Păsăreşte, de Mircea Sântimbreanu (comentariu literar, rezumat literar)

Păsăreşte, de Mircea Sântimbreanu, este o schiţă care face parte din volumul Recreaţia mare, a cărui primă ediţie a fost publicată în 1965 la Bucureşti.

Recreaţia mare, de Mircea Sântimbreanu (comentariu literar, rezumat literar)

Mircea Sântimbreanu

Fragment

Am auzit pe mulţi plângându-se de greutatea învăţării unei limbi străine: „Reguli şi excepţii, excepţii la excepţii, acorduri (cu care e greu să cazi de acord), verbe neregulate, cuvinte întortocheate, expresii şi mai întortocheate” - şi exemplificarea ar fi putut continua, dar, ajunşi la acest punct, cei mai mulţi dintre interlocutorii în cauză îşi puneau mâinile în cap şi ilustrau trista enumerare printr-un oftat adânc. Ei bine, nu daţi crezare acestor bocitoare. Nu vreau să zic că mint, dar afirm cu toată tăria că exagerează. Nimic mai uşor decât să înveţi o limbă străină. Fără profesor, fără caiete şi vocabulare, fără dicţionar, fără... să-ţi dai măcar seama că ai învăţat-o şi că o foloseşti. E limba păsărească.

N-o ştiţi? Păcat!... Are marele avantaj că e o limbă străină şi, în acelaşi timp, avantajul la fel de mare că, pentru a o învăţa, nu trebuie să ştii bine nici măcar româneşte. Limba aceasta are un singur secret care constituie şi unica ei regulă: după fiecare silabă adaugi un pi. Atâta tot. Bineînţeles că pe deasupra se mai cere un lucru (de care încă nu eşti scutit la nicio limbă): exerciţii, şi iar exerciţii. Dar, cu acest preţ, „păsăreasca” îţi intră, aşa zicând, în sânge, şi nici cel mai isteţ piţigoi nu se mai poate măsura cu tine fără... translator.

Vreţi să ştiţi cum se vorbeşte păsăreasca? Îngăduiţi-mi, în acest caz, să evoc pe doi aşi ai acestui nobil ciripit Lică şi Mitică, nedespărţiţii prieteni din tabăra de la Poiana. Nu voi adăuga la faptul că sunt prieteni niciun amănunt care să-i separe într-o cât de mică măsură, în afară de cel care face gloria exclusivă a unuia din ei: Mitică e poet. Şi lucrul acesta, încă secret, va fi cunoscut tuturor la primul foc de tabără, adică peste câteva ore. Oare, tovarăşii care vor sta întinşi pe pături în jurul luminosului rug, la poalele Postăvarului, sub bolta înstelată, vor putea rezista ispitei de a nu-l lua pe braţe şi de a nu-l purta în triumf până la cabană, după ce-i va vrăji cu inspiratele versuri ale ultimei sale producţii? Nu de alta, gândeşte îngrijorat poetul, dar la vale e primejdios să fii purtat pe sus... Căci despre succes nu mai încape nicio îndoială. Cine nu va lăcrima încă de la prima strofă: „Ce frumoasă-i limba noastră, / Pe care-au doinit-o străbunii! / Frumoasă ca marea albastră, / Frumoasă ca secera lunii...”.

Dar deocamdată e încă devreme. Mai e timp berechet pentru ca, împreună cu nedespărţitul Lică, să dea o raită spre costişa plină de fragi, din apropiere.

- Câtpi epi ceapisupi? ciripeşte Mitică.

- Cinpicipi făpirăpi cinpicipi.

- Viipi lapi păpidupirepi?

- Penpitrupi cepi?

- Lapi frapigipi...

Când însă în program e foc de tabără, timpul zboară mai încet, căci ora opt seara e aşteptată cu nerăbdare, încă de la şapte dimineaţa. În sfârşit, goarna îşi tremură solemn semnalul, iar pălălaia izbucneşte triumfător din cinci colţuri deodată, gonind din poiană noaptea, în neagra pădure din jur.

„Un cântec - ropot de aplauze; o scenetă-bravoo!... Acum urmează poezia mea, gândeşte Mitică - bis!” şi iese îmbujorat (de foc, de emoţie?), cu faţa spre spectatorii aşezaţi într-o potcoavă luminoasă.

- Cupirajpi, îi şopteşte Lică, în timp ce poetul tuşeşte, îşi înalţă fruntea înaltă spre bolta şi mai înaltă şi începe liric, dar ferm:

„Cepi frupimoapisă-ipi / Limpibapi noaspitrăpi / Frupimoapisăpi capi / Mapireapi alpibaspitrăpi...”

Mai departe, glasul liric al poetului, deşi din ce în ce mai ferm, n-a mai putut fi auzit. Râsul a umplut întâi poiana, pe urmă Poiana, şi apoi (n-am informaţii certe, dar sunt sigur că aşa s-a întâmplat), întreaga ţară a Bârsei.

Peste o oră-două Lică şi Mitică s-au regăsit în dormitor. Poetul scânceşte cu sughiţuri, neogoit.

- Haipi nupi fîpi tristpi, şopteşte duios amicul.

- Hi-hi... plânge poetul, doborât de catastrofă.

- Nupi fipi supipăpiratpi, Mipitipicăpi. Nupi plânpigepi. Tapicipi, îl îndeamnă mângâietor celălalt şi adaugă, spre îmbărbătare, un argument de istorie literară: Nipiciopidapităpi mapiriipi popiepiţipi n-aupi fostpi înpiţepileşipi depi lapi înpicepiputpi.

Cum? Ce zice? N-aţi înţeles argumentul? Iată, vi-l traduc cuvânt cu cuvânt. Zice aşa: „Nu fi supărat, Mitică. Nu plânge! Taci... Niciodată marii poeţi n-au fost înţeleşi de la început...”.

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …