Paul Constant

Paul Constant (pseudonimul literar al lui Paul Constantinescu) (29 ianuarie 1895, Craiova - 9 noiembrie 1981, Sibiu) - poet şi prozator. Era unul dintre numeroşii copii ai Eufrosinei şi ai meşterului plăpumar Dumitru Constantinescu.

După absolvirea Şcolii superioare de comerţ „Gheorghe Chiţu” din Craiova, se angajează la o bancă de credit (1912-1913). Plictisindu-se curând de viaţa anostă de amploiat, pleacă în satul Gârcov (judeţul Romanaţi), ca învăţător suplinitor (1914-1915). Luat la armată, din 1915 se instruieşte la Şcoala Militară de Ofiţeri din Bucureşti, dar ezită, la încheierea stagiului, să urmeze o carieră ostăşească. Nu se înveşniceşte nici în funcţia de contabil la Percepţia din Caracal (1918-1919). Demisionează şi îmbracă uniforma de ofiţer la garnizoana din Fălciu (1919-1920), de unde se mută la Şcoala de Cavalerie din Sibiu, stabilindu-se, în 1921, în acest oraş. Se pensionează cu gradul de colonel.

Era încă elev când, în 1911, îşi vede publicată o schiţă umoristică în „Veselia”. Cu versuri, proză, articole avea să mai colaboreze (semnând şi cu pseudonimele Silex şi Tudor Praştie) la „Adevărul literar şi artistic”, „Romanaţul”, „Braşovul literar şi artistic”, „Acţiunea”, „Pagini literare”, „Familia”, „Ramuri”, „Universul literar”, „Vremea”, „Scrisul bănăţean” şi altele, printre care „Tribuna”, „Astra” şi „Transilvania”.

În asociere cu Şt. N. Ricman scoate la Caracal periodicul „Vremea” (până în 1931 figurând numai el ca director), iar cu Eugen Constant, la Sibiu, „Provincia literară” (1932-1934) şi „Armonia literară”. A contribuit la întemeierea grupării sibiene „Thesis” (1931). Alături de Şt. N. Ricman, Fr. Iosif şi V. Enescu, semnează o monografie a judeţului Romanaţi. Ca profesor de administraţie şi legislaţie militară, a întocmit, singur sau în colaborare, manuale didactice. O piesă, Colivia cu sticleţi, i-a fost jucată la teatrul din Sibiu (1946); alte comedii, uşurele, au rămas în manuscris.

În volumul Poezii (1926), editat împreună cu fraţii lui, Eugen şi Savin, poemele lui Constant sunt grupate sub titlul Litanii pentru cei uitaţi. E aici un lirism estompat, în care, fără stridenţe, dar şi fără culoare, sunt plânşi cei necăjiţi, suferinzi, înfometaţi, lipsiţi de un adăpost şi de o mângâiere. În deriva tristă a soartei lor, „gloata de epave” (un vagabond, un cerşetor etc.) păstrează, sfielnic, „fărâme de nădejdi”.

Tristeţea sporeşte în Ceasuri ostenite (1930), preschimbându-se în durere şi deznădăjduire. De fapt, se accentuează poza, aceea a unui „suflet înrăit şi păcătos”. Hazlii, dar nu din cale-afară, sunt „schiţele şugubeţe” ale lui Constant (Măşti pentru muzeu, 1931; În litera legii, 1933; Zugrăveli, 1935; Mărturisirea unui inculpat, 1935; Oameni cu cioc, 1939).

Volumele Măşti pentru muzeu (1970) şi Colivia cu sticleţi (1977) au o factură antologică. „Tărăşeniile”, de un comic minor, se petrec într-un târguşor amorţit, înecat în plictis, unde doar câte o gâlceava, vreun adulter sau nesfârşita trăncăneală de la berărie par să împrăştie, pentru moment, monotonia. Şi totuşi, bârfa, scandalul, ofensele care duc la pălmuiri sonore nu alungă „tirania unei vieţi idioate”.

Totul se precipită spre farsă. Sinuciderile, bineînţeles, nu izbutesc, duelurile pe chestiuni de onoare au rezolvări burleşti, iar procesele, la tribunal, sunt lovite de caraghioslâc. Mici dezastre caricaturale provoacă „încurcala”, confuzia, care, luxând stereotipii, declanşează în schimb o stare de nervi de un rizibil crescător. Tot necazul cu hazul lui.

Grozave îngrijorări stârneşte, în cazarmă, iminenţa unei inspecţii. Speriaţi să nu greşească, zeloşii maiori şi căpitani o cam scrântesc. Temându-se să nu fie daţi afară din slujbă, obscurii „impiegaţi” trăiesc şi ei într-un stres continuu şi orice ieşire din obişnuit îi alarmează. De altfel, în orăşelul searbăd, o întâmplare cât de măruntă poate lua imprevizibile proporţii.

Arhivari cu nasul veşnic în hârţoage, contabili tipicari, grefieri umili, medici escroci, magistraţi flecari, cucoane cu pretenţii formează, cu metehnele şi apucăturile lor de un ridicol care, uneori, mai că înduioşează, pestriţa societate din mediul cenuşiu unde au loc asemenea nostime pătăranii „din vremea gramofonului”. Cu exersat simţ de observaţie, Constant şarjează pentru a-şi distra cititorul, dar, forţând nota, unele situaţii apar ca fiind trase de păr.

Acţiunea romanului Mia (1936; Premiul Academiei Române) se desfăşoară tot într-un colţ de provincie. Foiesc şi aici eternii slujbaşi năclăiţi în rutină, veştejindu-se în „sfoiagul scriptelor” şi tocându-şi timpul în glume insipide şi inepte cancanuri. Dând din coate şi pândind oportunităţile care convin lipsei lui de scrupule, tuciuriul Sofronie Lăzărescu se cocoaţă din treaptă în treaptă, ajungând cogeamite deputat. Nimeni şi nimic nu-l mai clinteşte apoi pe şarlatan, chiar dacă, dezmeticiţi într-un târziu, fraieriţii sar să-l demaşte. Arivistul, încă o „mască” pentru „muzeul” pe care Constant şi-l dorea vizitat măcar pe timp urât.

Cu o documentare minuţioasă, dar şi cu o economicoasă investiţie de fantezie, Constant alcătuieşte trei romane cu haiduci şi cu panduri, plasate în vremea lui Caragea: Iancu Jianu (1940), Haiducii (1957) şi Tudor Vladimirescu (1960). Dominat de un maniheism ireductibil, naratorul pune în stare de conflict două tabere: jefuitorii, încărcaţi de grele păcate, şi masa de nevoiaşi, care printre vaiete şi blesteme îndură necurmatele silnicii. Din ura mocnită creşte „volbura mâniei” şi din cătun în cătun se întinde un „duh al răzvrătirii”. Împotriva „câinilor de boieri” se ridică haiducii, olteni aprigi, care dau norodului speranţa izbăvirii.

Însă vremurile sunt încă potrivnice, şi dacă legendarul Iancu Jianu şetrarul se dă prins până la urmă, resemnându-se să devină un gospodar potolit, slugerul Tudor, pornit să schimbe „rânduiala”, cade ucis mişeleşte. Epicul vioi, deşi fără suflu, ticsit cu o puzderie de amănunte ce aspiră să imprime naraţiunii un colorit de epocă, este servit de un limbaj care se vrea cronicăresc, şi în mimetismul lui e de o plasticitate căutată, arhaizant peste măsură.

Povestiri istorice „din zilele revoluţiei din 1848”, din vremea răscoalei de la 1907 şi mai de demult conţin volumele Stâlpi de foc (1967), Primăvară, focuri şi gloanţe (1973) şi Volburi peste veacuri (1973). Lăsându-se în voia unui tendenţionism vârtos, prozatorul strecoară sugestia că în revoltele năpăstuiţilor contra boierimii lacome şi „îndobitocite” sălăşluieşte „acel duh al comunismului” ce va să vină. Istorisirile sunt incolore, figurile desprinse din file de letopiseţ nu au contur, singurul merit al acestor evocări fiind acela că ele încearcă să resuscite, pentru cei tineri, crâmpeie de istorie.

Opera literară

  • Litanii pentru cei uitaţi, în Eugen, Paul şi Savin Constant, Poezii, Craiova, 1926;
  • Ceasuri ostenite, Caracal, 1930;
  • Măşti pentru muzeu, Caracal, 1931;
  • În litera legii, Sibiu, 1933;
  • Zugrăveli, Craiova, 1935;
  • Mărturisirea unui inculpat. Schiţe pentru timp urât, Sighişoara, 1935;
  • Râia, Craiova, 1936;
  • Oameni cu cioc, Craiova, 1939;
  • Iancu Jianu, Bucureşti, 1940; ediţia Bucureşti, 1969;
  • Haiducii, Bucureşti, 1957;
  • Tudor Vladimirescu, Bucureşti, 1960;
  • Stâlpi de foc, Bucureşti, 1967;
  • Măşti pentru muzeu, Bucureşti, 1970;
  • Primăvară, focuri şi gloanţe, Bucureşti, 1973;
  • Volburi peste veacuri, Bucureşti, 1973;
  • Colivia cu sticleţi. Întâmplări din vremea gramofonului, îngrijită şi prefaţă de G. Nistor, Timişoara, 1977.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …