Paul I. Daniel

Paul I. Daniel (pseudonimul literar al lui Daniel Paul Ionescu) (15 februarie 1910, Bucureşti - 7 octombrie 1983, Bucureşti) - prozator.

Daniel a fost, după cum menţiona el însuşi într-un text parţial autobiografic, „feciorul mai mic al lui Ioan Ionescu, conţopist la un minister”, care „comitea şi el, în secret, poezie”, şi al Elizei. Autor precoce al unor încercări literare, editează, la începutul adolescenţei, împreună cu câţiva colaboratori de aceeaşi vârstă, revistele efemere „Ţânţarul” şi „Idealul tinerimii”.

La vârsta de 16 ani se duce să se călugărească la mănăstirea Cernica şi, după afirmaţiile lui, l-a atras şi pe Alexandru Sahia, pe care-l cunoscuse anterior, la viaţa monastică. În 1928 debutează în revista „Bilete de papagal”, la care colaborează în continuare şi unde cunoaşte numeroşi scriitori din generaţia lui ori ceva mai vârstnici. A rămas cu studiile neterminate, deşi a încercat, cu intermitenţe, să le completeze.

Colaborează la diferite reviste - „Zodiac”, „Herald”, „Stânga”, „Cuvântul liber”, „Adevărul literar şi artistic”, „Vremea”, „Vitrina literară”, „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români” - şi ziare - „Dimineaţa”, „Adevărul”, „Epoca”, „Jurnalul”, „Timpul” etc. - cu nuvele, schiţe, povestiri, reportaje din viaţa periferiei şi a muncitorimii etc. Mai foloseşte pseudonimele P. Damian, Paul Damian, Pion etc. Lucrează în presă - corector, secretar de redacţie, redactor.

În 1935 se căsătoreşte cu Rodica, sora mai mică a lui B. Fundoianu. Călătoreşte în străinătate, face sejururi îndelungate în Franţa, unde îl cunoaşte pe B. Fundoianu, cu care se împrieteneşte. Participă la cenaclul literar al revistei „Cahiers du Sud”, întâlneşte diferite personalităţi literare şi artistice, legând cu unele dintre ele relaţii strânse (între alţii, cu sculptorul Constantin Brâncuşi şi cu actorul Louis Jouvet).

În ţară, de prin 1938, frecventează şedinţele cenaclului Sburătorul, unde citeşte, cu succes, din propria producţie literară. Debutează editorial în 1938, cu volumul de proză scurtă Republica Barbă-Rasă (cu o copertă ilustrată de Perahim), semnat Paul I. Daniel, căruia i se adaugă, în 1945, Un sătul de viaţă.

Autor de schiţe şi mici povestiri, Daniel e un umorist din a doua generaţie postcaragialiană. E comparabil - deşi le rămâne inferior ca nivel estetic - cu predecesori mai vârstnici, precum I.A. Bassarabescu şi Gheorghe Brăescu, scriitori faţă de care e mai „gazetăresc”, mai „uşor”, mai verbos şi mai diluat. Se poate presupune că la rândul lui va fi servit - alături de alţii - drept model pentru unii umorişti de duzină din perioada 1948-1989.

Universul scrierilor lui umoristice şi (blând) satirice e înzestrat cu o pregnantă autenticitate; scriitorul a construit o mică lume „proprie” - o lume a mahalalei, configurată, evident, din observarea selectivă a realităţilor - şi a înfăţişat-o cu o „voce” şi într-o viziune de asemenea proprie, chiar dacă pot fi depistate asemănări cu scriitori confruntaţi biografic cu realităţi similare. Mahalaua lui este cea din primele decenii ale secolului al XX-lea, în special din perioada interbelică, adică mahalaua transpusă în literatură de alţi autori în chip „expresionist”, dramatic, sumbru ori melodramatic şi sentimental.

Din viaţa periferiei bucureştene mizere, Daniel observă şi reţine preferenţial aspectele comice, nu neapărat „vesele”, narate mai degrabă cu bonomie, însă nu fără incisivitate şi nerv, şi nu fără o seriozitate de fond care asigură calitatea umorului. Mahalaua în care vieţuiesc personajele - aşa-numita „Republica Barbă-Rasă”, adevărat „stat în stat” - este una dosnică şi nevoiaşă, văduvită de binefacerile edilitar-urbanistice moderne. Observaţia pătrunzătoare a prozatorului vizează limbajul micii lumi investigate, mentalităţi şi comportamente caracteristice, recuzita curentă şi practicile obişnuite ale traiului zilnic al umanităţii periferiilor.

Onomastica e de un pitoresc plauzibil, uneori poate şarjat prin supralicitare: personajele se numesc Duduveică, Falaştoacă, Bambulete, Gâjâitu, Tăchiţă Cărăbiţă, Iliuţă Pufulete (numele-poreclă real al bunicului prozatorului), Năvârlie, Nenciu Penciu etc., rareori purtând nume „neutre” stilistic. Dintre scenele reconstituite cu vervă nu lipsesc nunta de mahala („cu dar”, bineînţeles), încăierarea conjugală ori între vecini, expediţia micilor „şmecheri” pe bulevard, unde, păcălind diverşi „fraieri”, văd un film, beau şi mănâncă fără să plătească, apoi descinderea hingherilor în mahala şi eşecul tentativei lor de a înhăţa căţelul din curtea unui mitocan etc. Atmosfera de cârciumă ori de frizerie de cartier periferic e resuscitată cu iscusinţă.

Printre textele lui Daniel sunt câteva mici capodopere ale genului, cum ar fi Borsalino-veritabil (în care un „adălmaş” luat între doi vecini, dintre care unul - controlor fiscal, deci „influent” pe lângă prăvăliaşi - îi înlesnise celuilalt cumpărarea avantajoasă a unei pălării noi, se transformă într-un şir de libaţii ruinătoare prin restaurante, care se întind timp de vreo săptămână şi la capătul cărora, constatându-se pierderea pălăriei a cărei cumpărare declanşase totul, e recuperată şi dată la „întors” vechea pălărie uzată, prilej pentru un nou „adălmaş”) ori Care pe care (unde un tânăr avocat, jefuit de un tâlhar de codru, îşi recuperează, prin vorbărie persuasivă, banii şi bunurile, obţinând, pe deasupra, o arvună pentru o făgăduită „rezolvare” a situaţiei juridice de proscris a banditului) şi Nu-ţi dau, că n-am! Alte texte, mai „uşoare”, au haz şi se citesc cu plăcere, chiar dacă finalul e previzibil.

După 1948, producţia lui Daniel scade estetic, pe de o parte, fiindcă scriitorul încearcă să se plieze exigenţelor oficiale politico-propagandiste ale regimului, pe de altă parte, pentru că ţine să-şi diversifice paleta, iar în registrele nou abordate (evocarea pitorească şi sfătoasă, fantasticul, straniul) eşuează. Verbozitatea se accentuează, incisivitatea scade, textele sunt fără poantă ori cu poantă slabă. Scriitorul rămâne interesant şi lizibil în posteritate mai ales prin primele două volume. E notabil şi rolul său de editor al poeziei lui B. Fundoianu.

Opera literară

  • Republica Barbă-Rasă, Bucureşti, 1938;
  • Un sătul de viată, Bucureşti, 1945;
  • Stradă liniştită, Bucureşti, 1958;
  • Borsalino-veritabil, prefaţa autorului, Bucureşti, 1969;
  • Strada săbiei de lemn, Bucureşti 1980.

Ediţii

  • B. Fundoianu, Privelişti şi inedite, introducerea editorului, Bucureşti, 1974; Poezii, introducere de Mircea Martin, postfaţa editorului, Bucureşti, 1978; Poezii, I-II, prefaţă de Dumitru Micu, Bucureşti, 1983 (în colaborare cu George Zarafu).

Traduceri

  • Radclyffe Hall, Fântâna singurătăţii, Bucureşti, 1943.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …