitul neoliticului, cu atât sporesc posibilităţile de mobilitate ale triburilor. În perioada de tranziţie către epoca bronzului se răspândeşte şi pe teritoriul României, calul domestic, care a fost adus de triburile de păstori nomazi din stepele nord-pontice. Este interesant de amintit că în Moldova (la Traian) calul sălbatic a persistat până în etapa neoliticului târziu (faza Cucuteni II).

Relaţiile de producţie

Toate aceste progrese au dus la o creştere generală a forţelor de producţie şi la noi transformări în   structura socială a comunităţilor neolitice de pe teritoriul României. Din cauza caracterului încă rudimentar al uneltelor de producţie, cultivarea plantelor nu se putea realiza decât de întreaga colectivitate, care avea gospodărie comună.

Producţia colectivă era realizată de întregul grup social. În lupta împotriva pădurii, de pildă, se depunea un efort comun, mai ales pentru defrişare, făcută de cele mai multe ori prin incendiere, procedeu documentat şi la triburile neolitice care au locuit pe teritoriul patriei noastre. Producţia în comun urmărea satisfacerea nevoilor materiale imediate. Proprietatea comună asupra mijloacelor de producţie corespundea caracterului forţelor de producţie. Ea a constituit baza relaţiilor de producţie din această perioadă.

Pământul pentru cultivarea plantelor şi creşterea animalelor, pădurea pentru vânat şi apele pentru pescuit erau în proprietatea gintei şi a tribului, ca şi uneltele de gospodărie comună cum erau: bărcile mari, plasa de prins peşte etc. Alături de proprietatea comună, exista şi proprietatea personală asupra uneltelor mărunte, a podoabelor şi a armelor. Într-o comunitate gentilică „cu proprietate comună asupra pământului… repartiţia relativ egală a produselor este ceva de la sine înţeles”. Tot ce se obţinea printr-o muncă făcută în comun, se repartiza în mod egal. În epoca neolitică se adânceşte continuu diviziunea naturală a muncii, după sex şi vârstă. Aceasta constituie o caracteristică principală a producţiei din neolitic. În perioada de tranziţie spre epoca metalelor se creaseră însă toate condiţiile care au dus la fenomenul primei mari diviziuni sociale a muncii.

În tipurile de aşezări, în acelea ale locuinţelor, în felul cum sunt distribuite într-o aşezare, în tehnica şi forma uneltelor şi în ceramică, plastică etc., se oglindeşte procesul de închegare şi mai strânsă a organizării tribale, pe baza comunităţilor gentilice matriarhale (în care apartenenţa se stabileşte după descendenţa pe linie maternă). Acestea din urmă s-au consolidat mult.

Tribul, ca organizare superioară gintei şi care era format din mai multe ginţi, avea un teritoriu comun, care cuprindea şi regiunea de vânat şi pescuit, un nume propriu, un sfat, alcătuit din şefii ginţilor, o adunare, un dialect (al unei limbi) şi un cimitir comun. Transformările petrecute în economia triburilor neolitice au avut repercusiuni asupra evoluţiei familiei-pereche, care rămâne în tot neoliticul încă strâns legată de gintă, ea neputând deveni, pe treapta de dezvoltare a forţelor de producţie de atunci, o celulă economică. Ea era în acea perioadă „prea slabă şi prea nestatornică pentru a face necesară sau dorită o gospodărie proprie”

Suprastructura

Reprezentările despre lume şi viaţă ale omului neolitic corespund şi ele nivelului de dezvoltare a torţelor şi relaţiilor de producţie. În legătură cu cultivarea plantelor şi creşterea animalelor domestice, al căror rol în asigurarea hranei şi a rezervelor de hrană era esenţial, se răspândesc anumite practici legate de cultul fecundităţii şi al fertilităţii. Se cristalizează din ce în ce mai clar anumite reprezentări cu privire la viaţă şi la moarte, încă din perioadele anterioare se formase reprezentarea primitivă despre presupusa existenţă duală a fiinţei umane: corp material şi umbră.

Aşa se explică faptul că în epoca neolitică apar şi pe teritoriul României, alături de aşezările comunităţilor omeneşti, adevărate cimitire, lăcaşe ale celor morţi. Un asemenea cimitir a fost descoperit în ultimii ani la Cernavodă, unde au fost săpate aproximativ 300 morminte de inhumaţie şi un altul într-un ostrov din lacul Boian (Vărăşti). Pe alocuri însă, se mai întâlnesc încă şi morminte izolate, de obicei în preajma locuinţelor sau chiar sub ele, în apropierea vetrelor sau sub podine. Cultul fecundităţii şi al femeii-mame şi-a găsit expresia în numeroasele figurine antropomorfe feminine descoperite în toate culturile neolitice, unele având trăsături realiste destul de pronunţate.

Răspândirea triburilor neolitice

În cadrul acestor procese felurite, de transformări progresive generale, care au cuprins întreg teritoriul patriei noastre, sporeşte de asemenea şi populaţia, care se concentrează mai ales în locurile care ofereau condiţii naturale mai favorabile, cum erau văile apelor. Hărţile arheologice ale epocii neolitice arată, pe de o parte gradul de intensitate a locuirii triburilor neolitice, iar, pe de alta, formarea într-o etapă mai dezvoltată a acestei epoci, a unor culturi originale, cu aspecte locale, particulare, care stau în legătură cu tradiţiile felurite ale comunităţilor omeneşti şi cu posibilităţile lor variabile de a folosi resursele naturale ale ariei lor de răspândire şi propriile lor forţe. Diversificarea crescândă a culturilor neolitice oglindeşte dezvoltarea inegală a triburilor neolitice de pe teritoriul României. Acest fenomen al inegalităţii şi al diferenţierii ritmului de dezvoltare este de altfel constatat pretutindeni în neolitic.

Structura antropologică

În lumina descoperirilor şi a studiilor paleoantropologice de care dispunem în prezent, reiese că populaţiile neolitice care au trăit pe teritoriul patriei noastre aveau un caracter eterogen, ele conţinând însă o componentă mediteranoidă veche şi destul de puternică. Surprindem această componentă la triburile culturilor Criş, Hamangia, Boian, Gumelniţa, Cucuteni etc., adică tocmai la acele triburi în structura culturilor cărora arheologii au sesizat de asemenea elemente mediteraneene. Alături de aceasta, se întâlneşte şi o componentă protoeuropoidă (de caracter Cro-Magnon) provenită de la oamenii paleoliticului superior, precum şi una brahicefală, aceasta din urmă dezvăluind afinităţi cu Anatolia.

Spre sfârşitul neoliticului şi în perioada de tranziţie spre epoca bronzului structura antropologică a populaţiilor de la noi se complică şi mai mult, prin pătrunderea unor elemente noi, fie datorită triburilor de păstori din stepele nord-pontice, fie purtătorilor culturii cu amfore sferice şi acelora ai culturii Cernavodă. În stadiul actual al dezvoltării ştiinţei arheologice, al antropologiei şi al lingvisticii, se poate preciza numai că triburile neolitice care au locuit odinioară pe teritoriul României şi pe acela al ţărilor vecine nu aparţineau din punct de vedere lingvistic indo-europenilor, din care vor face parte mai târziu tracii, ilirii, slavii etc.

Comunităţile neolitice vorbeau o limbă preindoeuropeana şi ele au constituit substratul lingvistic şi cultural pe care se va produce restructurarea lingvistică de caracter indo-european, al cărei proces începe a se efectua şi pe teritoriul României încă din perioada de tranziţie la epoca bronzului.

Check Also

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …

Sistemul concentraţionar în România

Sistemul concentraţionar al României comuniste a cuprins numeroase închisori şi lagăre de muncă precum cele …