A patra bătălie de la Plevna şi capitularea grupării otomane

Succesele repurtate de trupele române şi ruse după instituirea blocadei Plevnei au făcut să dispară orice îndoieli în privinţa deznodământului confruntării avute cu gruparea otomană comandată de Osman paşa. Nu numai că rezistenţa ei se apropia, iremediabil, de sfârşit, dar, ca urmare a fortificării tuturor sectoarelor dispozitivului de încercuire, devenise practic imposibil ca forţele otomane să străpungă liniile aliate, indiferent în ce punct s-ar fi încercat aceasta.

Moralul trupelor care participau la investire, de la masa de soldaţi până la corpul de comandă, s-a refăcut rapid. Starea de spirit ce s-a creat a determinat pe unii generali ruşi să încerce chiar să-l convingă pe ţar că ar fi fost timpul să se declanşeze un nou asalt. Opiniile de acest gen au fost, însă, ferm respinse de domnitorul Carol şi de ajutorul său la comanda Armatei de investire, generalul-adjutant E.I. Tofleben, care au apreciat realist că victoria avea să cadă, curând, ca un fruct copt, prin răbdare şi prudenţă, fără inutilele jertfe implicate dacă celei de a patra bătălii i s-ar fi dat forma celei precedente.

Pregătirile făcute de gruparea otomană în scopul spargerii blocadei

Situaţia forţelor otomane încercuite la Plevna devenise, într-adevăr, critică. Proviziile erau pe sfârşite şi, cu toată raţionalizarea severă impusă de Osman paşa, hrana oamenilor şi a animalelor nu se mai putea asigura decât pentru câteva zile. Lipsa de medici şi de medicamente, condiţiile improprii de spitalizare etc. au contribuit la întinderea molimelor de tot felul şi la creşterea considerabilă a mortalităţii, atât în rândul trupelor, cât şi în acela al populaţiei civile.

Pentru Osman paşa, cu tot prestigiul imens de care se bucura, devenea din ce în ce mai dificil să menţină moralul, ordinea şi disciplina ostaşilor săi, izolaţi complet de lumea din afară şi supuşi continuu unor aspre privaţiuni. Starea de spirit a trupelor otomane era serios afectată şi de înfrângerile suferite de armata lui Muktar paşa pe frontul din Asia şi în special de vestea că la 6/18 noiembrie ruşii au cucerit oraşul-cetate Kars.

Sub imperiul acestor circumstanţe, Osman paşa a întrunit, în dimineaţa de 19 noiembrie / 1 decembrie 1877, consiliul de război pentru a adopta o decizie. Participanţii la acest consiliu - comandanţii de divizii şi brigăzi - s-au pronunţat în unanimitate în favoarea ideii de a declanşa o acţiune de spargere a blocadei. Forţele otomane de la Plevna însumau, la data aceea, potrivit aprecierilor otomane ulterioare, 30.000 de militari combatanţi, 10.000 necombatanţi şi 2.500 de răniţi sau bolnavi.

Având în vedere marile dificultăţi pe care le comporta tentativa de ieşire din încercuire, Osman paşa a pus, de la început, un accent deosebit pe preparativele de ordin organizatoric. Batalioanele care aveau efectivele foarte reduse au fost desfiinţate, iar ostaşii respectivi au completat alte subunităţi. S-a ajuns astfel la un total de 57 de batalioane, din care s-au constituit şapte brigăzi, reunite, la rândul lor, în două aşa-zise divizii: Divizia 1, formată din patru brigăzi (33 de batalioane), a fost pusă sub comanda lui Tahir paşa; Divizia 2 (3 brigăzi, 24 de batalioane) - sub aceea a lui Adil Haci paşa.

Pentru această tentativă comandamentul otoman a adoptat un dispozitiv pe două eşaloane. Primul - constituit din forţele Diviziei 1 (fără Brigada 4), însumând 24 de batalioane şi dispunând de aproape toată artileria - avea misiunea de a rupe inelul încercuitor român şi rus de la vest de râul Vid şi de a deschide comunicaţia spre Sofia. În urma acestui eşalon - în care avea să se găsească şi Osman paşa - şi profitând de eventualul lui succes trebuia să se deplaseze, la o distanţă de circa 1.500 de paşi, un mare convoi format din 1.000 de trăsuri şi 3.300 de cai samarizaţi.

Siguranţa flancurilor şi spatelui convoiului urma a fi realizată de Brigada 4 din Divizia 1. Cel de-al doilea eşalon era format din Divizia 2 (24 de batalioane) şi restul artileriei; el avea misiunea de a asigura culoarul de trecere pentru primul eşalon şi pentru convoi, repliindu-şi succesiv forţele din adâncime, de a participa la executarea străpungerii inelului rus şi român, iar după aceasta de a asigura spatele întregii garnizoane ieşite din încercuire. Forţele de cavalerie au fost repartizate de-a lungul dispozitivului, cu misiunea de cercetare şi siguranţă: Regimentul 2 cavalerie din Armata 3 şi două escadroane din alt regiment, la Divizia 1; cinci escadroane din Regimentul auxiliar de Salonic şi patru escadroane din Regimentul 3 cavalerie din Armata 2, la Divizia 2; escadronul de cavalerie de voluntari de Vodena, la 800-1.000 de paşi în urma convoiului.

În Plevna urmau să fie lăsaţi numai 350 de ostaşi bolnavi şi răniţi, a căror stare era atât de gravă încât nu ar fi putut suporta oboseala marşului. Prezenţa în convoi a unui număr mare de răniţi şi bolnavi - peste 2.000 -, ca şi a circa 300 de familii de turci, care au insistat pe lângă comandamentul otoman să le aprobe evacuarea din Plevna odată cu trupele, a complicat organizarea convoiului, iar mai târziu i-a îngreunat considerabil mişcările Comandamentul otoman a luat măsuri riguroase pentru a păstra secretul asupra acestei regrupări, mai ales a trupelor destinate primului eşalon şi, în acelaşi timp, pentru a asigura defensiva de pe aliniamentul de investire în scopul de a nu permite trupelor aliate să pătrundă în Plevna şi, deci, în spatele grupării aflate în curs de ieşire din încercuire. Pentru fiecare batalion aflat în redute s-a indicat modul de repliere, aliniamentele succesive pe ore etc., ţinându-se seamă de dispunerea în teren a batalioanelor şi brigăzilor, astfel încât să poată rupe contactul cu adversarul şi să se replieze spre poziţiile următoare pe direcţii paralele.

Pentru a uşura trecerea râului Vid, obstacol care îngreuia marşul şi manevra trupelor otomane, Osman paşa a ordonat ca, în afara podului de zid existent pe comunicaţia principală, Plevna - Doini Dubnik, să se construiască încă două poduri. Din materialul existent s-a selectat cel care avea calităţi tehnice superioare, restul fiind abandonat, pentru a nu stânjeni inutil mişcările unităţilor. Până şi muzicanţii au fost înarmaţi, primind misiunea de a intra în garda convoiului.

Mijloacele de transport au fost redistribuite, repartizându-se fiecărui batalion câte 12 trăsuri, 50 de cai pentru transportul muniţiilor şi 8 cai pentru acela al apei şi bagajelor. Toată muniţia aflată în depozite a fost reîmpărţită pe unităţi şi oameni în următoarele cantităţi: „fiecare soldat 120 de cartuşe şi fiecare batalion, ca rezervă, 170 de lăzi a 1.000 de cartuşe, din care 100 purtate de cai şi 70 pe trăsuri. Fiecare piesă [de artilerie] era aprovizionată cu 300 de lovituri”. La fel s-a procedat cu alimentele care se mai găseau în depozite.

Aplicarea planului întocmit de comandantul otoman era, însă, extrem de dificilă. Decroşarea de trupele ruse şi române, replierea succesivă, parcurgerea a numeroase obstacole etc. necesitau un timp relativ îndelungat şi nu erau lipsite de riscuri serioase. De pildă, distanţa de la Griviţa până la râul Vid este de aproximativ 12 km, ceea ce înseamnă că, pentru a se putea replia din aliniament în aliniament, batalioanele aflate în redutele estice aveau nevoie de 5-6 ore, deci trebuiau să înceapă retragerea încă din cursul nopţii.

Distanţa dintre poziţiile române de la nord-est de Opanez şi cele ruse de la sud de localitatea Trina era tot de 12 km. Ţinând seamă de faptul că artileria din aceste poziţii avea o bătaie practică în jur de 5 km, rezultă că pentru retragerea forţelor Osman paşa putea să dispună iniţial de un culoar de numai 2 km nebătut de focul artileriei române şi ruse. Comunicaţia principală cu podul de zid de peste râul Vid intra în acest spaţiu.

Poziţiile de la Opanez şi Trina constituiau umerii culoarului vizat şi fără a le păstra cu fermitate orice ieşire din încercuire era iluzorie. Un pericol deosebit îl constituia pentru trupele otomane poziţia română de la nord-est de Opanez, de unde până la podul principal de pe şoseaua Plevna - Doini Dubnik erau numai 4,5-5 km. De la râul Vid până la poziţiile diviziilor ruse ale sectorului 6 era o distanţă de 2-3 km, variaţie datorată traseului cursului de apă respectiv.

Terenul, descoperit, se prezenta în forma unui uşor glacis. Ţinând seama de adâncimea dispozitivului Diviziei 1 otomane, care - conform concepţiei - trebuia să ocupe un cap de pod la vest de Vid, de unde să debuşeze la atac, înseamnă că trupele otomane aveau de parcurs pe acest teren, până la prima linie a poziţiilor ruseşti, un spaţiu de 1.000-1.500 m. În consecinţă, culoarul - adică spaţiul deschis care îngloba şi comunicaţiile de acces spre râul Vid - măsura în lărgime doar 2-3 km, asemănându-se cu gura unui sac ce închidea toate forţele otomane din Plevna.

Capabilul mareşal turc a apreciat realist dificultăţile ce se cereau depăşite şi, îndeosebi, necesitatea menţinerii celor doi umeri ai culoarului de ieşire: înălţimile de la Trina şi Opanez. El a hotărât ca poziţiile din faţa sectoarelor 4 şi 5 ruseşti să fie menţinute cu opt batalioane, care trebuiau să apere flancul stâng şi spatele grupării principale. O brigadă şi două batalioane au fost trimise pe înălţimile Opanezului, în faţa sectorului român, pentru a acoperi flancul drept, iar trei baterii au fost dispuse pe înălţimile de deasupra podului de pe Vid. „Mareşalul nu-şi făcea deloc iluzii - se arată în lucrarea lui Muzaffer paşa şi Talaat bei -; el nu sconta că ieşirea va reuşi; dorea, însă, mai curând să încerce un suprem efort şi să piară cu armele în mâini decât să capituleze fără să fi recurs la o ultimă şansă de salvare, oricât de problematică ar fi fost ea”.

Măsuri adoptate de comandamentele române şi ruse, în strânsă cooperare, pentru a împiedica gruparea otomană să iasă din încercuire

Cu toate măsurile luate de Osman paşa în scopul păstrării secretului, preparativele febrile care se făceau în vederea tentativei de spargere a blocadei nu au rămas neobservate de comandamentele trupelor române şi ruse. Pe de o parte, de la locuitori bulgari şi dezertori otomani s-au putut culege informaţii preţioase asupra tuturor fazelor pregătirilor, începând cu hotărârile consiliului de război din 19 noiembrie / 1 decembrie, reorganizarea forţelor otomane, distribuirea materialului, muniţiilor şi hranei etc. şi terminând cu momentul probabil fixat pentru declanşarea acţiunii. Pe de altă parte, prin mijloacele proprii de observare şi cercetare, comandamentele ruse şi române au obţinut date certe care confirmau informaţiile furnizate de bulgari şi dezertori.

De la 26 noiembrie / 8 decembrie bateriile otomane au început să-şi slăbească treptat focul, pentru ca din ziua de 27 noiembrie / 9 decembrie să nu mai răspundă deloc tragerilor executate de artileria română şi rusă ai. În noaptea de 27 spre 28 noiembrie / 9 spre 10 decembrie avanposturile şi patrulele de cavalerie române au semnalat că dinspre şoseaua Plevna - Sofia, în apropiere de râul Vid, se auzea zgomotul produs de o mare concentrare de trupe şi de lucrările efectuate, probabil, pentru întinderea unui nou pod. Toate informaţiile conduceau atât la concluzia că tentativa de ieşire din încercuire a grupării otomane avea să se producă în zorii zilei de 28 noiembrie / 10 decembrie, cât şi la aceea că se intenţiona spargerea blocadei în sectorul 6 deţinut, după cum s-a arătat mai sus, de unităţi ruse şi române aflate sub comanda generalului-locotenent I.S. Ganeţki.

La 27 noiembrie / 9 decembrie comandantul superior al Armatei de investire s-a deplasat la Bogot (localitate în care, de la 12/24 octombrie, se mutase cartierul general al marelui duce Nicolae), unde a analizat împreună cu comandantul de căpetenie al teatrului de operaţii situaţia grupării otomane şi măsurile necesare pentru zădărnicirea tentativei de străpungere. În continuare, el s-a oprit la Tuceniţa, unde a întocmit, împreună cu generalul Totleben, ordine de detaliu către comandanţii diverselor corpuri de armată.

Referitor la aceasta într-un raport adresat de Totleben marelui duce se arată: „[...] după ce am raportat în prealabil întreaga situaţie comandantului grupării (Armatei de investire), alteţa sa principele Carol al României, şi cu aprobarea alteţei sale, am dat în seara de 27 noiembrie următoarele dispoziţii: 1) O brigadă din Divizia 16 infanterie cu trei baterii şi o brigadă din Divizia 3 infanterie, ambele sub comanda generalului-locotenent Skobelev, trecând în zorii zilei de 28 noiembrie pe malul stâng al Vidului, să se dispună: brigada din Divizia 16 infanterie cu trei baterii - în apropiere de Doini Dubnik, fiind pregătită să sprijine detaşamentul generalului Ganeţki; brigada din Divizia 3 infanterie, până ce se va lămuri situaţia - în spatele redutelor celor mai apropiate de Vid, pe malul stâng al lui, pregătită să sprijine, în funcţie de necesităţi, fie detaşamentul generalului Ganeţki, fie pe acela al generalului Katalei. 2) Cealaltă brigadă din Divizia 16 infanterie, cu trei baterii, va rămâne pe loc, complet pregătită de a intra în acţiune. 3) Trei batalioane din Brigada 3 tiraliori din compunerea trupelor sectorului 4 se vor deplasa în zorii zilei de 28 noiembrie la satul Griviţa, pentru a întări trupele din sectorul 2, încredinţat generalului-locotenent baron Krudener. 4) Poziţia înaintată de pe şoseaua Plevna-Lovcea, de la reduta Mirkovici până la vâlceaua de la Tuceniţa, va fi ocupată de o brigadă din Divizia 30. Cealaltă brigadă a diviziei va rămâne în tabăra de dincolo de Dealul Roşu, complet pregătită de a intra în acţiune. Comanda trupelor din sectorul 4 va fi încredinţată lui Şnitnikov. 5) Patru batalioane române cu trei baterii să fie trimise la 28 noiembrie în zori de la Verbiţa la Demirkioi. Alte patru batalioane române, cu două baterii, să fie pregătite la Verbiţa de a intra în acţiune”.

Indicaţii speciale vizau, în primul rând, întărirea sectorului 6, socotit a fi cel mai ameninţat. Totodată, ele permiteau să se efectueze regrupări şi concentrări rapide de forţe în toate celelalte sectoare, în cazul când - contrariu aparenţelor - atacul principal al grupării otomane s-ar fi îndreptat pe altă direcţie. Măsurile ordonate de comandamentul Armatei de încercuire au fost executate în cursul nopţii de 27 spre 28 noiembrie / 9 spre 10 decembrie 1877. Generalul Alexandru Cernat, comandantul sectorului 1 deţinut de grosul armatei române, a dispus ca unităţile din rezervă să ocupe poziţiile stabilite şi să fie pregătite pentru a executa imediat ordinele de luptă care urmau să li se dea în funcţie de evoluţia situaţiei.

S-a prescris, de asemenea, ca ostaşii să doarmă echipaţi, iar caii să rămână cu harnaşamentul pe ei; avanposturile au fost întărite. Potrivit planului adoptat anterior, subunităţi din Divizia 2 infanterie trebuiau, la momentul oportun, să înainteze cu prudenţă spre reduta Griviţa nr. 2 şi, în cazul în care nu ar fi întâmpinat o rezistenţă prea puternică, să o ocupe. Sprijinite de celelalte unităţi, ele aveau misiunea să înainteze apoi rapid şi, împreună cu batalioanele aflate în liniile Diviziei 3 infanterie, să cucerească fortificaţiile otomane de la Bukov. Dispoziţii similare s-au dat colonelului Sachelarie, ale cărui unităţi trebuiau să ocupe fortificaţiile otomane de la Opanez.

Ultima bătălie de la Plevna

În cursul nopţii de 27 spre 28 noiembrie / 9 spre 10 decembrie o ceaţă densă s-a întins peste întreaga zonă a Plevnei. Concentrarea forţelor Diviziei 1 otomane, ca şi aceea a siguranţei convoiului, s-a executat sub acoperirea întunericului. „O armată de 40.000 de oameni - arătau Muzaffer paşa şi Talaat bei -, care ocupa câteva ore mai înainte o zonă cu o întindere de 4-5 leghe, se întruni, cu trăsurile şi caii de samar, într-un spaţiu restrâns unde, după ea, se aglomera toată populaţia musulmană din Plevna”.

Spre ora cinci dimineaţa Divizia 1 otomană se afla în întregime pe malul stâng al râului Vid. Desfăşurarea trupelor pentru luptă nu s-a terminat însă decât spre ora 9,15. De la Brigada 3, din centru (comandată de Tevfik paşa), Osman paşa conducea ansamblul bătăliei. La dreapta se afla Brigada 1, comandată de Atuf paşa, iar la stânga Brigada 2, comandată de Yunus bei. Parte din artileria Diviziei 2 era, de asemenea, pregătită să sprijine acţiunea Diviziei 1.

Divizia 1, în dispozitiv pe două linii (cu artileria în centrul primei linii), precedată de un lanţ de trăgători, a început mişcarea cu repeziciune, dar, după circa 1.500 de paşi, s-a oprit din cauza focului intens al trupelor ruse. După ce Osman paşa a întărit linia de trăgători, divizia a reluat mişcarea, a ajuns la aliniamentul de investire şi a atacat impetuos poziţiile Diviziei 3 grenadieri rusă din zona Doini Etropol.

În acest timp „o grindină de proiectile de toate felurile cădea fără încetare asupra trupelor şi convoiului”, care tocmai trecea Vidul; „chesoanele explodau, omorând şi rănind cai şi conductori, provocând dezordine în coloană şi deschizând largi spărturi în rândurile infanteriei”. La acest asalt batalioanele 2 redifi de Monastir şi 5 vânători, ambele aparţinând Brigăzii 3, „au fost literalmente secerate de focul de salvă” al ruşilor.

Divizia 1 otomană a reuşit, prin atacul ei decis, să anihileze forţele ruse aflate în prima linie a apărării. Într-un raport înaintat marelui duce Nicolae în aceeaşi zi generalul Totleben înfăţişa astfel desfăşurarea acestui atac: „Fără a ţine seama de focul intens al tuturor bateriilor noastre de 9 pfunzi şi de focul infanteriei care ocupa şanţurile-adăpost, turcii au parcurs în cel mult 3/4 oră distanţa care îi despărţea de poziţia noastră şi au ajuns la linia de apărare ocupată de unităţile înaintate ale Diviziei 3 grenadieri, lângă bateria 3.

Pătrunzând în intervalele dintre şanţurile de tragere şi după ce a nimicit cu foc pe aproape toţi apărătorii lor, inamicul nu a mai întâlnit decât rămăşiţe slabe de trupe care, nefiind în stare să se menţină, au început să se retragă”. Jumătate din piesele de artilerie ale bateriilor ruse au fost capturate de turci. Sosit în sprijinul apărătorilor primei linii, Regimentul 10 grenadieri de Malorusia a făcut eforturi disperate, împreună cu resturile Regimentului 9 grenadieri de Siberia, să stăvilească înaintarea otomană; el a avut, însă, pierderi mari, în câteva minute fiind scoşi din luptă trei comandanţi de batalioane şi jumătate din cei de companie.

Spre ora 10, cu aceeaşi îndârjire, Divizia 1 otomană a declanşat atacul pentru străpungerea celei de a doua linii de încercuire. „Presiunea hotărâtă şi disperată a inamicului - consemna generalul Totleben în raportul citat - devenea tot mai periculoasă: Brigada 1 din Divizia 3 grenadieri era istovită [...]”. Se părea, în aceste condiţii, că forţele otomane nu mai puteau fi împiedicate să spargă blocada; de la cartierul general al marelui duce Nicolae s-a trimis generalului Ganeţki următorul ordin: „Marele duce comandant de căpetenie ordonă generalului-locotenent Skobelev ca, în cazul în care turcii ar reuşi să realizeze o breşă, să ia cu el întreaga cavalerie şi să-i urmărească. Corpul de grenadieri, o brigadă din divizia de gardă şi Brigada 1 din Divizia 5 îl vor urmări, de asemenea, pe inamic nerupând contactul pentru a-l pune în derută. Excelenţa voastră va lua comanda tuturor acestor trupe [...]. Comunicaţi generalului Gurko direcţia urmată de inamic”.

Dar, între timp, desfăşurarea luptei din sectorul 6 a început să capete o altă înfăţişare. Căci, după ce atacul otoman a abordat şi cea de a doua linie, atât forţele ruse cât şi forţele otomane aveau nevoie stringentă de întăriri: primele - pentru a redresa situaţia şi a respinge inamicul dincolo de Vid, unde zdrobirea lui era inevitabilă; ultimele - pentru a lichida complet rezistenţa defensivei şi a dezvolta ruptura astfel încât întreaga grupare otomană să poată ieşi din încercuire. În acel moment de cumpănă 40 pentru ambele tabere forţele ruse au primit, într-adevăr, întăririle aşteptate: Brigada 2 din Divizia 3 grenadieri, urmată peste puţin timp de regimentele 7 şi 8 grenadieri din Divizia 2 grenadieri.

Tevfik paşa, în schimb, nu a primit sprijinul aşteptat din partea Diviziei 2. Ca urmare, balanţa a început să încline, tot mai sensibil, în favoarea forţelor sectorului 6. Artileria rusă a declanşat un foc puternic asupra liniilor ocupate de otomani, provocându-le pierderi considerabile. Concomitent, comandamentul rus a hotărât să se lanseze, cu forţe proaspete, un atac decisiv pentru recucerirea poziţiilor pierdute în cursul dimineţii. În sfârşit, „inamicul primind clipă de clipă noi întăriri - notau Muzaffer paşa şi Talaat bei - turcii au hotărât să evacueze fortificaţia şi s-au repliat pe prima linie defensivă [...]”.

Ce se întâmplase cu Divizia 2 otomană, a cărei sosire era aşteptată, cu multa îngrijorare, de Osman paşa? Răspunsul la această întrebare este oferit de analiza situaţiei create în celelalte sectoare ale încercuirii în prima jumătate a zilei de 28 noiembrie / 10 decembrie 1877. În zori, conform planului de spargere a blocadei întocmit de Osman paşa, unităţile Diviziei 2 comandate de Haci Adil paşa s-au repliat succesiv din fortificaţiile care înconjurau Plevna, dar au menţinut culoarul de trecere păstrând detaşamente puternice la umerii lui - fortificaţiile de la Opanez şi Trina.

Dacă această acţiune s-ar fi realizat până la capăt cu succes, potrivit planului, Divizia 2 ar fi putut să participe, în continuare, la ruperea aliniamentului de investire şi deschiderea comunicaţiei spre Sofia. Dar decroşarea de trupele ruse şi române, regrupările de dispozitiv impuse Diviziei 2 otomane de misiunile complexe pe care le avea au întâmpinat, de la început, mari dificultăţi.

Comandamentele române şi ruse, informate că trupele otomane din faţa lor începuseră să abandoneze întăriturile, au ordonat imediat ca acestea să fie ocupate şi să se înainteze apoi convergent spre Plevna. Micile detaşamente aflate în ariergarda Diviziei 2 sau lăsate în unele fortificaţii pentru a întârzia înaintarea unităţilor ruse şi române au fost, în cea mai mare parte, nimicite cu uşurinţă.

Situaţia acestei divizii s-a agravat rapid, iar un rol esenţial în această privinţă au avut acţiunile iniţiate de armata română. În dimineaţa de 28 noiembrie / 10 decembrie Divizia 2 română, comandată de colonelul Mihail Cerchez, observând retragerea trupelor otomane, a ocupat imediat reduta Griviţa nr. 2 şi a continuat rapid mişcarea către Bukov. Spre ora 8 generalul de brigadă Alexandru Cernat, însoţit de statul său major, s-a deplasat la fortul Alexandru pentru a conduce nemijlocit lupta trupelor române. În urmărirea Diviziei 2 otomane au fost angajate şi celelalte mari unităţi române.

Un batalion din Regimentul 6 infanterie, sub comanda locotenent-colonelului Ioan Algiu, şeful statului major al Diviziei 2 infanterie, a fost trimis în Plevna pentru a pune stăpânire pe oraş şi a asigura ordinea, ceea ce s-a realizat rapid. Subliniind că primele trupe care au intrat în oraşul Plevna au fost cele române istoricul austriac Anton Springer, de la sfârşitul secolului trecut, arăta: „La ora 9,30 s-a prezentat colonelului Cerchez o delegaţie a locuitorilor Plevnei, care a informat că oraşul a fost evacuat de turci şi a solicitat ajutor împotriva bandelor de răufăcători, care pun sub ameninţare viaţa şi avutul cetăţenilor. Colonelul Cerchez a trimis un batalion (lt.-col. Algiu) din Regimentul 6 de linie. Către ora 10 dimineaţa unitatea a intrat în oraş întâmpinată entuziast de populaţie”.

Două ore mai târziu Brigada 1 din Divizia 2, comandată de colonelul Otton Sachelarie, şi Brigada 2 din Divizia 4, comandată de colonelul Grigore Borănescu, au pus stăpânire pe prima linie de redute de la Opanez şi au început să pregătească, imediat, asaltarea celorlalte redute care se mai găseau în mâinile adversarilor. Cu organizarea şi conducerea trupelor participante la acest asalt a fost însărcinat - de către generalul Cernat - colonelul Ştefan Fălcoianu, şeful statului major al Corpului 1 de armată. Acesta a ordonat să se constituie două coloane de atac, în compunerea cărora au intrat: batalionul 2 şi o companie din batalionul 1 ale Regimentului 5 dorobanţi, o companie din Regimentul 5 infanterie, o companie din Regimentul 6 dorobanţi şi o companie din Regimentul 1 infanterie.

Desfăşurarea atacului a fost astfel descrisă: „Era ora 12 când colonelul Fălcoianu, pe Opanez, dispunând acolo de 3 batalioane sub comanda colonelului Sachelarie şi o baterie - care sub dirigerea maiorului Panait Vartiadi executa cu multă bravură, în câmp deschis, un foc viu asupra redutei inamice centrale -, făcu să şedea asaltul redutelor. Turcii, ameninţaţi de a fi înconjuraţi şi nemaiavând unde să se refugieze, au ridicat aci drapelul alb şi s-au predat”. Cu acest prilej trupele române au capturat 2.000 de militari inamici, cu armele şi muniţiile respective, şi trei tunuri.

Dezvoltând acest succes, cele două divizii române şi-au continuat înaintarea în valea dintre Plevna şi Vid, în spatele dispozitivului grupării otomane. Resturile Diviziei 2 otomane, dezorganizate şi supuse focului necruţător al infanteriştilor români, bătute de artileria noastră instalată pe înălţimile de la Opanez, şi-au căutat salvarea în valea îngustă dintre Plevna şi malul drept al râului Vid. Aici, însă, se aflau deja masate peste 3.000 de care încărcate cu bagaje, muniţii, alimente etc., precum şi cea mai mare parte a populaţiei civile musulmane care dorise să părăsească oraşul.

„Încurcată în această învălmăşeală - scria T.C. Văcărescu, participant la evenimente -, grămădită pe un teren restrâns pe care nu se mai putea desfăşura, strâmtorată, în fine, de înaintarea neoprită a românilor, armata turcească de pe malul drept al Vidului era pusă în neputinţă a mai urma lupta. Cinci tabere [tabore] turceşti, înconjurate de trupele noastre, depun armele şi se predau, împreună cu 3 tunuri. Colonelul Cerchez porneşte numaidecât prinşii sub escortă de călăraşi la reduta Craiova; coloanele divisiunilor a 2-a şi a 3-a, fără a-şi înceta focul, înaintează spre gloata vrăjmaşă împroşcată din toate părţile şi din care se ridica strigăte de: Aman! Aman! Soldaţii turceşti încep a asvârli la pământ armele, înălţând basmale şi steaguri albe. Colonelul Cerchez ordonă trupelor sale a suspenda focul”. Numai brigada comandată de Vasfi Huseyin paşa, care apăra lucrările ce dominau valea Trina, a rezistat ruşilor până în momentul în care a primit ordinul lui Osman paşa de a depune armele.

Ca urmare, Divizia 1 otomană a rămas să înfrunte aproape singură, pe malul stâng al Vidului, toate forţele ruse şi române care deţineau sectorul 6 şi primiseră, între timp, puternice întăriri. „Era pe la ora 12 - raporta generalul Totleben - când turcii au început să se retragă încet spre râul Vid, susţinând însă un foc puternic. Tunurile capturate de la inamic, pe care acesta nu le scosese din uz, au deschis focul asupra turcilor având ca servanţi infanterişti. Totodată, toate bateriile Brigăzii 3 artilerie grenadieri au fost împinse înainte şi, ocupând poziţii pe acelaşi aliniament cu infanteria, au început să tragă cu mitralii asupra turcilor care se retrăgeau. Retragerea inamicului devenea tot mai dezordonată şi mai grăbită.

Mulţimi mari de turci se îngrămădeau în dezordine lângă pod şi se amestecau cu convoiul care acoperea în masă compactă terenul din vecinătatea şoselei”. Brigada 1 din Divizia 4 română, comandată de colonelul Grigore Cantili, venită în cursul dimineţii în sprijinul forţelor angajate în luptă ale sectorului 6, a atacat inamicul de flanc, în timp ce bateriile instalate pe înălţimile de la Opanez şi-au îndreptat tragerea asupra spatelui şi centrului dispozitivului grupării otomane. Supusă din toate părţile unui foc necruţător, Divizia 1 otomană a suferit mari pierderi, de care nu a fost scutită, de altfel, nici populaţia civilă cu care se învălmăşise lângă podul de piatră de peste Vid.

Predarea lui Osman Paşa

Tentativa lui Osman paşa de a sparge încercuirea şi de a-şi retrage gruparea spre Sofia eşuase. Revenirea în Plevna pentru a continua acolo rezistenţa - cum intenţiona, la un moment dat, comandamentul otoman - nu mai era posibilă, căci între timp oraşul fusese ocupat, aşa cum s-a arătat mai sus, de trupele române. Un fapt accidental, petrecut în acele momente de panică prin care trecea gruparea otomană, i-a precipitat capitularea: Osman paşa, care în tot cursul luptelor rămăsese în mijlocul trupelor, înfruntând temerar, alături de ostaşii săi, grindina de proiectile ce se revărsa de pretutindeni, a fost rănit de o schijă de obuz la piciorul stâng; calul, ucis, s-a prăbuşit cu el la pământ, ceea ce i-a făcut pe otomani să creadă că muşirul însuşi îşi pierduse viaţa. Moralul trupelor otomane care mai continuau rezistenţa, pe cât de înverşunată, pe atât de zadarnică, s-a prăbuşit.

Într-un mic canton de lângă şoseaua spre Sofia, unde fusese transportat şi adăpostit de către însoţitorii săi, Osman paşa s-a decis, în sfârşit, să capituleze. Un ofiţer otoman, cu fanion alb, s-a prezentat la colonelul român Cerchez şi i-a comunicat, în limba franceză, că muşirul dorea să trateze condiţiile capitulării. Potrivit relatării lui T.C. Văcărescu, întâlnirea dintre Osman paşa şi colonelul român s-a petrecut în felul următor: „Colonelul Cerchez, însoţit de coloneii Arion, Berendei şi de mai mulţi ofiţeri din statul major român, intră în acea mică şi sărăcăcioasă colibă unde găsi pe muşirul şezând pe o ladă golită de cartuşe, cu piciorul rănit descălţat şi întins, iar bătrânul doctor Hassib bei sta îngenunchiat înaintea şefului său şi cerceta cu băgare de seamă rana asupra cărei aplica un pansament. Suferinţa morală, mai mult decât durerea fisică, era întipărită pe faţa lui Osman; în jurul său mai mulţi paşi şi înalţi ofiţeri stăteau trişti şi în tăcere. Colonelul Cerchez salută cu respect pe eroicul comandant al armatei otomane care-i zise, prin tălmaci, că, după ce a făcut tot ce datoria-i poruncea, doreşte să ştie condiţiunile sub cari este primită predarea sa şi a armatei sale. Colonelul Cerchez răspunse în limba franceză că n-are în privinţa aceasta instrucţiuni şi că va trimite a lua ordinele căpeteniei Armatei de vest”.

O companie din Regimentul 3 infanterie român a preluat serviciul de gardă a cantonului în care se găsea adăpostit Osman paşa. Peste aproximativ o jumătate de oră de la predarea lui Osman paşa, generalul-maior A.P. Strukov s-a prezentat, ca emisar al comandantului sectorului 6, şi a cerut ca predarea armatei otomane să se facă fără condiţii. Aflat într-o situaţie fără ieşire, Osman paşa a acceptat şi a remis apoi generalului Ganeţki - sosit între timp - sabia. Spre ora 15 domnitorul Carol, înconjurat de Statul major român, a intrat în Plevna, unde a venit şi marele duce Nicolae. Aici, pe şosea, ei au avut prima întâlnire cu muşirul care, escortat de două escadroane - unul român, din Regimentul 3 călăraşi, şi altul rus, de ulani - era transportat spre comandamentul aliat.

Capitularea armatei otomane de la Plevna a generat o atmosferă de nestăvilit entuziasm în rândul forţelor aliate şi a prilejuit, totodată, emoţionante manifestări spontane ale camaraderiei de arme statornicite între ostaşii români şi ruşi. Unul din numeroasele episoade de acest fel era relatat de generalul Scheletti: „După ce comandantul Diviziei 2 române şi ofiţerii care-l însoţeau s-au despărţit de Osman paşa şi s-au îndreptat spre Plevna, pe drum subunităţi din regimentul rus Galici au făcut ofiţerilor români o adevărată manifestaţie de simpatie, pigmentată de urale prelungite şi strigăte de bravo!”. „Voinicii soldaţi ruşi - continuă generalul Scheletti - simţise că ostaşii români se arătase ca vrednicii lor tovarăşi de luptă şi aclamările lor sincere [...] au fost, pentru noi, cea mai frumoasă răsplată a tovărăşiei de luptă, pentru toată campania”.

Armatele română şi rusă au repurtat o strălucită victorie. Ele au capturat 10 paşale, 128 de ofiţeri superiori, 2.000 de ofiţeri inferiori, circa 42.000 de soldaţi, 77 de tunuri şi o mare cantitate de arme şi muniţii. Pierderile grupării otomane în luptele din ziua de 28 noiembrie / 10 decembrie s-au ridicat la 6.000 de militari, morţi şi răniţi. Comparativ, pierderile învingătorilor au fost mai reduse: ruşii - 9 ofiţeri şi 371 de soldaţi morţi, 1.337 de răniţi şi dispăruţi (din care un general şi 48 de ofiţeri); românii - 2 ofiţeri răniţi şi 100 de soldaţi morţi şi răniţi.

Însemnătatea şi ecoul capitulării Plevnei

După cinci luni de crâncene şi sângeroase confruntări, punctate cu rezultate schimbătoare şi situaţii imprevizibile care născuseră, când de o parte, când de cealaltă, speranţe şi deziluzii, euforie şi deznădejde, la Plevna se aşternuse din nou liniştea. Bucuria în tabăra învingătorilor a fost imensă. În noaptea aceea memorabilă care a urmat capitulării grupării otomane, la flăcările focurilor, ostaşii români şi ruşi - eroii şi ctitorii marii victorii - au serbat, prinşi în hore şi cazaciocuri, victoria. A doua zi, la Plevna, în prezenţa suveranilor României şi Rusiei, a celor două comandamente aliate, au avut loc entuziaste manifestaţii ale ostaşilor celor două armate şi populaţiei bulgare.

Căderea Plevnei a exercitat o înrâurire decisivă asupra desfăşurării ulterioare a războiului, în ansamblu, şi a însuşi deznodământului. Ca urmare a capitulării grupării otomane comandate de Osman paşa forţele române şi ruse au putut să reia ofensiva strategică pe întregul teatru de operaţii din Peninsula Balcanică: armata română - spre nord-vest, având ca obiectiv principal cucerirea puternicelor cetăţi Vidin şi Belogradcik; cea rusă - spre sud, vizând în special Sofia şi, cu precădere, Constantino-polul. Imperiul otoman a pierdut, la Plevna, nu numai o grupare de elită şi un strălucit comandant, ci - şi mai ales - acel punct strategic excepţional care imobilizase, aproape o jumătate de an, principalele forţe ale adversarilor şi le reţinuse pe poziţii defensive la nord de Balcani.

Însemnătatea hotărâtoare a victoriei repurtate de armatele română şi rusă la Plevna a fost relevată unanim în istoriografia şi memorialistica războiului din 1877-1878. „Căderea Plevnei - aprecia T.C. Văcărescu - înseamnă ca un mare eveniment în faptele răsboiului din 1877-1878, căci împreună cu acest oraş căzu cea din urmă stavilă pusă mersului triumfător al oştirilor ruseşti în Turcia şi spre Constantino-pole”.

Colonelul Martinov considera că „luarea Plevnei a marcat o schimbare completă în desfăşurarea campaniei. Două luni şi jumătate mai târziu armata rusă se afla sub zidurile Constantinopolului”. Amedee Le Faure, autor al uneia din cele mai bune lucrări consacrate războiului din 1877-1878, scria: „Căderea Plevnei avea să facă disponibili 150.000 de oameni reţinuţi până atunci în jurul fortăreţei şi a dat un nou impuls operaţiilor [...]”, ea a marcat „sfârşitul rezistenţei serioase a armatelor turce”.

Anton Springer, făcând un bilanţ al tuturor bătăliilor desfăşurate la Plevna, nota: „Abia acum, la patru luni şi jumătate după ce Osman paşa apăruse prin surprindere la flancul drept al armatei de invazie [ruse], era posibil să se reia planurile de ofensivă. Iată cât de sever fuseseră plătite ambele mari greşeli comise de conducerea militară rusă - a fi început campania cu mijloace absolut insuficiente şi a fi executat total neglijent cercetarea flancului drept în timpul primei înaintări spre Balcani! Armata rusă a putut, consumând câteva luni, să se consolideze pe malul sudic al Dunării numai datorită confuziei ce a domnit în interiorul comandamentului suprem al inamicului şi incapacităţii lui de a-şi valorifica avantajele strategice şi numerice şi, de asemenea, datorită ajutorului românesc [dat Rusiei]”. F.V. Greene considera că „indiscutabil, căderea Plevnei a fost un mare dezastru pentru turci, deoarece ei au pierdut cea mai bună din armatele lor şi, poate, pe cel mai bun general [...]”. „După căderea Plevnei - conchidea G. Clement - forţele militare ale Turciei se reduseseră considerabil şi această putere a început să se gândească să înceteze ostilităţile. Ea a făcut apel la naţiunile europene în vederea unei medieri, dar negocierile întreprinse nu s-au finalizat [...]”.

Ştirea capitulării Plevnei a declanşat în masele largi ale poporului român un entuziasm cum nu mai cunoscuse ţara din zilele istorice ale înfăptuirii unirii şi ale proclamării independenţei. La Bucureşti o demonstraţie populară întrunită spontan a omagiat în faţa monumentului lui Mihai Viteazul - simbolul idealurilor de unitate şi independenţă ale românilor - glorioasa faptă de arme a oştirii ţării.

Din nou, de la un capăt la altul al României, sute de mii de persoane au adoptat, în adunări şi mitinguri entuziaste, moţiuni şi telegrame prin care dădeau glas sentimentelor lor patriotice. „Mult aşteptata veste despre căderea Plevnei şi captivarea lui Osman paşa cu toată armata sa, străbătând ca un fulger în toate unghiurile ţărei - glăsuia o telegramă adresată domnitorului -, au făcut să tresalte bătrânul municipiu al Iaşilor [...]. Binevoiască cerul ca epoca de renaştere a românismului, inaugurată prin succese militare capitale în Bulgaria, să deschidă era mărirei naţionale [...]”

Contribuţia substanţială avută de armata română la victoria de la Plevna s-a bucurat de o largă apreciere internaţională. Aceasta a venit, în primul rând, din partea conducătorilor politici şi militari ai Rusiei, care în zilele imediat următoare capitulării grupării otomane comandate de Osman paşa au evaluat în termeni prieteneşti şi cu obiectivitate aportul aliaţilor lor. „Rezultatul a fost desăvârşit şi mă bucur de strălucita parte ce armata A.V. a luat întru aceasta” - se arăta într-o telegramă adresată de ţar şefului statului român.

„Strălucitele izbânzi obţinute la Plevna - îi scria domnitorului marele duce Nicolae, la 29 noiembrie / 11 decembrie 1877 - sunt datorite în mare parte cooperaţiunei vitezei armate române, precum şi impulsiunei ce trupele aliate primeau de la comandantul lor imediat a cărui activitate, vitejie şi devotament la datoria sa de oştean ele le admirau şi le imitau. Am o deosebită plăcere a exprima alteţei voastre aceste simţăminte şi în acelaşi timp satisfacţiunea sinceră ce am încercat văzând frăţia de arme între trupele rosiene şi cele române, stabilind nouă legături între ambele popoare. Sunt fericit că am putut preţui cu această ocasiune eminentele însuşiri ce disting pe alteţa voastră şi viteaza armată română şi amintirea ce pururea voi păstra va fi adâncă şi neştearsă”.

Domnitorul României a fost distins de către ţar cu ordinul „Sf. Andrei” cu spade - acordat, în secolele care trecuseră de la instituirea lui, numai la trei personalităţi. Numeroşi oameni politici, observatori militari, corespondenţi de presă etc. din alte ţări au subliniat, de asemenea, cu diverse prilejuri, rolul avut de armata română în obţinerea marii victorii de la Plevna. Astfel, în telegrama prin care împăratul Germaniei, Wilhelm I, îi comunica şefului statului român că i-a acordat ordinul „Pentru Merit” se arăta printre altele: „Cu cel mai mare interes am urmărit operaţiunile tale şi bravura armatei române. Nu pot să-ţi exprim îndeajuns bucuria de care mi-e cuprinsă inima pentru aceste fapte mari de arme şi, ca o recunoaştere a lor, îmi permit a-ţi conferi prin aceasta ordinul meu Pour le Merite”.

Don Carlos, pretendent la tronul Spaniei, care participase un timp la operaţiile militare din Balcani şi rămăsese profund impresionat de înaltele calităţi ale armatei române, i-a scris după victoria de la Plevna generalului Alexandru Cernat: „Sunt bucuros de a vă trimite astăzi felicitările mele pentru această strălucită victorie. Fiţi încredinţat, scumpul meu general, că nimeni altcineva nu poate participa mai mult la succesul vostru şi la acelea ale vitezelor voastre trupe. Din timpul şederii mele în mijlocul vostru am păstrat cea mai plăcută amintire, care nu se va şterge niciodată”.

„Românii - se arăta într-un comentariu apărut în „Memorial Diplomatique” - au contribuit foarte mult la strălucita luptă care a adus luarea Plevnei. S-ar putea chiar zice că într-un moment critic ei au scăpat situaţia acelei zile [...]. Precizia tirului românilor şi impetuozitatea atacurilor lor avură în această împrejurare critică o influenţă decisivă”. Ziarul belgian „Le Bien Public” a comentat evenimentul aproape în aceiaşi termeni: „Românii s-au purtat cu vitejie, ei au luat o mare parte la împresurarea Plevnei şi la învingerea definitivă a lui Osman paşa, care a hotărât rezultatul campaniei; ei şi-au dovedit în război, ca şi în pace, dreptul de a exista ca naţiune independentă”.

Victoria de la Plevna s-a încrustat în conştiinţa naţională alături de faptele de arme cele mai glorioase ale trecutului, comparabilă cu marile biruinţe de la Posada, Rovine, Vaslui, Călugăreni. Ea a devenit un simbol al voinţei de libertate şi independenţă a poporului, al virtuţilor lui militare făurite şi probate de-a lungul întregii istorii româneşti.

Check Also

Bătălia din Golful Leyte (23-26 octombrie 1944)

Bătălia din Golful Leyte (23-26 octombrie 1944) este o bătălie navală şi aeriană decisivă în …

Bătălia de pe Tamisa (5 octombrie 1813)

Bătălia de pe Tamisa (5 octombrie 1813) este o victorie decisivă a Statelor Unite asupra …

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916)

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916) este o ofensivă aliată din …

Bătălia de pe Nil (1 august 1798)

Bătălia de pe Nil (1 august 1798) este o bătălie între flotele britanice conduse de …

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.)

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.) este un confruntare în care romanii conduşi de Scipio …