Panegiricul lui Ştefan cel Mare

În a doua jumătate a veacului al XVIII-lea duhul sfânt al iubirii pentru trecutul mare se coborî asupra unui călugăr care a fost cel dintâi cântăreţ al lui Ştefan cel Mare. El trăia în Putna chiar, în ctitoria lui Ştefan, care-şi dormea somnul cel veşnic între zidurile ei.

Aceste ziduri suferiseră multe, din ani îndepărtaţi când le înălţase spre nestinsă pomenire voinţa cucernică a biruitorului. Pe vremea lui chiar, frumoasa clădire arsese odată până la pământ, în 1484, în primăvara anului când sultanul răpi Moldovei - Ştefan va fi văzut în acest pojar nimicitor, care alesese mănăstirea lui printre toate celelalte, o prevestire - Chilia şi Cetatea Albă. Ea se înălţă însă peste câtăva vreme tot aşa de falnică, şi daniile o împodobiră şi o îmbogăţiră până la moartea întemeietorului, care se odihni în cuprinsul ei.

Peste ceva mai mult de un veac, când Moldova era supusă turcilor şi rău apărată de domni care se strecurau ca nişte umbre trecătoare, hoţi din Bârgău, în Ardeal, se năpustiră asupra Putnei, din care luară tot ce se putea lua şi încărca pe caii ce adusese cu dânşii: „argintul şi sculele mănăstirii toate, carile au fost făcute de cei domni bătrâni”, scrie cu tânguire domnul de atunci, tot un Ştefan, Tomşa al doilea.

Venind cu cazacii săi sălbatici în ajutorul lui Vasile Lupu, aruncat din Scaun de logofătul său, fiorosul tânăr Timus Hmilniţchi, ginerele domnului Moldovei, se întări în Suceava, şi ostaşii săi nesăţioşi se repeziră până la Putna, pe care o stricară cu totul, după ce o despoiaseră: logofătul învingător, Gheorghe-vodă Ştefan, începu din nou lucrul bisericii, pe care n-avu însă mulţumirea de a o vedea isprăvită, căci ea se sfinţi abia sub Istrati Dabija, în 1661.

Când, la sfârşitul acestui veac, se începu pentru zeci de ani lupta cea mare dintre turci şi leşi, aceştia din urmă se aşezară în mănăstiri, în care ei vedeau numai cetăţi de apărare şi stăpânire: un român trecut, de dorul domniei, la poloni, Davidel, porunci din Mănăstirea Putnei, care avu să sufere nespus de mult pe urma unor astfel de oaspeţi necredincioşi şi lacomi, pentru care şi crucea răsăriteană, şi mormântul lui Ştefan cel Mare erau deopotrivă un lucru de batjocură. Poate atunci se scormoni mormântul lui Ştefan, care fu găsit mai târziu fără nici o podoabă pe fărâmăturile oaselor sale: români şi creştini de legea răsăriteană n-ar fi cutezat desigur să tulbure, fie şi pentru a căuta podoabe noi icoanelor, pacea unui mormânt ca acesta.

Egumeni prea bucuroşi de mese mari, ca Misail Chisăliţă, cel ce strică la petreceri paharul lăsat de Ştefan cel Mare, scăpându-l din degetele sale slăbite de băutură, grăbiră pustiirea minunatului lăcaş de odinioară. Pe la 1750, turnul de la poartă se pleca spre pământ, străbătut de crăpături adânci, zidul de primprejur nu mai îndepărta pe nimeni, peste trapezăriile dărâmate şi pivniţele umplute cu ţărâna părăsirii creşteau copaci vânjoşi; biserica n-avea acoperământ, şi răni de moarte îi crestau pereţii; călugării se risipiseră mai toţi, căutând adăposturi mai sigure.

Atunci norocul aduse pe scaunul de mitropolit al Moldovei pe călugărul Iacov din Putna, un om sfânt. El cheltui pentru înnoirea desăvârşită a Putnei toată agonisita vieţii sale, şi se făcu astfel al treilea ctitor al ei. Când un domn care voia să aibă lângă sine pe fratele său ca mitropolit îl sili să plece. Iacov se întoarse la Putna, de unde pornise, şi fu îngropat, peste mulţi ani de zile, aicea.

Ajutorul de căpetenie al lui Iacov era un învăţat călugăr, cunoscător şi de slavoneşte, Vartolomei Măzăreanu. Îi plăceau deopotrivă cărţile bisericeşti şi povestirea întâmplărilor viforoase ale domnilor de demult. Mai ales de când Iacov îl trimisese în Rusia ca să aducă de acolo tipărituri pentru mănăstirea amândurora, Vartolomei îşi cheltuia vremea cu tălmăcirea unor tipărituri ca acestea, cu prescrierea de letopiseţe şi alcătuirea de condici ale hrisoavelor de danie şi întărire păstrate prin deosebitele mănăstiri. Astfel ajunse el să stăpânească pe deplin limba înflorită a laudei sfinţilor şi cunoştinţa unui timp pe care toate îl aminteau în Putna, cu toate dărâmăturile şi înnoirile.

Pe la 1762 arhimandritul Vartolomei ajunse şi egumen al Putnei, în locul lui Pahomie. În Rusia el auzise preoţi şi călugări meşteri în cuvântare lăudând înaintea mulţimilor smerite, în ziua hramului, viaţa ctitorilor vrednici de pomenire. Astfel lăudă şi el într-o zi de 2 iulie, între 1762 şi începerea războiului apropiat dintre ruşi, spre care mergea inima lui de călugăr, şi turci, în care vedea nişte păgâni făcători de rău, pe Ştefan cel Mare.

Cuvântul de o mare frumuseţe, e foarte întins, şi se împarte în trei părţi, care laudă pe rând vitejia, dreptatea şi iubirea de Dumnezeu a lui Ştefan în vorbe ce se înşiră ca o cunună de mărgăritare pentru fruntea străbunului. El zugrăveşte pe sfântul Moldovei aşa cum a fost în adevăr, ca pe un viteaz fără trufie „cu picioarele de-a pururi pe piatra ajutorului de sus”, ca pe un întemeietor, căci „însuşi şi până astăzi ţara aceasta cu dreptele lui aşezări se ţine”, ca pe un cinstitor al clerului, care „pleca armele petrahilului”.

Înfierând mândria zadarnică a neamurilor mari, suciturile de şarpe ale linguşitorilor oploşiţi pe lângă domniile nouă, şi alte păcate ale timpului, Vartolomei ajunge să se întrebe, cum se vor fi întrebat atâţia care auzeau povestirile poporului despre Ştefan sau rămâneau gânditori asupra slovei letopiseţelor: „Oare ne vom mai învrednici şi noi a vă ave”, voi, vremi ca acelea? Lauda lui Ştefan cel Mare nu se potrivea cu simţirea sfioasă, şi cugetarea umilă a unor timpuri îngenuncheate, care cutezau să nădăjduiască mult mai puţin decât atâta. Ca tot ce nu era de nevoie în biserică sau pe lângă biserică, ea nu s-a tipărit, şi ea se află numai în două manuscripte - dacă ele nu sunt chiar unul şi acelaşi - aşa încât n-a avut nici o răspândire.

Check Also

Primele lupte ale lui Ştefan cel Mare cu polonii

Viaţa lui Ştefan cel Mare căpătă acum o întorsătură hotărâtoare. Odată cu sosirea bătrâneţilor, toate …

Moştenirea lui Ştefan cel Mare

Moştenitorii lui Ştefan cel Mare risipiră una câte una scumpele pietre din coroana pe care-o …

Moartea lui Ştefan cel Mare

Ştefan cel Mare era bolnav pe această vreme de boala pe care i-o dăduseră ostenelile …

Aprecieri şi comentarii despre Ştefan cel Mare

„Domnise aproape cincizeci de ani, o jumătate de veac. Venise tânăr… ca să tragă zid …

Decăderea Moldovei după moartea lui Ştefan cel Mare

Moartea „valahului” a fost un mare eveniment pentru toată Europa răsăriteană, pentru viitorul principatelor române …