Pavel Dan

Pavel Dan (3 septembrie 1907, Tritenii de Sus, judeţul Cluj - 2 august 1937, Cluj) - prozator. Este fiul Nastasiei (născută Tescariu) şi al lui Simion Dan, ţărani.

Începe în 1914 învăţătura în localitatea natală, iar din 1919 este licean la Turda. Aici este remarcat şi stimulat de profesorul Teodor Murăşanu, care îi va publica din primele scrieri în „Pagini literare”, după ce Dan debutase la Cluj, în 1930, în revista lui Victor Papilian, „Darul vremii” (cu un comentariu la Note şi impresii de Garabet Ibrăileanu). Între timp, el însuşi făcuse să apară (în 1925) efemera revistă „Fire de tort”.

Ca urmare a unui conflict cu autoritatea şcolară turdeană îşi încheie studiile liceale la Tulcea; bacalaureatul îl trece la Ismail (1927). Licenţiat în 1932 al Facultăţii de Litere din Cluj, secţia română-latină, temporar bibliotecar şi pedagog la liceul din Turda (1931), va fi profesor de greacă şi latină la Liceul „Sf. Vasile” din Blaj (1932). În revista „Blajul” apărută între 1934 şi 1936 din iniţiativa lui Dan, a lui N. Comşa şi Radu Brateş, îi apar câteva nuvele, Îl duc pe popa, Întâlnire, La închisoare etc., iar în „Gândirea”, Priveghiul.

În 1935 îşi trece examenul de capacitate; spre sfârşitul lui 1936 participă la concursul literar al ziarului „România nouă” din Cluj, cu nuvela Iobagii, şi obţine premiul I. La un an după deces (murea răpus de neoplasm), i se tipărea volumul Urcan bătrânul (1938). A mai colaborat la „Gând românesc”, „Abecedar”, „Vatra” etc. Câteva dintre scrierile lui au fost traduse în franceză de Gabrielle Cabrini şi Eugen Ionescu; culegeri de nuvele s-au publicat la Budapesta, în transpunerea lui Ovary-Oss Jozsef, şi la Berlin, transpunerea fiind făcută de Edith Stark.

A percepe oamenii cvasisculptural, cum o face la Dan, e un lucru rar. Personajele sale, figuri în ronde-bosse, par nişte statui fără socluri. Autorul lui Urcan bătrânul, la el acasă printre cei din Câmpia Transilvană, nu vrea să ştie de transcendenţă, de metafizică, de pitoresc local. Peste oamenii aceştia vârtoşi, neînduplecaţi, înrădăcinaţi în pământ, s-au succedat veacuri, fără să-i schimbe; au trăit repetitiv, fixaţi în cutume severe, sustrăgându-se noutăţilor; ageri, activi, rigizi, fireşti; stilul lor existenţial se refuză suavităţilor, gingăşiilor, concesiilor de orice fel.

Nu atât oameni vechi, anacronici, cât arhaici, îndărătnici ca mentalităţi, mişcându-se într-un mediu rudimentar; nu atât misterioşi (ca taciturnii lui Mihail Sadoveanu), cât refractari, netransparenţi, păstrând sub măştile lor neutre gânduri ascunse. Nimic poetizat în comportamentul lor; reacţiile aspre, gestica violentă, limbajul stâncos, instinctele fruste - acestea par comentate de către un Verga transilvan, vădit ostil idealizării, „crud” în verismul său.

Tangenţele cu Ioan Slavici, cu Liviu Rebreanu, mai puţin cu Ion Agârbiceanu (invocate de mai toţi exegeţii), se opresc pe versantul realismului dur, dincolo de care la Dan apar inserţii în magic şi superstiţios. Diferiţi de păstorul mioritic, ţăranii lui nu cercetează gratuit cerul înstelat; îi obsedează mai degrabă tenebrele, negurile din afară sau cele dinlăuntrul lor.

Urcăneştii merg şi revin de la oraş neatinşi în vreun fel de lumea modernă, se încaieră pentru pământ, toţi sunt reticenţi, intratabili, bănuitori, fără obsesia istoriei. Câţiva inşi se duc la vlădica de la Blaj să ceară „alt popă” - anume unul care să nu le interzică „vinarsul la îngropăciuni” -, dar în sala monumentală a castelului mitropolitan, „mai mult din basme decât din lumea aceasta”, cufundată în umbră, îi cuprinde spaima. Câte unul dintre ai lor, ajuns student şi cărturar, nu se distanţează radical de mediul copilăriei, rezervaţie de habitudini şi gesturi multiseculare.

Formele cultice creştine nu au consistenţă; îndărătul convenţiilor de suprafaţă se desfăşoară liber, nestingherit, fondul primordial, de unde viaţa dublă. Trimis la paroh pentru a anunţa moartea lui Urcan, un nepot al acestuia îşi drege glasul, priveşte la „cânele de popă”, apoi vorbeşte laconic; în final, emisarul îşi reprimă „o sudalmă cumplită” - care-i stătea în „vârful limbii” - destinată omului bisericii. Nici vorbă de sentimentul infinitului. Timpul nu dă de gândit.

Toată viaţa lor, taciturnii din Zborul la cuib „au pus mămăliga pe cărpător de scândură de brad, aşezând-o pe genunchi, au mâncat la zarea focului, să nu ardă petrolul şi să facă cheltuială”. La catafalcul unui răposat, nepoate şi vecine cântă şi bocesc; una dintre ele „trimite vorbă”, prin mortul din casă, tatălui ei, stins cu doi ani înainte.

Faptele, la Pavel Dan, sunt nu numai temelia epicului, dar şi repere psihologice reflectorizante. Altfel spus, faptele sunt, în acelaşi timp, reverberaţiile unor suflete elementare, primitive, dar aici „primitiv” nu înseamnă numaidecât nedezvoltat sau naiv. Clasicii nutreau aspiraţia declarată de a descoperi în individ universalul; Dan are în vedere un uomo particolare, inflexibil, instinctual, concret, de unde insistenţa într-un anumit „detectivism”.

Prozele sale, vizând stări de spirit dense, concentrate, sunt mai puţin nuvele cât povestiri, texte apropiate basmului, având analogii cu folclorul şi pretându-se la analogii cu Ion Creangă. Pledează în acest sens şi farmecul regional, amestecul inextricabil de adevăr şi irealitate. Caracterele sunt puternic marcate; orice individ din clanul Urcăneştilor e un fel de personnage reparaissant, definit prin reluări concentrice.

Naratorul, estompându-şi prezenţa, se situează tactic în durata lor, văzând şi trăind lucrurile din interiorul grupului. Nici o ieşire din perimetrul securizant al satului nu e tolerată. Un nepot al lui Urcan bătrânul s-a întors de la „cătane” (de la Kadetschule) sergent, dar „proştii” din sat îl „iau la vale”, vorbind „peste el”. Un profesor (în fapt prozatorul), venit la înmormântarea tatălui, înţelege că e „o creangă ruptă”, aruncată în altă parte; rădăcina, partea „cea mai tare” - frântă şi ea -, zace în sicriu, într-un cadru ca acesta, „permanenţa preistoriei” (cum ar zice Lucian Blaga), persistenţa mentalităţilor embrionare sugerează aparenţa înţepenirii, de unde proximitatea mitului; o lume în care misterul poate fi sondat numai de către deţinătorii cheilor regresive.

Mocanul „cu cercuri”, căruia diavolul „i-a schimbat copilul”, descinde parcă din basmele cu iele; conştiinţa mocanului, invadată de eresuri şi tabuuri, raportează orice fapt la o convenţie, la un cod esoteric. Omul ştia, aşadar, că pornit de acasă noaptea, când i se întâmplă nenorocirea nu trebuie să se uite înapoi, că diavolul „ se face umbră de copac şi dacă îl calci, te prinde; că dacă întâlneşti un om noaptea în pădure şi îi arăţi o lumânare în faţa oglinzii, vine după tine”.

La rândul lor, ascultătorii ştiu şi ei că altfel nu poate fi. Discursul naratorului-martor adoptă nuanţe ritualice, fiind expresia unei psihologii colective. Remarcabil explorator al psihicului tulbure, superstiţios, scriitorul excelează în desenul în alb-negru, în tehnica clarobscurului. Câteva detalii expuse în lumină intensă devin frapante în raport cu întunericul care le delimitează, între fluxul şi refluxul întâmplărilor, ochiul prozatorului pare neutru. Pe scurt, Dan nu reacţionează în vreun fel, nu jubilează, nu ironizează, nu dezaprobă, nu osândeşte. Alteori, în situaţii-limită intervin surpări, traume, reacţii mute.

Terorizat de către nevastă şi fiică (nişte Erinii transilvane), un ţăran din Priveghiul, „obosit rob al pământului”, se aruncă în fântâna din curte. Ca la Slavici, „gura satului” comentează cu imputări şi ocări, făcând casa „de râs”; autenticitatea psihologiei colective e desăvârşită. La priveghi, unii, încălziţi de rachiu, cântă; toţi îşi vorbeau vorbele, îşi dormeau somnul; chiar cei care cântau păreau că nu ştiu nimic de cântec, că altcineva cântă prin gura lor...”.

Pe o vreme de ninsoare şi „întuneric de nu-ţi vezi mâna”, un bolnav în delir din Ursita zice că el va muri în lac la Tăureni. Nici un detaliu psihologic. Însă cadrul, liniştea, obiectele, toate punctează sincretic deznodământul. Înregistrarea graduală de elemente concrete, în manieră cinematografică, ţine loc de orice comentariu.

În Zborul la cuib - alt răposat; lângă mormântul pregătit pentru el „şed groparii şi mancă pită şi slănină”, într-o totală nepăsare. Eresurile, ca la Gala Galaction şi Vasile Voiculescu, trimit în insolit şi magic; nici vorbă de „cerul care zboară”; aici forfotesc spirite maligne, făpturi subpământene. Peste morminte părăsite, vechi, scufundate, „stă şi duhăneşte dracul”, iar vara, pe furtună, loveşte trăsnetul.

Compoziţiile mai ample Urcan bătrânul şi Înmormântarea lui Urcan recomandă un talent viguros, năzuind să realizeze un mare roman al Câmpiei Transilvane, Ospăţul dracului. Prin rapacitate, prin tertipuri şi furtişaguri, bătrânul Urcan a ajuns „gazdă mare” (bogat); odată cu „numărul boilor din poiană şi turma din ocol, (Urcăneştilor) le crescuse şi vaza în sat, unde nu se mai ia nimeni după faima neamului, ci fiecare atâta cântăreşte câtă avere are”.

Tentaţia acaparării funciare e cea din Ion al lui Rebreanu. Fiul Simion şi nepotul Vaier, cu soţiile lor, îşi dispută concomitent loturile bătrânului, fiecare urmărind „întabularea” acestora pe numele său: tensiune şi viclenie, în regia momentelor fierbinţi, pigmentate cu „sudalme de se sperie norii”, autorul pune nu numai culoare regională, dar şi o retorică fără greş.

Despărţirea de lume a protagonistului (Înmormântarea lui Urcan) e prilej de revelaţie pătrunzătoare. Agonia omului „beteag”, dialogurile în jurul muribundului din „căsulia de bârne”, în care el se culcase „toată viaţa jos, pe bundă”, indiferenţa feroce a celor din jur, pregătirile de „comandare”, toate se înscriu într-o excelentă pânză cu resort etic-psihologic, comparabilă, ca acuitate, cu unele dintre cele mai bune scene ale lui Rebreanu.

Opera literară

  • Urcan bătrânul, prefaţă de Ion Chinezu, Bucureşti, 1938; ediţie prefaţată de B. Elvin, Bucureşti, 1960;
  • Iobagii, cu chipuri desenate de Aurel Jiquidi, Bucureşti, 1944;
  • Scrieri alese, ediţie îngrijită şi prefaţă de Florian Potra, Bucureşti, 1956;
  • Scrieri, îngrijită şi prefaţă de Cornel Regman, Bucureşti, 1965;
  • Vedenii din copilărie, Bucureşti, 1971;
  • Urcan bătrânul, ediţie îngrijită şi postfaţă de Nicolae Balotă, Bucureşti, 1973;
  • Jurnal, ediţie îngrijită şi prefaţă de Sergiu Pavel Dan, Cluj Napoca, 1974;
  • Ultimul capitol, ediţie îngrijită şi prefaţă de Nicolae Florescu, Cluj Napoca, 1976;
  • Schiţe şi nuvele, postfaţă de Mircea Braga, Bucureşti, 1985;
  • Urcan bătrânul, ediţie îngrijită şi prefaţă de Sergiu Pavel Dan, Cluj Napoca, 1987;
  • Stories, traducere şi prefaţă de Fred Năbădan, Cluj Napoca, 2002.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …