Parnasianism

Parnasianism este un derivat din numele muntelui Parnas, loc mitologic consacrat lui Apollo şi muzelor, termenul numeşte orientarea estetică a unei grupări poetice constituite la Paris în al şaptelea deceniu din secolul al XIX-lea. Actul formal de constituire a parnasianismului s-a materializat în editarea, în 1866, a culegerii de versuri Le Parnasse contemporain, printre semnatari distingându-se Catulle Mendes, Leconte de Lisle, Theophile Gautier, Theodore de Banville, Francois Coppee, Sully Prudhomme, Jose-Maria de Heredia, Charles Baudelaire, Paul Verlaine şi Stephane Mallarme.

Cinci ani mai târziu apare al doilea volum, datat însă 1869, iar în 1876, al treilea. Concepţia de artă a parnasienilor nu a fost formulată în aceste culegeri, ci în prefeţele la unele dintre volumele lui Gautier şi Leconte de Lisle ori în articolele semnate de aceşti doi poeţi în reviste ca „L’Artiste”, „L’Art” etc. La temelia parnasianismului se află principiul artei pentru artă. Lansat de Gautier, în prefaţa la romanul său Mademoiselle de Maupin (1835), reluat în alte scrieri, acest principiu prevede dezangajarea absolută a creaţiei. Se afirmă că, prin natura sa, arta exclude orice utilitarism, nu poate interveni în practica socială, nu are cum să devină eficace în acţiuni de schimbare a existenţei, nu îşi poate asuma direct un rol educativ. Dacă o face, se neagă pe sine.

Frumuseţea unui obiect - susţine Gautier - este invers proporţională cu utilitatea lui: „nu-i cu adevărat frumos decât ceea ce nu poate sluji la nimic; tot ce este util e urât”. Neputincioasă în lupta social-politică, artei îi stă, în schimb, în putinţă de a se autoperfecţiona. Autorul volumului Emaux et camees pledează pentru autonomia esteticului, considerând arta scop, nu mijloc, afirmând că „orice artist care îşi propune altceva decât frumosul nu e artist”. Refuzându-se militantismului civic, poezia parnasiană se distanţează la fel de categoric şi faţă de intimism. „Je ne te vendrai pas, mon ivresse et mon mal”, îşi previne Leconte de Lisle, într-o poezie, cititorul.

În articole el condamnă explicit sentimentalismul, ia în derâdere lirismul lacrimogen, acuză poezia elegiacă de facilitate şi de concesii inadmisibile făcute gustului mediocru al unui public fără educaţie estetică. „Arta - scrie Leconte de Lisle - a cărei cea mai strălucitoare, intensă şi completa expresie este poezia, e un lux intelectual, accesibil doar câtorva foarte rare spirite.” „Independentă de sentimentul moral sau imoral”, ea îndeplineşte o funcţie morală exclusiv în virtutea realizării de sine. Înalţă sufletul prin faptul de a înfăptui Frumosul, de a crea Forma, ce include prin definiţie Ideea. Idee şi Formă fiind una, opera perfectă nu se obţine prin „inspiraţie”, ci prin travaliu. Cu cât materia în care se împlineşte obiectul artistic e mai refractara prelucrării în acest scop, cu atât meritul creatorului e mai mare. Poetica parnasiană implică înţelegerea artei ca dificultate învinsă.

În actul de creaţie, poetul are de biruit toate obstacolele inerente năzuinţei la perfecţiune, şi pentru aceasta sunt necesare luciditatea, supravegherea stărilor afective, intelectualizarea emoţiilor. Se exclud exaltarea, patosul, redundanţa, superfetaţia, tot ce ţine de facilitate. Expresia trebuie să fie concisă, densă, exactă, funcţională, aşadar poetică, dar fără înflorituri de prisos, iar ritmul şi rimele perfecte. Alături de obiectivare, de impersonalizare, desăvârşirea formală e o condiţie definitorie a parnasianismului, prin aceste atribute esenţiale deosebindu-se de romantism.

Leconte de Lisle a construit, asemenea lui Victor Hugo, poeme ample (Poemes antiques, Poemes barbares), a edificat viziuni ale unor civilizaţii (greacă veche, indiană, iudaică, medievală creştină), dar a făcut-o fără a infiltra în artistic ideologicul, fără a proiecta în veacuri şi milenii trecute idealuri ale epocii sale. Excluzând subiectivitatea, implicarea vădită a poetului, parnasianismul practică reconstituirea arheologică neutră. Pe de altă parte, cultul pentru perfecţiunea execuţiei se exprimă, la unii dintre componenţii şcolii, în frunte cu Heredia, prin compunerea de poezii în forme fixe, în special în aceea a sonetului.

În poezia românească nu s-a cristalizat o orientare analoagă celei parnasiene, şi cu atât mai puţin o grupare. Cu toate că există elemente parnasiene la Carducci, D’Annunzio, Stefan George, în prerafaelismul englez etc., parnasianismul nu s-a manifestat ca şcoală nici în alte literaturi. Există însă în operele unor poeţi români aspecte de creaţie obiectivă, de asimilare a eului poetic în descripţie, apar forme de eliminare din discursul liric a oricărei retorici, a oricărui palpit sentimental, de cenzurare a subiectivităţii, după cum există evidente preocupări pentru forma în sine, pentru realizarea de performanţe tehnice, indiferent de conţinut.

Izolate la Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri (în pasteluri, şi nu numai), Constantin Stamati, George Baronzi, mai insistent cultivate de Alexandru Macedonski, autor al versurilor din Bronzes (1898) şi care la un moment dat se definea ca parnasian, elementele de tip parnasian diferenţiază, în contextul simbolist românesc, producţia câtorva dintre discipolii macedonskieni (Mircea Demetriade, Iuliu Cezar Săvescu, Gabriel Donna, Alexandru Obedenaru, George G. Orleanu, Alexandru Petroff) ori sunt prezente în lirica lui Duiliu Zamfirescu. Şi „La Revue roumaine”, apărută la Bucureşti în 1912, arată o preferinţă marcată pentru parnasianism, după cum în Patere Mateiu I. Caragiale învederează înrudirea cu parnasienii.

Ion Pillat debutează cu un volum de versuri eminamente parnasiene, Visări păgâne, urmat de culegerea Eternităţi de-o clipă, în care parnasianismul e preponderent, iar la Ion Barbu sunt recuperate într-o formulă specială câteva elemente parnasiene. Mihai Codreanu adoptă ca formă poetică preferată sonetul, devenind un fel de omolog al lui Heredia, iar Nicolae Davidescu acordă orientării o atenţie deosebită atât în poezia proprie, cât şi în incursiunile critice. Procedări de felul celor statuate de şcoala parnasiană franceză pot fi identificate, discontinuu, în toată poezia română, inclusiv în cea din a doua parte a secolului al XX-lea, la Miron Radu Paraschivescu, Cicerone Theodorescu, Tudor George, Grigore Hagiu etc.