Pe lângă plopii fără soţ…, de Mihai Eminescu (comentariu literar, rezumat literar)

Mihai Eminescu, „poetul nepereche” al literaturii române, a reflectat în creaţia sa lirico-erotică o simfonie de trăiri emoţionale impresionante, ce se manifestă într-un spaţiu imaginar al dorului, al visului erotic în mijlocul naturii armonizate perfect cu stările interioare ale eului liric.

Exegeţii au definit, în evoluţia liricii erotice eminesciene, două etape:

Între 1870-1880, o primă fază, aşa-zis naturistă, ilustrează imaginea luminoasă, optimistă a iubirii, momentele fericite se asociază cu un cadru natural, aflat în deplină armonie cu stările sufleteşti ale poetului. Poeziile din această perioadă (Dorinţa, Lacul, Sara pe deal, Floare albastră) exprimă puterea de iluzionare, starea de visare, de aspiraţie spre fericire, natura este feerică, ocrotitoare, caldă, iar iubita este mângâietoare, şăgalnică, ispititoare. Garabet Ibrăileanu consideră că, în această perioadă a creaţiei, Eminescu „iubea iubirea pe care o întrupa într-o femeie”

A doua etapă a liricii erotice, 1880-1883, se defineşte prin profunzimea filozofică a sentimentului de iubire, ceea ce imprimă poeziilor din această perioadă stări accentuate de scepticism şi melancolie, provocate de dezamăgirea poetului aflat mereu în căutarea idealului de iubire. În aceste creaţii domină deziluzia, scepticismul şi nefericirea cauzate de imposibilitatea împlinirii visului de iubire ideală.

Nefericirii erotice îi corespunde o natură tristă (plopi singuratici, ploi reci, camera pustie), iar iubita este rece, străină, statuară, eul liric trăind dezamăgirea profundă a eşecului erotic. Garabet Ibrăileanu socoteşte că „acum iubeşte femeia”, iar George Călinescu afirmă că iubirea absolută, de care este capabil numai geniul, este singurul sentiment ce poate eterniza iubita. Între poeziile maturităţii creatoare se înscriu: Pe lângă plopii fără soţ..., De ce nu-mi vii, Scrisoarea V etc.

Mihai Eminescu

Poezia Pe lângă plopii fără soţ..., de Mihai Eminescu, creată în perioada maturităţii, a apărut în revista „Familia” a lui Iosif Vulcan, în anul 1883 şi face parte din tema iubirii şi a naturii.

Tema

Tema o constituie aspiraţia poetului spre iubirea ideală, spre perfecţiune, sentiment ce nu se poate împlini, iar ideea poetică exprimă dezamăgirea şi nefericirea eului liric pentru neputinţa împlinirii cuplului şi pieirea dragostei.

Semnificaţia titlului

În lirica eminesciană, sentimentul de iubire ideală spre care aspiră omul superior se manifestă totdeauna în relaţie armonioasă cu natura. Plopii sunt martori prietenoşi ai eului liric, care asistă la exprimarea ardentă a sentimentului, dar faptul că ei sunt „fără soţ” sugerează imposibilitatea împlinirii cuplului erotic, dezamăgirea îndrăgostitului că iubita nu vibrează la aceleaşi cote înălţătoare, care ar fi putut-o face să devină o femeie unică.

Structura şi compoziţia textului poetic

Poezia reflectă lirismul subiectiv, relevat prin mărcile lexico-gramaticale de persoana I singular şi este alcătuită din două - secvenţe lirice organizate gradat, prima ilustrând emoţia iubirii într-o gradaţie ascendentă (climax), ancorată în iar ultima este descendentă (anticlimax). Această creaţie lirică este construită pe baza antitezei dintre trecut şi prezent, dintre iubirea mistuitoare şi dezamăgirea eşecului erotic.

Incipitul

Incipitul este reluarea titlului, cu intenţia de a accentua simbolistica de manifestare a iubirii în mijlocul naturii şi nefericirea sinelui poetic provocată de neputinţa împlinirii cuplului erotic, întrucât plopii sunt „fără soţ”.

Prima secvenţă lirică

Prima secvenţă lirică este construită prin climax, figură de stil ce constă într-o înşiruire ascendentă a ideilor erotice, pe care eul liric le exprimă în mod direct şi care se constituie totodată într-un emoţionant ritual al iubirii.

Întreaga poezie este o adresare directă, la persoana a II-a singular, către iubita nepăsătoare, eul liric exprimându-şi sentimentele nemijlocit. Îndrăgostitul se plimbă, plin de dor, pe strada pe care locuieşte iubita, cu speranţa că va fi remarcat, însă fata nu-i înţelege iubirea, deşi atitudinea lui este evidentă pentru toţi vecinii: „Pe lângă plopii fără soţ / Adesea am trecut; / Mă cunoşteau vecinii toţi - / Tu nu m-ai cunoscut”. Dezamăgirea erotică a bărbatului este previzibilă încă de la începutul poeziei, deoarece el priveşte cu patimă ferestrele luminate ale odăii fetei, însă fără nici un efect încurajator, ea fiind singura care nu i-a înţeles sentimentele, în ciuda faptului că „O lume toată-nţelegea”.

Strofele următoare aduc un elogiu sentimentului, care culminează cu sacrificiul suprem pe care geniul este capabil să-l facă pentru împlinirea iubirii absolute este o idee fundamentală a eroticii eminesciene, exprimată atât în proză cât şi în poezie. O zi sau o oră de iubire ideală ar fi de ajuns pentru o viaţă întreagă, pentru împlinirea spirituală a omului superior: „O zi din viaţă să-mi fi dat, / O zi mi-era de-ajuns; // O oară să fi fost amici / Să ne iubim cu dor / S-ascult de glasul gurii mici / O oară şi să mor”. Forma „oară” este cea originală, scrisă de Eminescu şi susţinută şi de Garabet Ibrăileanu, care consideră că „o oră e ştiinţific şi pedant pentru că o oră e un hiat displăcut”.

Se remarcă schimbarea modurilor verbale, de la indicativ şi conjunctiv („am trecut”, „nu m-ai înţeles” „să-mi fi dat”, să ne iubim”, „să fi fost”, „s-ascult”) la condiţional-optativ („s-ar fi aprins”, „ai fi trăit”), ceea ce ilustrează faptul că iubirea ideală rămâne un simţământ al timpului trecut şi că numai geniul poate ridica, prin împlinirea înaltului sentiment, „efemerul la eternitatea astrelor” (George Călinescu): „Ar fi trăit în veci de veci / Şi rânduri de vieţi”. Dacă iubita ar fi răspuns emoţiei eului liric, ea ar fi devenit o femeie adorată şi unică, asemănătoare zânelor din alte vremuri: „Un chip de-a pururi adorat / Cum nu mai au perechi / Acele zâne ce străbat / Din timpurile vechi”.

Punctul culminant al gradaţiei ascendente îl constituie profunda idee filozofică referitoare la valenţa spirituală a eului liric de a iubi şi a suferi la cote ancestrale, întrucât el a acumulat în sentimentul devorator toată patima străbunilor: „Căci te iubeam cu ochi păgâni / Şi plini de suferinţi, / Ce mi-i lăsară din bătrâni / Părinţii din părinţi”. Dragostea bărbatului este idolatră, „ochii păgâni” sugerând faptul că erosul este asemănător cu acela de adorare a zeilor, a idolilor, însă femeia nu a fost capabilă să perceapă fericirea ce ar fi copleşit-o.

A doua secvenţă lirică

A doua secvenţă lirică, reprezentată de ultimele trei strofe, reflectă gradaţia descendentă, (anticlimax) a sentimentului de dragoste, trecutul fiind pus în antiteză cu prezentul. Verbele la indicativ prezent exprimă renunţarea eului liric la demersul erotic: „Azi nici măcar îmi pare rău / Că trec cu mult mai rar”.

Superficialitatea femeii, neputinţa ei de a trăi la intensitate maxima sentimentul de iubire constituie cauza înstrăinării sufleteşti a eului liric, a cărui atitudine devine rece şi detaşată. Iubita nu mai este unică ci o femeie oarecare, ce se mistuie în anonimat şi banalitate: „Căci azi le semeni tuturor / La umblet şi la port, / Şi te privesc nepăsător / C-un rece ochi de mort”.

Strofa devansează finalul poemului Luceafărul, unde atitudinea detaşată a geniului este rece, raţională,- distantă, cei doi nu pot comunica întrucât,au concepţii diferite despre iubire, reliefând astfel ideea că numai omul superior poate aspira către valoarea supremă a idealului de iubire: „Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece - / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece”.

În ultima strofă a poeziei Pe lângă plopii fără soţ... eul liric descrie, prin adresare directă, fericirea pe care femeia a pierdut-o pentru totdeauna, din cauza limitelor omului obişnuit, a superficialităţii afective, reproşându-i totodată neputinţa de a trăi pe pământ un sentiment divin; „Tu trebuia să te cuprinzi / De acel farmec sfânt / Şi noaptea candelă s-aprinzi / Iubirii pe pământ”. George Călinescu interpretează ipostaza eului liric din finalul poeziei ca pe o „poză ataraxică (de linişte sufletească), confirmând filozofia geniului inaccesibil contemporanului teluric şi atestând un orgoliu imens romantic”.

Procedee artistice / figuri de stil

  • Ca în toate poeziile de dragoste, domină şi aici modul conjunctiv şi condiţional-optativ al verbelor care exprimă trăirile interioare ale unei iubiri perfecte, care, dacă s-ar împlini, fericirea ar fi deplină: „să-mi fi dat”, „să ne iubim”, „să mor”, „s-ar fi aprins”, „ai fi trăit”, „s-aprinzi”. Timpul prezent ilustrează dezamăgirea eului liric provocată de superficialitatea afectivă a femeii, incapabilă să se înalţe spre iubirea absolută: „îmi pare rău”, „trec”, „se-ntoarce”, „semeni”, „te privesc”.
  • Epitete: „ochi păgâni”, „rece ochi”; „chip adorat”, „farmec sfânt” - au forţă afectivă, ele ilustrând senzaţiile şi emoţiile eului liric, îndrăgostit la modul sublim;
  • Metafore: „fără soţ” - imposibilitatea împlinirii cuplului erotic; „te iubeam cu ochi păgâni şi plini de suferinţi” - capacitatea geniului de a iubi idolatrie şi a suferi la modul sublim în aspiraţia idealului suprem de iubire; „un rece ochi de mort” - detaşarea definitivă, raţională şi distantă a geniului dezamăgit profund de superficialitatea afectivă a femeii.

Prozodia

Strofele sunt catrene, măsura de 6-8 silabe, iar rima încrucişată, uneori asonantă „soţ / toţi”; „vieţi / măreţ”.

Numeroasele mărturii ale poetului demonstrează admiraţia şi respectul lui faţă de limba română pe care o considera stăpână absolută peste spiritualitatea românească: „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră”.

Valoarea naţiunii române constă mai ales în bogăţia şi forţa expresivă a limbii române, care este, în viziunea poetului, „a împărăteasă bogată căreia multe popoare i-au plătit dare în metal pur pe când ea pare a nu da nimănui nimic [...]. A o dezbrăca de averile pe care, economică şi chibzuită le-a adunat în mii de ani, însemnează a o face din împărăteasă, cerşetoare”.

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …