Patul lui Procust, de Camil Petrescu (comentariu literar, rezumat literar)

Patul lui Procust, de Camil Petrescu, este un roman a cărui primă ediţie a fost publicată în 1933 la Bucureşti.

Construcţia subiectului şi a textului narativ

Acţiunea romanului

Acţiunea romanului începe cu cele trei scrisori ale doamnei T. şi cu notele explicative ale autorului din subsolul paginilor, care o îndeamnă să-i destăinuie experienţa nefericită a sentimentului de iubire neîmplinită, cu scopul de a crea pentru cititori „un dosar de existenţe”. Mai întâi, el îi propune doamnei T. să aducă pe scenă „complexe de experienţă, din viaţa reală”, pentru a arăta spectatorilor „cum se gândeşte, cum se iubeşte, cum se suferă”, deoarece aceste trăiri ei nu le pot învăţa la niciun curs, iar teatrul oferă cea mai variată şi convingătoare paletă de manifestări ale simţirii umane.

Doamna T. refuză „să apară pe scenă” şi, după lungi convorbiri, scriitorul o convinge să scrie, argumentându-i că nu trebuie să ai talent scriitoricesc, ci este suficient să ai ceva de spus, să fii „sinceră cu dumneata însăţi până la confesiune”. Stilul frumos, argumentează el, este „opus artei [...] ca scrisul caligrafic în ştiinţă”: „Un scriitor e un om care exprimă în scris cu o liminară sinceritate ceea ce a simţit, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat în viaţă, lui şi celor pe care i-a cunoscut, sau chiar obiectelor neînsufleţite. Fără ortografie, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie”, concepţie ce susţine, de altfel, anticalofilismul lui Camil Petrescu.

Prima scrisoare a doamnei T. narează la persoana I vizita pe care intenţionează să o facă iubitului ei, la care se duce cu braţele încărcate de flori, dar acesta nu o aşteptase, ci îi lăsase un bilet, într-un „plic odios”. Ea suferă dureros dezamăgirea, mai ales că el o chemase, iar ea se dusese încrezătoare, ca „să retrăim o oră dintr-un trecut atât de plin de bucurii neclasate încă”.

Întoarsă acasă, îl găseşte „stând pe divan şi citind” pe D., iar acest fapt o scoate din sărite. Însă, figura lui palidă, „ochii tulburi şi gura informă, uscată ca o smochină” îi stârneşte mila şi îl reţine la ceai. D. o iubea de vreo şaisprezece ani, când ea era „cea mai frumoasă fată din orăşelul nostru”. Fiind vecini, se vizitau mereu şi „D. era invidiat de tot liceul” că se afla tot timpul „în apropierea şi tovărăşia mea”. El îi scria temele, îi făcea rost de bilete la teatru, îi ducea scrisorile direct la gară, fiind util şi ascultător. Când T. s-a logodit cu un inginer întors din Germania, D. i-a mărturisit iubirea lui şi a ameninţat-o că o să se omoare dacă se mărită. Ea s-a căsătorit şi a plecat cu soţul în Germania, iar el „s-a dus să-şi facă Dreptul la Bucureşti”. Din scrisorile mamei, ea află despre destrămarea familiei vecine, bătrânul D. (judecătorul) îşi părăsise nevasta, cele două surori se căsătoriseră prost, iar tânărul D. nu-şi dădea examenele.

După divorţ, doamna T. se întoarce la Bucureşti şi, într-o zi de primăvară se reîntâlneşte cu D., „devenit bărbat şi precoce îmbătrânit”, cu înfăţişare mizeră, cu ghetele scâlciate şi mâinile neîngrijite, ceea ce o face să se simtă jenată. Află că el o iubise pătimaş în tot acest timp şi, cu prilejul unei vizite pe care i-o face, el îi arată o mulţime de lucruri pe care le păstrase ca amintire: caietele ei de teme, batiste, bileţele, cărţi cu adnotări făcute de mâna ei etc. Vizitele lui o plictiseau, o enervau, mai ales prin excesul lui de zel şi prin cadourile pe care i le făcea, care depăşeau posibilităţile financiare ale unui „corector de gazetă”. Încearcă să-l schimbe, dar îşi dă seama că e „iremediabil ratat şi, cred, într-adevăr mediocru”.

În vremea în care ea se îndrăgostise de X. i-a interzis să mai vină, însă D. îi trimitea scrisori disperate, flori în fiecare zi, o pândea mereu, fapt ce a făcut-o să-l reprimească, dar i-a pus condiţia „să evite să întâlnească pe X”. Acum, când el o aştepta în salon, o uimeşte cu faptul că el intuia că fusese la iubitul ei, cu care nu mai vorbise de aproape o jumătate de an, dar nu-l găsise acasă. Enervată, ea îl dă afară din casă, dar el „s-a pornit pe un plâns zguduitor” şi suferinţa lui, care semăna foarte bine cu a ei, o face să-i cedeze, să fie a lui, considerând că a făcut „o faptă bună”. Regretă apoi slăbiciunea, fiind scârbită de corpul lui ca o „moluscă uriaşă”, de buzele „calde şi cleioase”, de stângăciile lui penibile şi-i mărturiseşte că nu-l iubeşte, neavând totuşi cruzimea să-i spună direct cât de mult o dezgustă.

Camil Petrescu

A doua scrisoare a doamnei T. relatează că, deşi relaţia cu D. se mai răcise, el vine într-o dimineaţă transfigurat, cu textul unui cântec de dragoste, prilej de meditaţie pentru ea privind relaţia cu X. Crede că X. nu o iubeşte, deşi ea suferise „din cauza lui aproape mortal” şi se întreabă că, dacă este într-adevăr excepţională, aşa cum zic unii, cum poate el s-o prefere pe alta, să aibă metresă şi să trăiască „o viaţă completă fără mine”, ori ce-i pot oferi lui celelalte femei şi ea nu. D. este conştient că gândurile ei sunt la altcineva şi o întreabă „cu o voce muzicală şi înmuiată în lacrimi: Nu e nimic pe lume, nu pot face nimic ca să mă poţi iubi puţin?”. Doamna T. este impresionată de dorinţa lui fierbinte, evită să-i răspundă, deşi el îi zâmbea „ca un pacient care zâmbeşte unui doctor”, cu speranţa supravieţuirii.

În ultima scrisoare, aflăm că, timp de câteva luni, doamna T. nu s-a mai întâlnit cu D., fiind neliniştită de faptul că, dacă cineva pentru care ani de zile fusese „sensul vieţii lui” încetase s-o mai iubească, însemna că şi pentru X. ea ar putea deveni, la un moment dat, „o femeie ca oricare alta”. Într-o seară, se duce la un spectacol la Teatrul Naţional ca să o vadă jucând pe Lucile şi îl vede pe D. însoţit de o fată drăguţă, cu care vorbea „cu insistenţă şi cu o falsă căldură”, tocmai pentru a fi remarcat de doamna T.

Ca să-i facă un serviciu, să-i dea importanţă în ochii tinerei însoţitoare, doamna T. îl cheamă la ea, iar D. „era atât de fericit, că toate zbârciturile feţii îi dispăruseră [...], ochii îi râdeau învioraţi”. Ea îşi dă însă seama că a provoca gelozia nu este un mod eficient ca să stimulezi o dragoste inexistentă, gândindu-se cu amărăciune că acest vicleşug „nu mi-ar fi de niciun folos dacă aş încerca vreodată să-mi recâştig preţul în ochii lui X.”, cu astfel de metode. Altă dată, plecând să petreacă Paştele la o mătuşă, doamna T. îl întâlneşte în tren pe X. împreună cu ultima lui metresă. El o salută „surprins şi amabil” şi doamna T. subînţelege din discuţii că merg să facă Paştele la Sinaia şi simte „o durere pe care nu o mai puteam stăpâni, care îmi măcina corpul”.

Ea conştientizează că X. reedita cu alte femei călătoriile pe care le făcuseră împreună cândva şi simte acut zădărnicia oricărei iluzii de împăcare: „amintirea mea era un refugiu unic de bucurie trecută, căci socoteam cele trei zile petrecute în vremea dragostei noastre, în orăşelul săsesc cu aspect medieval şi cu cetate, incomparabile în viaţa lui şi a mea”. Mândria ei este salvată de domnul D., fără ca acesta să bănuiască serviciul pe care i-l face, pentru că, înainte de plecarea trenului, îi trimite printr-un comisionar „un vas [...] înţesat de viorele”, în care era şi o carte de vizită, fapt ce produce impresie în compartiment, o face pe ea să nu se mai simtă compătimită, florile primite fiind argumentul subtil că şi ea are un iubit atent şi sentimental.

Camil Petrescu apelează la formula romanului epistolar pentru ca impresia de autenticitate, ce se desprinde din scrisori, să se constituie într-o confesiune cuprinzătoare a adevărului, ca experienţă trăită, ca valoare esenţială a vieţii (substanţialitatea), aşa cum a fost percepută de către fiecare personaj în parte. Autorul realizează o creaţie literară după formula romanului în roman, evitând cu măiestrie eventuala monotonie a relatării la persoana I, prin apelarea la modalităţile teatrale şi anume acelea de a da posibilitatea fiecărui personaj să se exprime direct. Ovidiu Crohmălniceanu consideră că ingeniozitatea lui Camil Petrescu este aceea de „a fi aranjat ca un «roman în scrisori» (istoria amorului dintre doamna T. şi Fred Vasilescu) să încorporeze un altul (povestea dragostei lui Ladima pentru Emilia). Naraţiunea prin «încastrare» [...] permite aici o sporire considerabilă a ceea ce tot el numeşte «sensul» mesajului epistolar”.

Jurnalul lui Fred Vasilescu este cea mai întinsă şi complexă parte a romanului şi poartă titlul „într-o după-amiază de august”, cuprinzând confesiunea, la persoana I, a tânărului privind iubirea pentru doamna T., scrisorile de dragoste ale lui George Demetru Ladima către Emilia, precizările lămuritoare ale acesteia şi notele de subsol ale autorului.

În acest capitol, Camil Petrescu ilustrează şi o imagine complexă a vieţii economice, politice şi financiare din România, cuprinsă între anii 1926-1928. Confesiunea lui Fred Vasilescu este rezultatul cererii pe care i-o face autorul, cu pretextul de a-i oferi acestuia material pentru un eventual roman, alăturând-o - de altfel - scrisorilor doamnei T. Din ambele confesiuni reies două puncte de vedere diferite asupra aceleiaşi pasiuni, adică „două romane subiective despre aceeaşi poveste de dragoste”, la care se adaugă şi „comentariile autorului, care reuşeşte să creeze nişte veritabile dosare de existenţă” (Gheorghe Glodeanu - Poetica romanului românesc interbelic), toate acestea concretizând moderna formulă estetică a relativismului.

În primele note de subsol, prozatorul îl prezintă pe Fred Vasilescu, „acel enigmatic X.”, „fiul acelui mare industriaş pe care l-am numit convenţional în romanul meu «Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război» Tănase Vasilescu”. Tânărul i se pare autorului reprezentativ pentru vremea aceea, „un adevărat exponent al societăţii româneşti de azi”, mai ales că află de la acesta că de o lună era chinuit de o poveste de iubire, despre care aflase întâmplător, un „adevărat subiect de roman”: „Patru generaţii dintr-ai mei n-au gândit cât mă frământ eu de o lună”. Caietele conţinând mărturisirea pe care Fred Vasilescu a aşternut-o pe hârtie n-au avut nevoie „de prea multe modificări”, numai „câteva nume şi date” au fost schimbate, astfel încât „personagiile principale nu pot fi identificate cu nimeni”.

Ca timp, întâmplările relatate la persoana I de Fred în jurnal încep într-o după-amiază călduroasă de august, iar spaţiul real este patul Emiliei Răchitaru, o semiprostituată cu pretenţii de artistă, care locuieşte împreună cu sora ei, Valeria. Tânărul de 25 de ani, spirit modern, cu o educaţie aleasă, diplomat şi aviator, se simte jenat de lipsa convenţiilor din casa Emiliei, ea invitându-l - fără sfială - în dormitor, în timp ce Valeria pregătea în bucătărie cafele şi dulceaţă: „Sunt mai întâi stingherit ca om, căci nu vreau să mi se ştie momentul exact când sunt cu o femeie [...]. Şi nu se poate ca femeia de la bucătăria vecină să nu ştie, să nu bănuiască ce se petrece în acelaşi interior cu ea”.

Emilia, deşi utilizează tot arsenalul ei tehnic, cu „exces de zel”, „inutil zbuciumată”, „bine intenţionată” dar „excesivă” şi „falsă” îl simte neinteresat de ea şi încearcă să-l impresioneze cu orice preţ. Îi povesteşte despre unul, Ladima, „care m-a iubit îngrozitor, săracul” şi care murise acum trei luni, oferindu-i spre lectură scrisorile de dragoste pe care acesta i le trimisese în ultimii doi ani. Fred Vasilescu începe să citească, pe rând şi în ordine, fiecare epistolă din teancul legat cu fundă roz. Scrisorile lui Ladima creionează un îndrăgostit sensibil şi sentimental, animat de sentimente pure, care o idolatrizează pe Emilia tratând-o ca pe o tânără candidă şi castă.

Primele scrisori se referă la o piesă de teatru pe care Ladima i-o aduce acasă la rugămintea Emiliei, la o plimbare pe care o făcuseră împreună la Şosea, „una din puţinele bucurii ale vieţii mele îngrozitoare” şi sunt semnate G.D. Ladima, apoi G.D.L. Emilia avea în perioada respectivă o relaţie cu un bărbat pe care-l numea conspirativ „unchiul” şi care nu putea veni „decât între 5 şi 7”, aşa că serile şi le petrecea împreună cu Ladima şi cu Valeria, fie la o plimbare, fie la cinematograf. Scrisorile lui devin din ce în ce mai familiare, se arată foarte încântat de rolul ei într-o piesă, găsind-o „admirabilă... Pe mine m-ai emoţionat până la lacrimi...” şi încearcă zadarnic să-i facă rost de cronici teatrale favorabile.

Scrisorile lui Ladima creionează un îndrăgostit timid şi sentimental, animat de sentimente pure, care o idolatrizează pe Emilia, tratând-o ca pe o tânără candidă şi castă. Ladima fusese gazetar incoruptibil şi poet sensibil, de aceea Fred (narator homodiegetic) este uimit şi foarte nedumerit de faptul că un intelectual intransigent ca el „poate să scrie unei astfel de femei, fără să gândească nicio clipă că faptul acesta, dacă s-ar afla, l-ar compromite...”, ştiindu-se de către toţi bărbaţii care o vizitau pe această cocotă de lux că la ea „vii, dar după ce termini pui o monedă sub scrumieră, pe noptieră, şi pleci cu grija să nu laşi nimic compromiţător la faţa locului”.

Alte scrisori relatează despre necazurile ziaristului la gazetă, din cauza unui articol prin care Ladima propunea mutarea capitalei în Ardeal, care, deşi fusese „un succes personal mare”, îi atrage neplăceri. Următoarele scrisori şi o poezie intitulată Patul lui Procust sunt trimise de la Techirghiol, unde Ladima se dusese la tratament pentru „reumatismele mele” şi unde o invitase şi pe Emilia, de altfel, dar ea refuzase să-l însoţească.

Aceste scrisori îl fac pe Fred să-şi amintească faptul că în acea perioadă, iulie 1926, îl cunoscuse pe Ladima la hotelul Movilă, într-o împrejurare foarte personală, deoarece el venise la Techirghiol ca să se afle - neobservat şi nebănuit de nimeni - în apropierea doamnei T, pe care o iubea în taină. Împreună cu nişte prieteni, cunoscuţi ca „banda beată a lui Fred Vasilescu”, se duce într-o seară la restaurant, unde era şi doamna T., care îi pare, printr-un gest, prea apropiată unui deputat. Fred se enervează şi, împleticindu-se, se duce la ea, bate cu pumnul în masă şi-i strigă indignat: „Doamnă, eşti o neruşinată”. Aşa îl cunoaşte pe Ladima care sare, aprig, în apărarea doamnei, fapt ce se termină cu o provocare la duel, la care însă ambii trag trei focuri în sus.

Scrisorile lui Ladima continuă să îl uimească pe Fred Vasilescu prin strădaniile gazetarului ca Emilia să fie angajată la Teatrul Naţional, mai ales prin convingerile lui sincere că ea este, cu adevărat, „unul din cele mai mari talente ale teatrului nostru”. Următoarea întâlnire cu Ladima, îşi aminteşte Fred, are loc de Sfântul Dumitru, pe 26 octombrie, când, alergând disperat după regizorii Teatrului Naţional, îl găseşte pe tânăr plângând, cu cotul pe volanul maşinii răsturnate într-un şanţ. Fred îi mărturiseşte - cu „o voluptate grea, cu gust de pelin şi doctorie” - că o iubeşte pe doamna T. de patru ani, că venise la Techirghiol pentru ea, iar acum pândea fereastra luminată, chinuit de teama că ea ar putea fi cu alt bărbat.

Ladima este prima persoană căreia Fred îi destăinuieşte chinurile prin care trece, iubind-o atât de total pe doamna T., simţind o pornire inexplicabilă pentru destăinuire: „Era singurul pe lume căruia i-aş fi încredinţat taina, pe care n-o ştiu nici părinţii mei, faptul cumplit care e cancerul vieţii mele, care mă face să fug de-o femeie iubită. Posibilitatea de a povesti cuiva cât sufăr m-ar fi uşurat poate ca filtrarea sângelui”.

Altă scrisoare conturează un Ladima fericit pentru că Emilia debutase, în sfârşit, într-un spectacol la Teatrul Naţional şi, deşi nu fuseseră în sală decât „cincizeci-şaizeci de persoane”, luase „aplauze la scenă deschisă”, fapt ce demonstra că este „o artistă excepţională”. Fred se gândeşte că văzuse şi el spectacolul şi interpretarea fetei „Mi-a făcut rău... Avea un fel de suferinţă, fără frunte, aproape fizică, pe care Emilia o crede totul pe lume...”. Emilia îi povesteşte lui Fred cum, în acea perioadă, o anunţase Nae Gheorghidiu că vine la ea „între 6 şi 8, după ce iese de la Cameră...”.

Nenorocirea era că Ladima îşi făcuse obiceiul să vină seara pe la ea şi, deşi nu-i plăcea când „mi se vâră cineva, aşa, în suflet”, nu-l gonea pentru că „mi-era milă de el”, în seara respectivă nu putuseră cu niciun chip să scape de el, aşa că, atunci când a venit Gheorghidiu, i-a spus lui Ladima că este arendaşul lor de la Bârlad şi că trebuie să discute un contract, aşa că s-a retras cu el în dormitor. Despre Ladima, Emilia a spus că e o rudă de-a lor, iar la plecare Nae Gheorghidiu i-a lăsat şi pentru el cinci sute de lei, pe care însă fata nu i-a dat, „cum era să-i dau lui Ladima?”.

Altă dată, Gheorghidiu a venit după nouă seara, Valeriei îi cumpărase bilet la cinematograf şi Emilia a uitat să încuie uşa. Ladima a intrat în casă şi, negăsind pe nimeni, a bătut în uşa dormitorului. Pentru că nu i-a răspuns nimeni, (timp în care Emilia şi Nae Gheorghidiu tremurau de spaimă să nu spargă uşa dormitorului) s-a înfuriat îngrozitor, „a spart nişte ceşti” şi după vreo oră a plecat trântind uşa. Ieşind cu teamă din dormitor, Emilia constată uimită că „încuiase uşa pe dinafară şi luase cheia la el...”, iar când s-a întors Valeria „un ceas ne-am căznit până să stricăm broasca”.

Peste vreo două luni, când s-au împăcat, Emilia l-a minţit că era singură în casă şi că s-a speriat îngrozitor, crezând că este vreun hoţ. Ladima a crezut-o şi i-a mărturisit că „a suferit ca un câine sângerat”, că i-a fost teamă că o să înnebunească. Impresionată de emoţia lui, Emilia fusese atunci „cât pe aci să mă dau lui, dar Valeria mi-a spus să nu fac greşeala asta, că pe urmă se duce de nu mai vine...”, aşa că l-a lăsat doar să o sărute, în acest timp, Ladima „o ducea rău, săracu, pentru că n-avea nici slujbă”, erau zile când nu mânca nimic, iar ea avea aventuri cu tot felul de indivizi pe care - uneori - îi însoţea în ţară, minţindu-l pe Ladima că e în turneu cu teatrul.

O dată, găsind-o întâmplător în separeul unui restaurant cu „un grup de cheflii”, îi scrie a doua zi cu o deosebită grijă ocrotitoare pentru reputaţia ei: „Emy, tu eşti un copil, nu-ţi dai seama ce groaznic lucru e să primeşti o invitaţie într-o cameră separată cu divanuri murdare şi oglinzi zgâriate cu pornografii... Dacă se află ceva, eşti compromisa pentru totdeauna... Dragă, nu te lua după colegele tale...pentru că ele sunt nişte dezmăţate...”. Fred îşi dă seama acum, citind această scrisoare, care este drama lui Ladima: „Din pricina sărăciei nu putea să meargă în aceeaşi lume cu femeia pe care (oribil cuvânt) o iubea. [...] El era nevoit să creadă şi imaginaţia lui, necontrazisă de niciun incident al realităţii, putea să vadă o Emilie ideală, bună, suavă. Şi mai ales o Emilie plină de mister”.

Din cauză că Emilia avea acum o relaţie cu Traian, un inginer de la Căile Ferate, despre care toţi cei de la teatru ştiau, Ladima n-o mai întâlneşte, spunându-i-se că are repetiţii. Totuşi el îi scrie fericit că are o ofertă pentru postul de secretar la o fundaţie culturală, ce se va înfiinţa pentru a acorda peste 100 de burse şcolare, în memoria fratelui mai mic al unui prieten. Fred Vasilescu era cel care voia să înfiinţeze fundaţia, în memoria fratelui său mai mic, Sorin, care murise. El se simte acum frate cu Ladima („care era grav ca un profesor universitar, de o politeţă de ambasador pensionar, surâzând puţin îndepărtat, cu ochii calzi în orbitele prea mari”), pentru că sunt făcuţi „din acelaşi altoi de suferinţă”, iar, dacă l-ar fi numit pe el secretar al fundaţiei culturale, i-ar fi putut schimba destinul, gândeşte Fred, cu sentimentul vinovăţiei de a nu-l fi ajutat atunci, dar neputând bănui cât este de strâmtorat.

Dintr-o altă scrisoare, adresată „Emy scumpă”, reiese mândria lui Ladima pentru „logodnica” lui, aşa cum o prezintă pe Emilia celor mai buni prieteni ai săi, Bulgăran, Cibănoiu şi Penciulescu, invitându-i pe toţi într-o seară la masă, dar Emilia pleacă devreme pentru că se plictiseşte cu ei: „ Erau nişte rable, de parcă eram în spital... Unul n-avea dinţi şi făcea spirite... altul făcea pe curtezanu. Ce prieteni şi-a găsit şi el!...”. Altfel, cei trei sunt oameni de o valoare spirituală superioară, după cum îi prezintă Ladima: „Bulgăran este un mare savant [...] are o teorie extraordinară asupra atomilor. [..,] Cibănoiu a fost cancelar la Externe [...], un mare teozof [...]. Penciulescu [...] e fără îndoială, cel mai deştept om din ţara românească [...], e de o cultură care sperie şi pe profesorii universitari”.

O scrisoare sfâşietoare, „fără titlu, dezordonată”, relatează un moment dramatic şi anume acela când Ladima află întâmplător că Emilia are un amant, pe Traian Justiniu. Un grup de actori tineri se amuzau în faţa teatrului şi, la sosirea lui Ladima „toţi au tăcut şi păreau jenaţi”, până când unul dintre ei îi spune îndurerat: „Gedem eşti un dobitoc fără pereche... Niţescu povestea ce i-a făcut Traian Emiliei, pentru că a prins-o în cabină la un teatru particular cu un coasociat director...”. Ladima simte pentru sine însuşi „o imensă, o nesfârşită milă [...]. Fiecare suntem ursiţi de la facerea lumii să fim aşa cum suntem [...]. S-a făcut în mine ca o lumină de moarte şi înţeleg acum, neaşteptat, toate întâmplările şi toate faptele omeneşti ale acestui an de delir, de când te cunosc...”. Un bilet de la Cibănoiu, care urma la rând în teancul de scrisori, o anunţă pe Emilia că Ladima este foarte rău bolnav, „merge spre moarte...”.

Ea nu se poate duce la el, deoarece pleca într-o excursie în Ardeal, unde însoţea - ca să-l distreze - un alt bărbat, dar s-a dus Valeria şi l-a găsit zăcând într-o mizerie cruntă, „o gândăcime să te sperii, haine şi ghete murdare, resturi de mâncare [...] praful de un deget”, iar el era neras şi foarte slăbit. Întoarsă din voiaj, Emilia anunţă că se va mărita în toamnă cu Arghiropol, „un societar al teatrului” pensionat, care se şi mutase la ele, deoarece „Decât să fiu metresă pe degeaba a unui tenor, mai bine nevasta unui societar, că amanţi găsesc eu câţi vreau...”. Aflase şi Ladima de căsătorie, nu se mai ducea pe la Emilia şi, de câte ori se întâlneau întâmplător, el o saluta „foarte rece şi aşa ... foarte demn...”.

După ce Arghiropol rupe logodna cu Emilia, aceasta primeşte de la Ladima o scrisoare tulburătoare prin chinurile îngrozitoare care-l mistuiau şi care sunt „peste puterile mele [...] mi se rup zăvoarele minţii... De trei luni îndur o suferinţă care întrece puterea de rezistenţă a nervilor mei, depăşeşte tot ce e capacitate de îndurare şi răbdare”, rugând-o să-l reprimească. Ea acceptă şi primeşte de la el o scrisoare de patru pagini, pe care „nu era scris decât cuvântul «mâine», în coloană, pe fiecare pagină şi de câte 10-15 ori”, iar la sfârşit numai atât: „Va mai fi mâine?”. De atunci se întâlneau în fiecare seară, ieşeau împreună, dar nu a fost niciodată a lui pentru că Ladima „altminteri era idealist. [...] îi plăcea, aşa, să stea aci”, spune Emilia „tot senină, mare şi goală”.

Într-o altă scrisoare, Ladima îi relatează Emiliei întâlnirea lui cu Nae Gheorghidiu, un deputat „pe care n-ai de unde să-l cunoşti”, iar fata este şi acum mirată şi-i mărturiseşte lui Fred nedumerirea: „cum de el nu a văzut că Gheorghidiu este, ştii? arendaşul pe care l-a văzut la noi”. Fred Vasilescu rămâne pe gânduri, tulburat de propriile amintiri legate de Ladima, pe care nu l-ar fi întâlnit niciodată dacă n-ar fi fost în viaţa lui doamna T., nu şi-ar fi încrucişat existenţa cu el.

În spirit modern, un alt plan narativ şi o perspectivă temporală discontinuă îl plasează pe Fred în centrul întâmplărilor. El rememorează împrejurările legate de Ladima, în care se implicase în mod direct (narator homodiegetic) şi îşi aminteşte, prin flashback faptul că îl cunoscuse în iulie 1926, într-o împrejurare foarte personală, când venise la Techirghiol ca să se afle - neobservat şi nebănuit de nimeni - în apropierea doamnei T, pe care o iubea pătimaş în taină. Ladima este primul şi singurul căruia Fred îi destăinuieşte chinurile prin care trece iubind-o atât de total pe doamna T., simţind o pornire inexplicabilă pentru confesiune: „Era singurul pe lume căruia i-aş fi încredinţat taina, pe care n-o ştiu nici părinţii mei, faptul cumplit care e cancerul vieţii mele, care mă face să fug de-o femeie iubită”.

În media contemporană, se declanşase o campanie de presă împotriva lui Nae Gheorghidiu, deputat şi fost ministru, prin care se dezvăluiau afacerile oneroase (ilicite) privind fabrica de muniţii din Ardeal şi recepţionarea unor avioane, din care cauză şi fusese remaniat. Articolele erau scrise „cu multă vervă pamfletară” şi cu expresii jignitoare, era numit „fleoarţa de la Comunicaţii” şi în zadar încercase el să riposteze prin alte gazete, niciuna nu voia să-i primească un drept la replică. Se hotărăşte atunci să înfiinţeze propriul ziar, în asociere cu acelaşi Tănase Vasilescu, cu care avea, de altfel, şi alte afaceri, în care „mai toţi banii i-a dat tata, căci Gheorghidiu socotea că în afacerile comune el aduce destul inteligenţa şi influenţa lui”.

Fred Vasilescu îl convinge pe tatăl său să ia ca director la „Veacul”, cum au numit noua gazetă, pe George Demetru Ladima, „un om nou, cu un trecut fără toartă de care să se poată agăţa învinuirile, ca să dăm autoritate campaniilor noastre”. Sunt prezentate relaţiile politice ale liberalului Nae Gheorghidiu cu Ionel şi Vintilă Brătianu, iar în notele de la subsol editorul precizează faptul că gazeta reală se numea „Omul liber”, şi că în acest ziar „au apărut, sub semnătura lui Camil Petrescu, majoritatea articolelor atribuite lui Ladima”.

Când Fred Vasilescu l-a prezentat tatălui său, „George Ladima, om în toată firea, cu reală prestanţă, ca să zic aşa, a făcut o foarte bună impresie... Mustaţa blondă, întoarsă în sus, bărbăţia lui bătăioasă, un fel de încredere în sine l-au impresionat pe tata”. Deşi Ladima, la sfatul lui Fred, venise cu un proiect de buget pentru gazetă, spiritul afacerist al lui Tănase Vasilescu îl reduce la jumătate, cheltuielile fiind minime. Succesul gazetei a fost peste aşteptările tuturor, Ladima s-a ocupat cu pasiune şi înfrigurare de organizarea gazetei, pe care o scria aproape singur. Nae Gheorghidiu îşi angajase la gazetă un om devotat lui, Mateevici, care „trecea dimineaţa pe la patronul lui şi se ducea la redacţie, cu articolele uneori scrise gata”.

Timp de două săptămâni, „Veacul” a dezlănţuit o campanie furibundă, „aproape sălbatică” împotriva celui care-l atacase pe Gheorghidiu pentru „afaceri veroase”, făcându-l să apară în faţa opiniei publice „un imbecil ridicol”. Bazându-se pe faptul că „opinia publică, la noi e incapabilă de discernământ, dar în acelaşi timp şi mult mai sensibilă ca orice altă opinie publică”, pamfletarul reuşise să-l distrugă pe Nae Gheorghidiu, prin injurii care stârneau amuzamentul cititorilor, ca „fleoarţa”, „târfa”, „negustorul de coşciuge” (referire la avioanele achiziţionate) şi toată lumea uitase că, până nu demult, el fusese socotit un om „inteligent şi spiritual”.

Atacurile virulente ale noii gazete, „Veacul”, se îndreptau acum împotriva întregii clase politice, împotriva conducerii tineretului liberal, astfel că Nae Gheorghidiu ajunsese să fie „temut şi ascultat”, iar gazeta „semăna teroare, mai ales [...] în partidul liberal”. Tănase Vasilescu îi pusese lui Ladima condiţia ca ziarul să nu atace niciodată „familia Brătianu (pretextând o îndatorire sentimentală din vremea războiului) şi nici partidul însuşi (care făcuse Unirea etc.). Căci aceste atacuri, se ştia, erau singurele pe care nu le iertau niciodată Brătienii”.

Ziarul are şi un succes financiar, atingând în două luni tirajul „excepţional de 14 mii de exemplare”. Această izbândă a fost posibilă şi pentru că Ladima era „absolut invulnerabil - şi se făcuseră investigaţii la tribunalul din oraşul lui de naştere, detectivii îi urmăriseră tot firul trecutului, îi scrutaseră viaţa” şi, negăsind nimic de care să se agate, nu se putea riposta în niciun fel campaniilor lui de presă, care deveniseră extrem de virulente. Entuziasmat de toate acestea, Nae Gheorghidiu „surâdea cu fălcile rase şi căzute, de copoi bătrân: «Să ştii că-l fac om pe ăsta... Îmi place... Unde naiba l-ai găsit, Lumânărarule? Uite, îţi dau cuvântul meu că-l fac om»”, ceea ce îl conduce pe Fred să se întrebe: „Oare Ladima nu e într-adevăr om?”.

Notele de subsol ale autorului, care dublează secvenţa narativă, se constituie într-o reflecţie amară privind statutul omului în societatea vremii şi face referiri directe la tânărul Fred Vasilescu. Fiu al industriaşului „de mai bine de o sută de ori milionar”, Tănase Vasilescu Lumânăraru, tânărul beneficiase de toate avantajele oferite de averea tatălui: „la 22 de ani era ataşat la legaţia din Londra (probabil că îşi închipuia că pe baza meritelor proprii), ca să fie apoi mutat la Geneva, în timp ce aţâţi dintre camarazii săi, cu aceeaşi vechime şi cu un plus de examene, făceau oficiul de copişti în Palatul lui Sturza”. Om este acela care are privilegii, are dreptul „să cumpere un automobil”, să ocupe postul de ministru, chiar dacă n-are soluţii la remediere a crizei.

Autorul comentează cu sarcasm că Gheorghidiu are dreptate când afirmă că Ladima nu era un om, pentru că „nu putea fi numit, de pildă, membru în niciun consiliu de administraţie, aşa cum sunt numiţi şi încasează jetoane oameni care n-ar putea să scrie exact titlul mai complicat şi mai nuanţat al vreunei instituţii, în consiliul căreia figurează. El nu putea fi numit nici director de bibliotecă la vreun Senat, nici la vreun muzeu, nici ataşat de presă [...] în cine ştie ce capitală străină”. Ca urmare, nici Eminescu n-a fost om, pentru că nici el nu a putut ocupa decât un post de revizor şcolar, „şi deşi a fost un excelent revizor, n-a putut rămâne nici acolo. Cu toate că a gândit, a formulat şi a impus doctrina partidului conservator, el n-a fost niciodată deputat, nefiind, cum am spus, om”.

Ladima poate „să crape într-o mansardă oarecare” şi celorlalţi, care-şi zic oameni, li se va părea un lucru firesc, fiind compătimit de societatea afaceriştilor veroşi numai omul care, din cauza vreunui ghinion, „nu poate să trăiască după rangul lui”. În finalul acestor reflecţii, Camil Petrescu atrage atenţia - cu o subtilă amărăciune - că ele nu aparţin caietelor lui Fred Vasilescu, aşa că „pot fi eventual sărite la lectură”.

Talentul, cinstea şi demnitatea gazetarului Ladima nu pot învinge păienjenişul afacerilor frauduloase ale lui Gheorghidiu şi Lumânăraru, îşi aminteşte Fred. Ladima descoperă - pe bază de documente - neregulile într-o afacere dintre industria minieră şi C.F.R., care păgubea statul român cu un miliard de lei anual, fără să bănuiască implicarea totală a patronilor săi în această fraudă. Cei doi - Nae Gheorghidiu şi Tănase Lumânăraru - încearcă să-l convingă pe Ladima să renunţe la campania declanşată de gazetă „în chestia combustibilului de la Calea Ferată”, fără să-i mărturisească faptul că această afacere le aparţine, cu câştiguri cu tot şi încercând, demagogic, să-i vorbească despre oamenii cu dragoste de ţară, de puterea sacrificiului...

Plin de revoltă, Ladima reacţionează vehement, considerând că cei implicaţi sunt „escroci”, dominaţi de un adevărat spirit de jaf din averea statului, despre care spune că nu există altul în lume „mai jefuit decât acest stat românesc”. Ladima le explică principiile etice care au stat la baza funcţionării gazetei „Veacul” şi datorită cărora cititorii „ne caută şi ne sprijină”: ziarul trebuie să fie „un tranşeu de protestare împotriva unor metode vechi... O tribună pentru promovat tot ce e dorinţă de reînnoire în moravurile noastre politice...”, apoi îşi dă demisia. Conştienţi de faptul că „Veacul” s-ar prăbuşi fără Ladima, Gheorghidiu şi Lumânăraru îl roagă disperaţi pe Fred să-l facă să se răzgândească. Ladima este trist dar hotărât să nu facă niciun fel de compromisuri, mărturisind că „dacă nu scriu ceea ce gândesc, de că mai scriu? Nu pot altfel.”, tot ceea ce poate obţine Fred de la el este o amânare a campaniei respective.

Un fapt care l-a surprins şi l-a nedumerit pe Fred a fost acela că, ducându-se la vernisajul unei expoziţii cu lucrări avangardiste, o vede pe doamna T. vorbind cu vioiciune neobişnuită cu Ladima, într-un colţ, cu o familiaritate care-l uluieşte. Fred află apoi că doamna T. îl rugase pe Ladima să angajeze la gazetă pe un oarecare D., care se află într-o „mizerie de-ţi face milă”, dar el fusese nevoit să o refuze din cauză că bugetul gazetei este mic, iar „tipul e absolut insignifiant”. Fred şi-l aminteşte pe D. de pe vremea când relaţia lui cu doamna T. era o iubire pătimaşă, părându-i „un fel de tânăr îmbătrânit, care-ţi dădea impresie de murdar”, agasându-l cu prezenţa şi insistenţa lui „de ţânţar gonit”.

O altă uimire nedezlegată era pentru Fred acceptarea lui D. în casa doamnei T., care „nu putea suporta fizic nicio urâţenie”, întrebându-se cum „ar fi putut îndura apropierea parcă mirositoare, murdară, a organelor şi secreţiunilor lui D.? [...] Era destul, deci, cu toată iritarea mea spontană, să mă gândesc serios, ca să-mi dau seama că e peste putinţă ca între doamna T. şi D. să fie mai mult decât o strângere de mână (şi aceea încă, desigur, greu suportată)”. Înseamnă că intervenea acum pentru D. numai din compasiune faţă de sărăcia în care se zbătea, pentru că ea era „cu adevărat foarte bună, un soi de bunătate spontană”.

Tănase Vasilescu şi Nae Gheorghidiu sunt din ce în ce mai preocupaţi de colaborarea cu Ladima, care ajunsese să scrie gazeta „ca şi cum ar fi fost a lui” şi, deşi avea mulţi cititori, ea nu se mai potrivea deloc cu interesele proprietarilor. Ceea ce a dus la ruperea definitivă a acestei colaborări, a fost apariţia unui articol de o violenţă deosebită, pe care Ladima l-a intitulat Portofolii putrede şi suflete descompuse, prin care acuza puterea politică de matrapazlâcuri în domeniul financiar-bancar, comerţ şi industrie, folosind procedee „de un sadic cinism”, obligând statul să-i despăgubească pe cei care-l jefuiseră, etichetând aceste înşelăciuni drept „un act de demenţă politică, sortit să ducă la ruină statul actual, prin secătuirea tezaurului şi prin distrugerea oricărui prestigiu de guvernământ”.

Acest articol este prezentat şi comentat de autor în notele de subsol. Gravitatea atitudinii lui Ladima este amplificată de vizita pe care însuşi Ionel Brătianu o face acasă la Nae Gheorghidiu, care însă îl aşteptase pe şeful liberalilor cu emoţie şi speranţa că acesta îi va da înapoi portofoliul de ministru. Evenimentul avusese loc înainte cu o săptămână de moartea lui Ionel Brătianu, care a decedat la 24 noiembrie 1927.

În notele de subsol, autorul relatează antipatia profundă pe care Ladima o are pentru economişti, pe care-i numeşte „corbii matematici ai mizeriei” ori „improvizaţi medici financiari”, considerându-i vinovaţi direct de criza financiară şi economică în care se afla ţara şi propune pentru ei uniforme „ca la ciocli”, pentru ca să poată fi recunoscuţi „din depărtare pe stradă, să ne putem feri de ei”. El susţine că în România nu e criză, ci „e o idioţenie economică”, este „o criză a statului românesc, domnule deputat şi domnule «fost şi viitor ministru...»”, demonstrând unor politicieni, veniţi într-o seară la ziar, că nimeni dintre cei bogaţi nu-şi plăteşte impozitele, ci numai cei săraci şi funcţionarii le achită; le dă exemplul cu alcoolul, pentru care există o mulţime de fabrici, dar taxele sunt plătite de două-trei dintre ele. Autorul reproduce şi câteva articole din presa vremii privind faptul că „lipsesc banii din circulaţie”, care însă sunt puşi la adăpost de către burghezia care „îşi distruge propriul ei stat”, din „inconştienţă şi iresponsabilitate”.

Nae Gheorghidiu îşi consolidase poziţia politică datorită gazetei „Veacul”, care se bucura de autoritatea opiniilor publicate şi el cere de la Vintilă Brătianu „şefia unei organizaţii din Banat, căci n-avea nicio situaţie politică definită, şi-i era teamă că dacă partidul trece în opoziţie, n-are să aibă unde candida cap de listă [...], prezidenţia unui Credit naţional petrolifer cu un capital de peste 500 de milioane de lei”, apoi triumfă în Cameră printr-un discurs fulminant prin demagogia agresivă, pe care scriitorul îl reproduce integral şi sugestiv în notele de subsol. Seara, au sărbătorit - cu multă lume - succesul din Parlament, iar verva şi cordialitatea lui Nae Gheorghidiu l-au cucerit şi pe Ladima, deşi „unele spirite ale acestuia îl făceau aproape să se înroşească...”, din pricina vulgarităţii lor.

Revenind în timp obiectiv, Fred citeşte în continuare scrisorile lui Ladima şi realizează intervenţiile şi eforturile pe care bietul îndrăgostit le-a făcut pentru ca Emilia să fie angajată la Teatrul Naţional, deşi ea avea acum un alt amant, pe Stoianovici şi, ca să se poată întâlni cu acesta, inventează tot felul de situaţii care sa-l supere pe Ladima, pentru ca el să nu mai vină câteva seri pe la ea. După ce s-au împăcat, într-o altă scrisoare el îi declară o dragoste „adâncă şi nestrămutată”, cerând-o de soţie („pentru că te iubesc atât de mult, că nu doresc să fii a mea decât ca nevastă...”), dar până când va avea posibilităţi materiale, Ladima se simte „cel mai fericit logodnic din lume...”. Într-o altă scrisoare, el îi declară cu frenezie că vrea ca anul 1928 să fie „anul vieţii mele”, dar va fi anul morţii sale, atât de tragice.

Timpul discontinuu al romanului reliefează evenimentele care-l privesc pe Ladima şi, prin flashback, Fred îşi destăinuie propriile trăiri tainice. Legat de revelionul anului 1928, Fred îşi aminteşte că, în ajunul Anului Nou, se întâlnise întâmplător, pe stradă, cu doamna T., pe care o iubeşte cu disperare, sfâşietor, dar o refuză, totuşi, cu durere, când aceasta îi propune să întâmpine împreună noul an: „Mi-am simţit obrajii moi şi năclăiţi de o sudoare rece... [...] Ca un sinucigaş care dă totul pe o clipă, îmi vine să zic... da”. O invită însă să viziteze, peste câteva zile, expoziţiile din oraş, considerând că dacă timp de doi ani iubirea lor fusese una interioară, „va trebui să fie acum numai pe drumuri. E o schimbare ca o răsturnare în existenţă”.

Deşi contrariată de propunere, doamna T. îl va însoţi în următoarele două săptămâni la toate expoziţiile şi muzeele din Bucureşti, iar Fred se simţea „într-o aiureală de fericire continuă...”. Brusc apoi, începe să o evite şi timp de o săptămână se preface a fi bolnav, fapt ce-i provoacă doamnei T. o sinceră îngrijorare, îi supraveghează boala cu devotament şi dăruire, însă Fred îşi dă seama că „ridicolul situaţiei nu mai putea fi prelungit” şi o anunţă că pleacă în Franţa, cu afaceri. Timp de o lună de zile el îi scrie în fiecare zi „scrisori de dragoste smintite, cu voluptatea de a urla în fiecare rând că o iubesc, de a mă umili în declaraţii de robie absolută”.

La întoarcere, se văd în fiecare zi la magazinul ei de mobilă stil sau poartă discuţii interesante despre tot felul de lucruri, întrucât ea avea o vastă cultură: „Am învăţat o mulţime de lucruri în aceste trei săptămâni”, evitând însă mereu să se afle în intimitate cu ea, deşi „simţeam, nefericit, că nu e cu putinţă ca femeia asta să nu se întrebe de ce n-o chem la mine, de ce, logic, nu transform în fapt pornirea mea”. Catastrofa, în concepţia lui Fred, s-a produs atunci când, în ajunul Sf. Gheorghe, ea îi trimite un bilet prin care îl anunţa că astăzi „este aniversarea iubirii noastre... Voi dormi la tine... E cu neputinţă altfel”, la care el îi răspunde, sec, în două cuvinte, „Cu neputinţă”.

Ducându-se, totuşi, la el acasă, ea caută să-l convingă de faptul că el o iubeşte, dar Fred, „cu o voinţă de ghilotinat” şi cu o atitudine aproape necuviincioasă îi răspunde că face o confuzie: „Vă preţuiesc nesfârşit ca inteligenţă... şi-mi place prezenţa dumneavoastră... dar nu mă interesaţi ca femeie”, luând astfel sfârşit „cele trei luni de trăită nerealitate”. În vară s-au întâlnit la Movilă şi-l cunoaşte, cu acest prilej pe Ladima. În aceşti doi ani care se scurseseră, Fred simte acut durerea provocată de iubirea pe care o respinsese, „viaţa mea e un şir de contraziceri stupide, de hotărâri mari şi gesturi curajoase, alternate cu acţiuni gratuite şi greşeli mici, infame, de o inconştienţă care mă îngheaţă pe mine însumi şi anulează totul”.

Fred reia scrisorile şi citeşte cum Ladima se hotărâse să-şi dea demisia de la gazetă, pentru că nu poate scrie ceea ce i se comandă, ci numai ceea ce gândeşte el, mai ales că este şi prost plătit şi „într-o cameră mobilată nu se poate locui bine decât cu o biată conştiinţă limpede”. Fred îşi aminteşte că şi el îl rugase pe Ladima să renunţe la demisie, dar acesta refuză: „Domnule Vasilescu, îţi spun cinstit, chiar dacă aş vrea să rămân, n-aş putea... Nu sunt în stare să scriu două rânduri care să nu vie dintr-o convingere adâncă. [...] Ce vrei să scriu, dacă nu scriu ce gândesc?... Nu sunt Mafalda să ştiu ce ar dori alţii”.

Emilia a avut premiera la Teatrul Naţional şi a fost atât de penibilă, încât toată lumea din sală râdea, „tocmai când Emilia se credea mai dramatică”. Bineînţeles că ea a dat întreaga vină pe Ladima, care, dacă mai era la gazetă, ar fi fost ziaristul temut de toţi şi nimeni n-ar fi îndrăznit să-şi bată joc de ea: „Sunt absolut sigură că dacă nu-ţi dădeai demisia de la gazetă nu aş fi ajuns unde sunt”. Următoarele scrisori ale lui Ladima îi exprimă nedumerirea faţă de acuzaţiile aduse, el fiind sincer încântat de rolul Emiliei însă, cu toate intervenţiile lui, ea este dată afară de la teatru.

Fred Vasilescu îşi aminteşte de un eveniment important din viaţa lui, când se ambiţionase să doboare un record mondial de distanţă, zburând cu avionul, fără întrerupere, până la Capetown. Înainte de a pleca în această călătorie periculoasă, îşi reface testamentul şi lasă întreaga sa avere doamnei T.: „Las tot ce am, tot ce mi se cuvine, doamnei Maria T. Mănescu. Rog pe părinţii mei s-o socotească drept fiică a lor...”. Fred nu reuşeşte în încercarea lui şi, la întoarcere, găseşte în corespondenţa sa o telegramă de la ea, care-l înduioşează: „Nu-i nimic, băiat prost, ai să mai încerci o dată”.

Revenind la scrisorile lui Ladima şi la „această Emilie cu carnea de gutuie moale, la povestea aceasta pe care puteam să n-o cunosc”, Fred Vasilescu este uluit de imaginea pe care o are îndrăgostitul: „E totul numai armonie în tine, Emy. Regăseam în tine, ca la începutul de neuitat al iubirii noastre, inteligenţa aceea egală, subtilă şi liniştit pătrunzătoare ca o mirasmă. Niciodată n-am întâlnit un mai firesc bun-simţ, o judecată mai adâncă şi aşa de frumos domoală. Liniştea ta, când povesteşti, iluminată de surâsul plin, cinstit, cu care subliniezi unele momente, mă face să înţeleg cât de fără pereche eşti în această lume cotidiană şi meschină în care trăim”.

Ladima o duce din ce în ce mai greu, încearcă să publice în gazete poezii şi foiletoane, nu mai putea ieşi nicăieri, iar când îşi dă seama că Emilia are relaţii cu un grec, Micropolu, îi scrie pentru ultima dată şi, plin de amărăciune, îi cere să-i înapoieze toate scrisorile pe care i le trimisese. Ea refuză, socotind că nu este un om binecrescut şi-l minte că le-a pierdut. Peste două săptămâni Ladima s-a sinucis şi Emilia spune că a recurs la acest gest „din mizerie”, pentru că „nu mai mânca poate nici o dată pe zi”.

Fred Vasilescu îşi dă seama că scrisorile nu trebuie să mai rămână „în mâna Emiliei”, întrucât acestea puteau compromite amintirea lui Ladima, statutul său de poet talentat şi de gazetar intransigent, aşa că se hotărăşte să le fure.

Epilogul I

Epilogul I relatează înfrigurarea lui Fred Vasilescu de a cerceta îndeaproape împrejurările sinuciderii lui George Demetru Ladima. A doua zi după vizita pe care i-o făcuse Emiliei, când citise scrisorile lui Ladima, Fred caută toate ziarele şi revistele din săptămâna în care murise gazetarul şi constată că necrologurile erau „surprinzător elogioase”, Ladima fiind conturat ca „un strălucit talent”, „o mare pierdere pentru literatura românească”. Micile articole erau scrise cu „un fel de laudă gratuită”, un soi de publicitate indiferentă”. Un singur necrolog îl impresionează profund: „Unul dintre cei mai mari poeţi ai timpului... hrănit cu oţet, fiere şi dezgust de contemporani, a dus tăcut ţeava rece pe inima caldă şi stupidă şi a domolit-o, sfărâmând-o. Noapte bună, poet smintit şi cumsecade”.

Deşi pare absurd ca un om ca Ladima să se sinucidă din cauza „unei femei atât de vulgare ca Emilia”, Fred ştie că acest soi de cocote provoacă adevărate drame de amor, sinucideri sau crime, pe când cele superioare, inteligente şi distinse provoacă suferinţe mult mai adânci, dar pe un alt plan spiritual: „Toate dramele din toţi anii, de când sunt atent la lume, sunt din mahalaua sufletească. [...] Adevărul e că suferinţa din pricina unei femei, de inteligenţă superioară, delicată, sensibilă, oricât de capricioasă, e o boală lungă, cu remiteri trecătoare, cu anumite voluptăţi în suferinţă, cu o adâncire în sine şi cu o iluminare a lumii exterioare nebănuite până atunci”.

Procurorul care anchetase moartea lui Ladima îi mărturiseşte lui Fred uimirea la aflarea veştii de sinucidere a unuia „dintre cei mai de seamă poeţi ai noştri de la Eminescu încoace, deşi era aproape necunoscut marelui public. Asta a fost însă totdeauna soarta geniilor”. Ladima îşi trăsese un glonţ în inimă, înăbuşind zgomotul cu o pătură şi nu s-a putut afla de unde îşi procurase revolverul. În buzunarul hainei s-a găsit o mie de lei şi procurorul respinge cauza mizeriei în care ar fi trăit poetul şi consideră că el s-a sinucis din pricina unei femei, căreia îi lăsase o scrisoare. Uluit, Fred află că scrisoarea îi era adresată unei doamne, Maria Mănescu, în care Ladima îşi destăinuie profunda suferinţă provocată de „iubirea aceasta eternă şi otrăvitoare, care astăzi, neînduplecat, îmi apasă ţeava ucigaşe pe piept”.

Fred îi caută pe cei trei prieteni ai lui Ladima, care rupseseră definitiv orice relaţie între ei, fiind încrâncenaţi şi plini de venin unii faţă de alţii, deoarece se simţeau - probabil - vinovaţi că nu putuseră împiedica sinuciderea prietenului lor. Penciulescu neagă cu îndârjire că Ladima ar fi fost un poet talentat şi că îl cunoscuse vreodată pe Cibănoiu, numai despre Bulgăran spune cu dispreţ că trebuie „să fie închis pentru vreo escrocherie”.

Discuţia lui Fred cu Nicolae Cibănoiu, fost cancelar de legaţie în Ministerul de Externe, relevă amărăciunea acestuia pentru actul de sinucidere, deoarece religia condamnă o astfel de decizie, omului nefiindu-i îngăduit să corijeze „hotărârile lui Dumnezeu”. Dacă Ladima ar fi continuat să creadă cu tărie în Dumnezeu, „dacă ar fi rămas un bun creştin, ar fi trăit şi azi”, dar nenorocirea lui a fost faptul că l-a întâlnit pe Bulgăran, pe care-l învinovăţeşte de moartea gazetarului, fiind convins că sub înfăţişarea lui se ascundea diavolul: „a suferit din pricina unei femei, dar s-a sinucis din pricina unul mizerabil, Bulgăran”.

Cibănoiu neagă cu fermitate faptul că Ladima s-a sinucis din cauza doamnei Maria T. Mănescu, pentru că el iubise „cu o patimă nepermisă, de om descreierat, pe o femeie fără suflet, o actriţă, fire netrebnică, în carnea căreia înflorea numai ochiul diavolului”. Această iubire înjositoare îl uimise chiar pe Ladima, care se simţea ruşinat de sentimentele lui inexplicabile şi panicat totodată ca nu cumva scrisorile lui să fie văzute şi de alţii, de aceea ceruse cu atâta insistenţă să-i fie înapoiate: „Mi-e silă de mine însumi. Nicolae, mi-e silă, de parcă am păduchi în suflet”.

Ladima îi mărturiseşte gândul sinuciderii, care vine dintr-o suferinţă greu de îndurat pentru el: „acest rău, iubirea asta, mă doare ca o bubă scârboasă şi nu o mai pot îndura. Dacă nu-mi fac seama singur e că m-aş răsuci de dezgust în sicriu, dacă aş bănui că lumea crede că m-am sinucis din pricina acelei femei... sau poate că din cauza foamei...”. De aceea el îi adresează scrisoarea de adio doamnei Maria T. Mănescu, întrucât iubirea pentru ea nu ar fi fost dezonorantă, iar în buzunarul hainei avea 1.000 de lei, strânşi cu sacrificii sau împrumutaţi de la prieteni, să nu se creadă că era sărac, toate aceste acte fiind bine gândite pentru ca demnitatea lui de om să rămână neştirbită, fiind unica lui mândrie în viaţă, singurul ideal: „nu trebuie să se ştie că am iubit asemenea femeie şi că în viaţă am suferit de foame”.

Se părea că gândul sinuciderii îl părăsise la un moment dat, că numai credinţa în Dumnezeu l-ar fi putut salva, dar Bulgăran îşi bate joc de el, învinuindu-l că a fost îndrăgostit ca un „dobitoc” de „o femeie de stradă”, că această înclinaţie a lui este predestinată şi că, dacă ar fi să trăiască „încă o sută de vieţi, nu e niciun motiv ca, fiind tot atât de dobitoc, să nu iubeşti tot femei de stradă”. Ateu convins, Bulgăran îi demonstrează lui Ladima că omului îi e dată o singură viaţă, acuzându-l pe prietenul său că îşi ratase această unică şansă. Astfel, Ladima este el însuşi convins că îşi bătuse joc de viaţa lui, „îndurând lipsuri cumplite” şi - mai grav - „iubind pe Emilia Răchitaru. [...] Am trăit patruzeci de ani, inutili”.

În finalul epilogului I, care este relatat tot în caietele lui Fred Vasilescu, acesta îi promite scriitorului că va aduna toate materialele care se referă la George Demetru Ladima, pe care îl consideră „un poet foarte mare”, întrebându-se dacă poetul - în general - este un exemplar „sortit să fie fatal şi «greu cenzurat prin moarte»?”. În notele de subsol, scriitorul reproduce două articole apărute în presă, care-l impresionaseră enorm pe Ladima şi pe marginea cărora el făcuse adnotări: unul este o conferinţă a savantului sir James Jeans, susţinută la Universitatea din Cambridge, intitulată Soarele care moare, iar celălalt, cu titlul Evoluţia e oare revolută?, apăruse într-o revistă franceză.

Epilogul II

Epilogul II, subintitulat Povestit de autor relatează cum, la rugăminţile sale insistente, Fred Vasilescu s-a apucat să aştearnă pe hârtie întâmplările, faptele şi propriile consideraţii legate de destinul nefericitului George Demetru Ladima la 1 octombrie 1928. Autorul comentează starea de eliberare prin scris pe care o descoperă, cu încântare şi emoţie Fred Vasilescu: „Scriu, mă plimb prin casă, gândesc, mă trântesc pe divan, fumez, iar scriu... E o bucurie pe care nu ţi-o pot povesti”. Caietele i-au fost trimise scriitorului după 15 noiembrie, urmând să se întâlnească a doua zi pentru a lămuri eventualele neclarităţi.

În dimineaţa următoare, Fred Vasilescu a zburat cu avionul, aşa cum făcea în fiecare zi, dar s-a prăbuşit şi, în ediţiile speciale ale ziarelor, autorul, năucit, a putut citi un anunţ scurt şi indiferent: „Groaznic accident de avion. Aviatorul Fred Vasilescu a capotat, voind să aterizeze, din motive necunoscute încă, lângă Ciulniţa. Autorităţile au plecat la faţa locului. Cadavrul zvârlit din nacelă şi decapitat e păzit de jandarmi. S-a deschis o anchetă pentru cercetarea cauzelor”.

Abia în primăvară, scriitorul se hotărăşte să-i arate doamnei T. caietele lui Fred Vasilescu, dar n-o găseşte decât prin iunie. După incinerarea lui Fred Vasilescu, ea plecase la Viena imediat, dând împuternicire unui avocat să se ocupe de formele juridice ale averii pe care el i-o lăsase prin testament.

Finalul romanului

Finalul romanului este deschis şi cuprinde dialogul doamnei T cu autorul, din care reiese că ea fusese tot timpul frământată de incertitudinea iubirii, „uneori şi mie mi se părea că mă iubeşte...Erau gesturi care trădau parcă [...] o iubire pătimaşă ascunsă” şi confesiunea ei că l-a iubit pe Fred cu pasiune, cu voluptate şi nu a înţeles niciodată de ce el întrerupsese această relaţie. La vederea caietelor, doamna T. e cuprinsă de o nerăbdare mistuitoare: „Te rog, fii bun... lasă-mă cu caietele acestea. Şi-i tremura mâna pe ele. De trei ani n-am vorbit cu el...”.

Autorul renunţă definitiv la aflarea unor eventuale răspunsuri lămuritoare privind iubirea ciudată dintre cei doi, deoarece adevărurile nu pot fi limitate, ci se scurg unul în altul şi nu există un adevăr singular care să le cuprindă pe toate celelalte: „Taina lui Fred Vasilescu merge poate în cea universală, fără niciun moment de sprijin adevărat, aşa cum singur a spus-o parcă, un afluent urmează legea fluviului”.

Ca roman modern, Patul lui Procust este construit pe axa fundamentală a autenticităţii, Camil Petrescu ilustrând substanţa vieţii, fie prin valori existenţiale ca iubirea şi demnitatea, fie prin tabloul realităţilor sociale, culese din banalitatea cotidiană, conturând o imagine persuasivă a lumii politice, economice şi financiare din România anilor 1926-1928. Dacă în Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război se manifestă ficţiunea ca modalitate de ilustrare a sentimentului de iubire, în Patul lui Procust Camil Petrescu respinge total ficţiunea, preferând redarea reală a evenimentelor „ca într-un proces-verbal”, cu exactitatea faptelor şi cu sinceritatea trăirilor: „Povesteşte net, la întâmplare, totul ca într-un proces verbal” îl îndeamnă autorul pe Fred Vasilescu.

Altfel spus, autorul a solicitat „documente sufleteşti în stare pură” (Nicolae Manolescu) de la doamna T. şi de la Fred Vasilescu, iar Ladima le-a oferit cu un plus de sinceritate, deoarece îşi exprimă direct şi necondiţionat cele mai profunde sentimente şi concepţii spirituale. Iubirea, ca substanţă a vieţii, este - pe rând - aspiraţie şi dezamăgire, profundă şi incertă, fiecare personaj trecând printr-o gamă variată de stări, de la extaz la nefericire, în care analiza psihologică accentuează confruntarea contradictorie a punctelor de vedere subiective pe care le mărturisesc eroii. În Patul lui Procust, se cunosc frământările tulburătoare ale iubirii dintre Fred Vasilescu şi doamna T. atât din punctul de vedere al bărbatului, cât şi din cel al femeii, dar enigma dragostei dintre ei nu este dezlegată nici după ce cititorul îi ascultă pe amândoi.

Destinele celor două personaje masculine sunt, în concepţia lui Nicolae Manolescu, două enigme care stau faţă în faţă, una fiind imaginea răsturnată a celeilalte: „dacă Ladima îşi pierde cu desăvârşire capul pentru o femeie vădit inferioară şi se sinucide probabil din cauza ei, făcând însă totul spre a masca acest lucru, Fred se dovedeşte capabil să părăsească o femeie care-i este superioară, deşi nu e deloc exclus să se sinucidă din cauza ei, mascând motivul la fel de grijuliu ca şi Ladima. [...] Dragostea (şi cu atât mai mult dragostea-pasiune) transformă pe cel ce iubeşte în sclavul celui iubit: iar Fred n-a vrut să devină sclavul erotic al doamnei T.”. Fred sacrifică iubirea din vanitate, iar Ladima din demnitate.

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …