Paul Cornea

Paul Cornea (3 noiembrie 1924, Bucureşti) - comparatist, critic, istoric şi teoretician literar. Este fiul Goldei şi al lui Leon Cohn Luca, tehnician în arte grafice. A început cursurile Liceului „Mihai Viteazul” din Bucureşti, de unde în 1940 s-a văzut exclus în urma legilor rasiale şi trecut la Liceul „Cultura B”, iar după absolvirea acestuia, studiază medicina la Colegiul pentru studenţi evrei „M. Onescu”, abandonând-o după 2 ani.

Având o activitate antifascistă în ilegalitate, devine membru al UTC (1944), îndeplineşte funcţii înalte şi conduce în 1947 săptămânalul „Tânărul muncitor”. Vindecarea de utopia comunistă a decurs lent la Cornea, începând cu deruta provocată de epurările celor din „devierea de dreapta”, continuând cu „criza de identitate” traversată la dezvăluirea, în 1956, de către Nikita Hruşciov, a crimelor staliniste sau cu „demascarea” şi sancţionarea sa în 1958, într-o şedinţă publică, pentru abateri de la linia Partidului, şi s-a prelungit până după 1970 (eşecul Primăverii de la Praga).

În 1948 a absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii Bucureşti. În 1949 îşi începe, la aceeaşi facultate, cariera universitară - care devine, pe măsura desprinderii de activitatea şi funcţiile politice, un domeniu de afirmare profesională, în 1990 ajungând şef al Catedrei de literatura română, iar din 1993 până la pensionare (1996), decan, continuând să funcţioneze ca profesor consultant. În 1971 a obţinut titlul de doctor în filologie. Paralel cu activitatea universitară, între 1952 şi 1964 a fost director general în Ministerul Culturii, a condus succesiv (de la vârsta de douăzeci şi nouă de ani) Direcţia Teatrelor şi Instituţiilor Muzicale, Direcţia Generală a Editurilor, Studioul Cinematografic Bucureşti, a fost cercetător în cadrul Institutului de Istorie şi Teorie Literară „George Călinescu”, ultima sa încadrare aici fiind aceea de şef de sector.

În 1990 a devenit ministru adjunct în Ministerul învăţământului. Membru în biroul executiv al Societăţii de Ştiinţe Filologice din România, este, din 1990, vicepreşedintele acesteia. Membru al Asociaţiei Internaţionale de Literatură Comparată, din 1985 face parte din comitetul de coordonare, din 1991 din comitetul executiv, iar între 1994 şi 1997 îndeplineşte funcţia de vicepreşedinte. De la fondarea ei în 1997, este preşedintele Asociaţiei de Literatură Comparată din România. A participat la numeroase congrese ale AILC (Bordeaux, Montreal, Budapesta, Innsbruck, New York, Paris, Munchen, Edmonton şi Leiden), fiind ales şi preşedinte al comisiei de experţi pentru organizarea congresului de la Pretoria (2000). A fost distins cu „Palmes Academiques”, cu gradul de „Officier” (1997).

A debutat în 1946 cu articole în „Studentul român”, iar editorial în 1962, cu Studii de literatură română modernă. Colaborează la „Revista literară” (1947; interzicerea inaugurării unei rubrici de cronică literară determină o tăcere publicistică de zece ani), „Gazeta literară”, „Contemporanul”, „România literară”, „Revue des etudes sud-est europeennes”, „Cahiers roumains d’etudes litteraires”, „Limbă şi literatură”, „Synthesis”, „Manuscriptum”, „Viaţa românească” (la ultimele două deţinând cronica permanentă a cărţii de istorie şi teorie literară între 1983 şi 1988, respectiv în 1989), precum şi la periodice academice din străinătate: „Neohelicon”, „Etudes balcaniques”, „Philologica Pragensis” etc.

Încă de la primul volum Cornea se profila ca un istoric literar cu vocaţie teoretică şi deschidere interdisciplinară. Cercetarea pozitivă, bazată pe documentarea riguroasă la izvoare primare, este dublată de tensiunea epistemică, aşa încât contribuţiile sale, mai ales începând cu Originile romantismului românesc (1972), includ şi un discurs asupra metodei (nu e întâmplător că teoreticianul a întocmit şi prefaţat cu un solid studiu volumul Conceptul de istorie literară în cultura românească, 1978). „Tehnica” nu e însă fetişizată, ci complinită cu aplicarea la text şi cu o seamă de însuşiri ce ţin de simţul critic, de gust şi de stil. Întrebările teoreticianului privesc domeniul, virtuţile şi servituţile disciplinei, şansele reale şi iluziile ei, perspectivele ivite la orizont prin fluidizarea graniţelor dintre strategiile interne şi epistema altor ştiinţe.

La cristalizarea acestei concepţii au contribuit, în anii formării, contactul cu sociologia lui Dimitrie Gusti şi îndeosebi cu Henri H. Stahl, ca şi interesul pentru istoria socială, aceste ştiinţe cauţionându-i mai târziu cercetările de istorie a mentalităţilor şi a spiritului public, precum şi pe cele de teorie a lecturii şi de sociologie a instituţiei literare. Alte modele sunt Dumitru Popovici, Tudor Vianu şi George Călinescu. În demersurile sale, Cornea adoptă o dublă perspectivă: a „aproapelui”, prin close reading, şi a „departelui”, adică a proiectării fenomenului pe coordonate din ce în ce mai largi; a operei ca individualitate distinctă şi a literaturii ca sistem ori ca „versant colectiv”.

În Studii de literatură română modernă, acest spirit se manifesta în marginile determinismului marxist, însă ale unui determinism lax şi suplu. Culegerea reuneşte studii de tip monografic (despre Ion Budai-Deleanu, Costache Conachi, Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Bălcescu), de perspectivă generală (o primă aproximare a epocii paşoptiste) ori, dimpotrivă, particulară (analiza Pastelurilor lui Vasile Alecsandri sau discuţia asupra poemului Cântarea României, pentru care Cornea propune, cu argumente greu de respins, dubla paternitate: Russo-Bălcescu).

După monografia Anton Pann din 1964 (unde autorul pune la punct aspecte biografice controversate, analizează şi evaluează participativ opera, fără însă a cădea în hagiografie, reface, cu vocaţie epic-evocatoare, traiectoria vieţii poetului într-un Bucureşti patriarhal şi pitoresc), volumul De la Alecsandrescu la Eminescu (1966) vine să-l continue pe cel de debut. De data aceasta obiectul cercetării îl fac rădăcinile luministe ale paşoptismului literar, viaţa şi opera lui Grigore Alexandrescu şi Cezar Bolliac, ecourile paşoptiste şi postpaşoptiste la Mihai Eminescu, literatura muntelui, traducerile şi traducătorii din prima jumătate a secolului - un studiu de sociologie literară cu metode la zi - etc.

Tot ce a scris Cornea până în 1972 pregăteşte într-un fel sau altul impunătoarea sinteză Originile romantismului românesc (Premiul „B.P. Hasdeu” al Academiei Române şi Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti), lucrare fundamentală cu privire la „spiritul public, mişcarea ideilor şi literatura între 1780-1840”, cum precizează subtitlul. Fenomenul e cercetat sub dublul aspect de „mentalitate” şi de „curent”, aşadar din perspectiva istoriei ideilor şi a istoriei literaturii.

La zi cu bibliografia curentului, Cornea defineşte romantismul românesc în contextul european al celor trei ipostaze (în periodizarea autorului, cel de până la 1830, cel de după 1830 şi cel răsăritean), fiecare cu particularităţile sale, dar toate înrudite prin „fondul comun al romantismului”. Sinteza vizează dialectica realităţi naţionale - influenţe străine, problema spinoasă a preromantismului (1780-1821), momentul cvasievanescent al tranziţiei (1821-1830), în care Cornea identifică o coexistenţă luminism - romantism şi analizează sagace, pe bază de manuscrise, raporturile dintre literatură şi eveniment istoric (răscoala lui Tudor Vladimirescu). În fine (în secţiunea cea mai amplă), emergenţa romantismului (1830-1840), văzută la trei paliere: al „ideii naţionale” ca factor de bază în structurarea romantismului românesc, al expansiunii romantice (cu specificarea că la noi romantismul „se insinuează”, „nu se impune”) şi al esteticii romantice.

Un „post-scriptum după 20 de ani”, publicat în „Revista de istorie şi teorie literară” în 1992, precizează unele chestiuni de terminologie şi periodizare şi se ocupă de „grupările” postpaşoptiste ale exilaţilor, preeminescienilor şi „nestatutarilor”, precum şi de depăşirea romantismului prin Mihai Eminescu. Sinteza din 1972 e continuată printr-o altă carte de referinţă, Oamenii începutului de drum (1974), axată pe intervalul 1840-1860.

Arhitectura din Originile... e suplinită de studiile primei secţiuni, despre structura, programele, profilul generaţiei paşoptiste, psihologia pionieratului, diversitatea teoretică, dar şi unitatea acţiunii practice, dialectica visare-faptă („romantici ai energiei, nu ai nostalgiei”), congruenţa între militantism civic şi specific artistic, între originalitate şi influenţe. Secţiunea secundă a cărţii clarifică aspecte obscure sau controversate, propune pregnante profiluri ce beneficiază de darul formulărilor memorabile (despre Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Bălcescu şi B.P. Hasdeu), sinteze tematice (titanismul paşoptist), abordări sociologice (traducerile de la mijlocul veacului), iar ultimul grupaj reuneşte studii comparatiste (preromantismul sud-est european, devenirea istorică a termenului „romantic”, Lamartine în România etc.).

Preocuparea pentru paşoptism şi romantism nu dispare după 1975, însă aria istoricului literar se lărgeşte organic. Itinerar printre clasici (1984) şi Aproapele şi departele (1990) conţin studii despre Alecsandri ca dramaturg, Hasdeu ca epistolier, receptarea în timp a lui Heliade, respectiv despre poezia lui Asachi, proza lui Kogălniceanu, memorialistica lui Codru-Drăguşanu, opera lui Bolintineanu, opera literară a lui Hasdeu. Tot aici, străpungeri spre alte epoci şi alte metode: studii de naratologie modernă, despre Filimon, Creangă şi Duiliu Zamfirescu.

Promotor al modernizării istoriei literare, Cornea a militat concomitent pentru realizarea instrumentelor de lucru, el însuşi coordonând, prefaţând şi adnotând seria Documente şi manuscrise literare (I-V, 1967-1985), precum şi lucrările Gândirea românească în epoca paşoptistă (1969), Reviste literare româneşti în secolul al XIX-lea (1970), Structuri tematice şi retorico-stilistice în romantismul românesc (1830-1870) (1976), De la N. Filimon la G. Călinescu. Studii de sociologie a romanului românesc (1982), ediţia facsimilată a revistei „Propăşirea” (1980), numeroase ediţii; a îngrijit şi însoţit cu o densă introducere antologia I. Heliade-Rădulescu interpretat de... (1980).

Vocaţia teoretică este ilustrată pe deplin de Regula jocului (1980) şi Introducere în teoria lecturii (1988). Propunându-şi, în Regula jocului, să se ocupe de „versantul colectiv al literaturii” (genuri, curente, tipologii, concepte), Cornea se interesează îndeosebi de funcţionarea discursului social în spaţiul intra- şi extratextual, precum şi de rolul factorilor contextuali în creaţia literară. Studii deschizătoare de perspective analizează naşterea romanului românesc (explicată prin instaurarea relaţiilor de piaţă), originea şi funcţionarea miturilor literare (Alecsandri), rolul publicului în orientarea repertoriului teatral de la jumătatea secolului al XIX-lea etc.

Introducere în teoria lecturii (tradusă în 1993 în Italia) reprezintă o sinteză interdisciplinară a problematicii lecturii, convocând cunoştinţe de teoria textului, semiotica, psihologie şi sociologie a receptării, hermeneutică, critică şi istorie literară. Semnele vremii (1995) e o culegere de cronici şi intervenţii în jurul unor autori şi cărţi (multe sunt ediţii critice sau volume de inedite). O secţiune Pro domo, cu interviuri, este utilă în înţelegerea formaţiei şi evoluţiei istoricului şi teoreticianului literar.

Opera literară

  • Curs de istorie a literaturii române moderne (în colaborare cu Dimitrie Păcurariu), Bucureşti, 1962;
  • Studii de literatură română modernă, Bucureşti, 1962;
  • Anton Pann, Bucureşti, 1964;
  • De la Alecsandrescu la Eminescu, Bucureşti, 1966;
  • Originile romantismului românesc, Bucureşti, 1972;
  • Oamenii începutului de drum, Bucureşti, 1974;
  • Conceptul de istorie literară în cultura românească, Bucureşti, 1978;
  • Regula jocului, Bucureşti, 1980;
  • Itinerar printre clasici, Bucureşti, 1984;
  • Introducere în teoria lecturii, Bucureşti, 1988;
  • Aproapele şi departele, Bucureşti, 1990;
  • Semnele vremii, Bucureşti, 1995.

Antologii, ediţii

  • Documente şi manuscrise literare, I-V, Bucureşti, 1967-1985 (în colaborare);
  • Gândirea românească în epoca paşoptistă, I-II, introducerea editorului, Bucureşti, 1969 (în colaborare cu Mihai Zamfir);
  • Reviste literare româneşti în secolul al XIX-lea, prefaţa editorului , Bucureşti, 1970;
  • Structuri tematice şi retorico-stilistice în romantismul românesc (1830-1870), introducerea editorului, Bucureşti, 1976;
  • „Propăşirea”. „Foaie ştiinţifică şi literară”, Bucureşti, 1980 (în colaborare cu Mariana Costinescu şi Petre Costinescu);
  • I. Heliade-Rădulescu interpretat de..., introducerea editorului, Bucureşti, 1980;
  • Scrieri literare inedite. 1820-1845, prefaţa editorului, Bucureşti, 1981 (în colaborare cu Petre Costinescu şi Andrei Nestorescu).

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …