Paşoptism

Paşoptismul este un curent ideologic exprimând starea de spirit şi situarea politică a participanţilor la revoluţia din 1848 în ţările române, configurat în deceniul al cincilea din secolul al XIX-lea, paşoptismul îşi are premisele în mişcarea de înnoire de după 1821, intensificată începând de pe la sfârşitul deceniului, mişcare animată de principii iluministe, moştenite de la Şcoala Ardeleană şi punctată pe tărâmul culturii de realizări care au deschis în istoria României epoca modernă: întemeierea în Ţara Românească şi în Moldova a învăţământului naţional şi a teatrului, precum şi a presei în toate ţinuturile româneşti.

În 1840 revista „Dacia literară” imprimă acestei mişcări o pronunţată orientare naţională, susţinută în continuare de „Propăşirea”, „România literară”, „Steaua Dunării” etc., iar în Transilvania de cele două publicaţii ale lui George Bariţiu, „Gazeta de Transilvania” şi „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”. Denunţând „mania primejdioasă” a imitării literaturilor străine, Mihail Kogălniceanu recomandă în Introducţia la „Dacia literară” valorificarea surselor autohtone de inspiraţie: „Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi poetice, pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii”.

Conştiinţa naţională fusese şi mobilul permanent al demersurilor iluministe, de aici pornise acţiunea Şcolii Ardelene, însă „Dacia literară” i-a precizat direcţia în sfera literaturii, i-a concretizat programatic, pe acest tărâm, orientarea principală. Ideea de naţiune, de patrie e, de altfel, ceea ce diferenţiază în general, cu pregnanţă, gândirea social-politică românească de cea occidentală. „Eu zic - specifica Simion Bărnuţiu, în discursul său din catedrala de la Blaj - că libertatea cea adevărată a oricărei naţiuni nu poate fi decât naţională.” În formularea lui Ion C. Brătianu, dintr-un articol apărut în „Republica rumână” (1851), noţiunile naţionalitate, libertate, democraţie „se subsumează” şi revoluţia implică „reorganizarea Europei pe naţionalităţi”, nicidecum prin „îngrămădiri silnice”.

Cristalizat politic în anul revoluţiei, ca efect al tot mai intenselor frământări interne, de ordin social şi naţional, dar şi sub influenţa ideilor reactualizate ale revoluţiei franceze, paşoptismul şi-a găsit expresia programatică - cu parţiale diferenţieri, în funcţie de specificul realităţilor din cele trei ţinuturi româneşti - în Proclamaţia de la Izlaz, Proclamaţia Partidului Naţional din Moldova către români, Manifestul din 1851 al Comitetului revoluţionar român din exil, ca şi în broşura Dorinţele partidei naţionale în Moldova a lui Mihail Kogălniceanu, un program revoluţionar fiind în esenţă şi discursul din 16 mai 1848 al lui Simion Bărnuţiu. Ideologia paşoptistă e definită, de asemenea, viguros în broşura lui Vasile Alecsandri Protestaţie în numele Moldovei, a Omenirei şi a lui Dumnezeu.

Paşoptismul iradiază în articolele-program ale periodicelor, în numeroase alte articole ale revoluţionarilor, în studiile unora dintre ei, precum şi în corespondenţa lor. Este prezent cu deosebire în publicistica lui Timotei Cipariu, George Bariţiu, Cezar Bolliac, C.A. Rosetti şi mai ales în opera lui Nicolae Bălcescu. Principalele revendicări din proclamaţiile paşoptiştilor moldoveni şi munteni sunt aceleaşi: independenţa administrativă şi legislativă faţă de Imperiul Otoman şi Rusia, abolirea Regulamentului Organic, emanciparea şi împroprietărirea clăcaşilor, dezrobirea ţiganilor, emanciparea evreilor şi acordarea de drepturi politice tuturor cetăţenilor, indiferent de limbă şi religie, emanciparea mănăstirilor închinate, instrucţie egală şi completă pentru toţi cei în stare să şi-o însuşească, gardă naţională, adunare legislativă formată din reprezentanţi ai tuturor straturilor societăţii, domnitor ales pe 5 ani, reducerea listei civile a acestuia, responsabilizarea miniştrilor, libertatea absolută a presei, abolirea pedepsei cu moartea, interzicerea bătăii, instituirea unui regim penitenciar civilizat, desfiinţarea titlurilor nejustificate de funcţii.

În Transilvania obiectivul major al luptei revoluţionare este conservarea fiinţei naţionale. În vederea realizării lui se impune obţinerea pentru români a egalităţii în drepturi cu aşa-zisele „naţiuni politice”: ungurii, secuii şi saşii. Obstacolul major în această direcţie fiind, în 1848, proiectul de integrare a „mare principatului Transilvaniei” în Ungaria, ideea structurantă a tuturor documentelor revoluţionare va fi necesitatea împiedicării cu orice preţ a acestei uniri forţate.

Literar, paşoptismul este una dintre ipostazele romantismului românesc, cea marcată istoric de revoluţie şi de unirea Principatelor. Aceasta urmează variantei preromantismului (Ion Heliade Rădulescu, Vasile Cârlova, Grigore Alexandrescu etc.), corespunzător aproximativ etapei 1820-1840, şi e succedată, după etapa refluxului, numită postpaşoptism (1860-1870), de ipostaza superioară, situată valoric la nivel european, creată de Mihai Eminescu. În varianta paşoptistă, romantismul românesc e un curent militant, mesianic, orientat spre social şi naţional, fără a exclude tematica vieţii personale, intime, contemplaţia, cultivarea pitorescului.

Dominantele sunt iubirea de popor, adoptarea ca limbă literară a limbii vorbite, valorificarea creaţiei populare, cultivarea tematicii istorice, în scop educativ, patriotic, reflectarea naturii patriei şi în genere a realităţilor autohtone. Evocat anterior doar cu intermitenţe şi mai mult enunţiativ (bunăoară, de Gheorghe Asachi, Ion Heliade Rădulescu, Vasile Cârlova), trecutul naţional devine în perioada paşoptistă, cât şi după aceea, unul dintre principalele puncte de plecare ale poeziei româneşti şi un obiect constant al prozei şi dramaturgiei.

În trecut şi în legendele pe care le-a generat îşi află temele unele dintre cele mai reprezentative scrieri ale lui Asachi (baladele Ştefan cel Mare înaintea cetăţei Neamţu, Dochia şi Traian, Turnul lui But, mai toate nuvelele şi piesele de teatru), Ion Heliade-Rădulescu (Michaida), Constantin Stamati (Dragoş, Eroul Ciubăr-vodă), Grigore Alexandrescu (Umbra lui Mircea. La Cozia, Răsăritul lunii. La Tismana), Costache Negruzzi (Alexandru Lăpuşneanul, Sobieţki şi românii, Aprodul Purice), Dimitrie Bolintineanu (Legende istorice), Vasile Alecsandri (Cetatea Neamţului sau Sobieţki şi plăieşii români, Despot-Vodă, Dumbrava roşie, Dan, căpitan de plai), A.I. Odobescu (Mihnea Vodă cel Rău, Doamna Chiajna), B.P. Hasdeu (Răzvan şi Vidra), George Baronzi (piesele de teatru Matei Basarab sau Dorobanţi şi seimeni, Barba lui Ştefan cel Mare, epopeea Daciada) şi Grigore H. Grandea (Vlăsia sau Ciocoii noi).

Spiritul paşoptist vibrează, cu vii rezonanţe, în versurile lui Andrei Mureşanu, în Cântarea României, în studiile şi rememorările lui Alecu Russo ori, chiar cu o mai puternică intensitate, în Românii supt Mihai-Voievod Viteazul de Nicolae Bălcescu.  Sub impulsul romantismului naţional, în perioada paşoptistă are o bună reprezentare şi poezia naturii, individualizată geografic. Rare înainte de 1840 (Iancu Văcărescu, Primăvara amorului, Vasile Cârlova, Inserare, Gheorghe Asachi, La Italia, Cezar Bolliac, Meditaţii), elemente de pastel pătrund tot mai abundent în poezie şi în proza poetică.

Se găsesc în aproape toate scrierile vremii, cum şi în Zburătorul lui Heliade-Rădulescu, în Trecutul. La mănăstirea Dealului, Mormintele. La Drăgăşani, Meditaţie, Miezul nopţii şi alte poeme de Grigore Alexandrescu, Ermitul şi O dimineaţă pe Caraiman de Cezar Bolliac, în San-Marina, Mihnea şi baba, Florile Bosforului, Conrad de Dimitrie Bolintineanu, în Cântarea României, în Românii supt Mihai-Voievod Viteazul de Nicolae Bălcescu.

Privelişti din natură nu lipsesc din aproape nici o poezie a lui Alecsandri, şi nici din scrierile sale în proză. La deplina maturitate, „bardul de la Mirceşti” încununează nu doar propria sa operă, ci întreaga poezie românească a naturii cu ciclul Pasteluri. Proza şi dramaturgia din perioada paşoptistă - 22 din cele 30 de „scrisori” cuprinse în Negru pe alb de Costache Negruzzi, majoritatea scrierilor în proză şi a pieselor de teatru ale lui Alecsandri, romanele lui Dimitrie Bolintineanu, începuturile de roman lăsate de Mihail Kogălniceanu şi Ion Ghica - reflectă situaţii din lumea românească, infirmităţi sociale, moravuri, datini etc.

Multe din scrierile caracteristice pentru paşoptism asociază romantismului germeni de realism şi dau observaţiei realiste, adesea preponderentă, funcţie satirică. Unele caractere şi preocupări ale literaturii paşoptiste - interesul pentru istorie, dragostea de natură, oglindirea critică a climatului social, propensiunea satirică - vor trece în literatura deceniului următor Unirii (A.I. Odobescu, B.P. Hasdeu, Nicolae Filimon, George Baronzi, George Creţeanu) şi se vor perpetua până în secolul al XX-lea.