Paul Bujor

Paul Bujor (20 iulie 1862, Bereşti, judeţul Galaţi - 15 iunie 1952, Bucureşti) - prozator.

Fiu al lui Gavril Bujor, mărunt funcţionar comunal, Bujor este dat la şcoală la Bârlad, absolvind liceul în 1879. După ce îşi ia bacalaureatul la Bucureşti (1880), va urma Facultatea de Ştiinţe, în 1887 aflându-se pentru specializare la Paris. Teza de doctorat, pregătită sub îndrumarea biologului K. Vogt, e susţinută la Universitatea din Geneva, în 1891. Membru al grupării socialiste a studenţilor români de la Paris, reia la Geneva contactul cu cercurile socialiste, audiază câteva conferinţe ale lui G.V. Plehanov, ambianţa influenţându-i opţiunile sociale şi politice.

La întoarcerea în ţară, va fi asistent şi apoi şef de lucrări la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, în 1896 ocupând, prin concurs, postul de profesor de morfologie animală la Universitatea din Iaşi, unde va rămâne până în 1936, când se va retrage la pensie. Omul de ştiinţă - profesor, decan, director al Institutului de Morfologie Animală - are merite în crearea şcolii ieşene de biologie animală şi îndeosebi în iniţierea unor cercetări de hidrobiologie a lacurilor sărate. Ca reprezentant al Universităţii din Iaşi, a fost, în câteva legislaturi, senator şi deputat; susţinea politica de ameliorare a vieţii rurale, pleda pentru o reformă agrară care să dea posibilitatea formării de obşti ţărăneşti, se înscria printre adepţii votului universal. În 1948 a fost ales membru onorific al Academiei Române.

Chiar dacă primele încercări literare datează din 1887, anul şederii lui la Paris, Bujor debutează abia în 1894, la „Literatură şi ştiinţă”, revista lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, cel pe care îl cunoscuse prin intermediul lui Alexandru Vlahuţă, bun prieten şi coleg de liceu la Bârlad. A mai colaborat la „Lumea nouă literară şi ştiinţifică”, „Noua revistă română”, „Sămănătorul”, la publicaţiile ieşene „Tribuna conservatoare”, „Arta”, „Epigonii”, „Opinia”, la „Moldova” (Botoşani) etc. Semnând, alături de Garabet Ibrăileanu şi Henric Sanielevici, în „Curentul nou” din Galaţi (1905-1906), va fi, împreună cu Constantin Stere, din martie 1906 până în martie 1907, director al „Vieţii româneşti”. După ce părăseşte revista ieşeană, va reveni sporadic în presă, la „Opinia”, „Adevărul”, „Viaţa socială”, „Universul”, „Dimineaţa”, „Adevărul literar şi artistic” etc.

Volumele Amintiri de A. Vlahuţă şi I.L. Caragiale (1938) şi Îndurare! (1939), întoarceri la climatul şi preocupările literare ale juneţii, din care se născuseră scrierile din volumul Mi-a cântat cucu-n faţă (1910), par a avea o întârziere de câteva decenii. Deoarece aparţine întru totul unei orientări caracteristice pentru presa aflată în descendenţa „Contemporanului”, pe traiectoria ce duce spre poporanism în faza lui iniţială, prozatorul pivotează convins, cu un patetism nedisimulat, în interiorul tematicii sociale. Obsesive sunt pentru el oprimarea ţăranului şi ruina vieţii de la sate; atitudine în care intră deopotrivă înduioşare, revoltă, protest. Tendinţa cată să devină demonstraţie tezistă, limitând valoarea acestor încercări literare, comparabile (uneori chiar surprinzător de asemănătoare) cu paginile Sofiei Nădejde despre „chinurile vieţii” de la ţară.

Mi-a cântat cucu-n faţă, nuvela de debut, pe care s-a sprijinit în bună măsură renumele de prozator al lui Bujor, fixează cadrele în care i se va mişca scrisul: registru epic ingenuu, dialoguri şi pasaje descriptive sau evocatoare ce vor să recompună realistic o atmosferă ori să radiografieze stări sufleteşti, destin tragic marcând existenţa personajelor, o voce narativ-auctorială cu inflexiuni domoale, compasive, care ţine să spună că pervertirea sufletelor, necazurile, nelegiuirile, năpasta vin din imixtiunea în lumea satului a unor legi nefireşti, nedrepte.

Rar, ca în povestirile Măcar o lacrimă... şi Urme după 1907, idilismul, caricarea sentimentală şi ideologică sunt abandonate, urmarea fiind o formă mai neostentativă de expresie, o concentrare a mijloacelor. Şi ca memorialist, reînviind figurile lui Alexandru Vlahuţă, I.L. Caragiale, Barbu Ştefănescu Delavrancea şi Nicolae Grigorescu, Bujor îşi consumă mai ales forţele sentimentale, de om ce se dăruie prieteniei. Optica sociologizantă domină, ca şi în proză, dar câteva detalii, unele elemente anecdotice au făcut carieră în biografia literară.

Opera literară

  • Mi-a cântat cucu-n faţă, Bucureşti, 1910;
  • Amintiri de A. Vlahuţă şi I.L. Caragiale, Bucureşti, 1938;
  • Îndurare!, Bucureşti, 1939;
  • Scrieri alese, Bucureşti, 1951.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …