Panait Istrati

Panait Istrati (10 august 1884, Brăila - 16 aprilie 1935, Bucureşti) - publicist şi prozator român de limbă română şi franceză. Este fiul nelegitim al Joiţei Istrate, spălătoreasă, şi al contrabandistului grec Gherasim (Gheorghios) Valsamis, originar din insula Kefalonia; a fost declarat la naştere cu prenumele Gherasim. Până în 1889 îşi petrece copilăria la Baldovineşti, lângă Brăila, în casa bunicii Nedelea şi sub îngrijirea unchilor Anghel şi Dumitru, pe care îi va evoca în povestirile Moş Anghel şi O noapte în bălţi.

În 1891 este înscris la Şcoala Primară nr. 3 din Brăila, dar rămâne de două ori repetent, izbutind să termine patru clase abia în 1897, după care abandonează definitiv şcoala. În toamna aceluiaşi an intră „la stăpân”, ca băiat de prăvălie la cârciuma lui Kir Leonida. Aici leagă o frumoasă prietenie cu un bătrân marinar grec, „căpitanul” Mavromati, descris mai târziu într-o povestire. Învaţă de la acesta greceşte şi primeşte în dar Dicţionarul universal al limbii române de Lazăr Şăineanu, care devine pentru Istrati o adevărată „carte sfântă”, fundamentală pentru instruirea lui ca autodidact. Citeşte cu pasiune.

În februarie 1898 se angajează lucrător la plăcintăria lui Kir Nicola. Devine apoi ucenic în sala cazanelor din docurile Brăilei, salahor la o pescărie şi la o fabrică de frânghii. Se apropie de enigmaticul boem rus Mihail Mihailovici Kazanski, pe care îl va evoca în povestirile sale. În 1901 pleacă la Giurgiu, muncind aici ca hamal în port. Se împrieteneşte cu un alt salahor, armeanul Sarkis, şi acesta devenind personaj în literatura lui Istrati. Se întoarce la Brăila şi începe să practice meseria de zugrav.

În 1904, împreună cu Mihail Mihailovici Kazanski, se angajează ca agent într-un birou de plasare din Bucureşti; experienţa de viaţă de aici se va regăsi în romanul Biroul de plasare. În ianuarie 1905 participă la o manifestaţie de solidaritate cu revoluţia rusă, este arestat şi trimis la Brăila, unde e judecat şi condamnat, dar cu suspendarea pedepsei. Întors la Bucureşti, ia contact cu mişcarea socialistă.

Debutează cu articolul Regina-Hotel în „România muncitoare” (38/1906). În decembrie îşi începe peregrinările prin lume, îmbarcându-se clandestin, la Constanţa, pe vaporul „împăratul Traian”. Ajunge la Alexandria, în Egipt, iar la începutul anului 1907 se află în portul Pireu. Face prima tentativă de a ajunge în Franţa, îmbarcându-se iarăşi clandestin pe un vapor cu destinaţia Marsilia. Este prins şi debarcat la Napoli, unde trăieşte o lună de cumplită sărăcie. Revine la Alexandria, cu vaporul poştal „Direttissimo”, episod reconstituit într-o povestire. Ajungând la Damasc, îşi asigură existenţa ca pictor de firme.

În primăvara anului 1908 se întoarce în ţară şi devine portar de noapte la Hotelul Popescu din Lacu Sărat, staţiune balneară de lângă Brăila. În octombrie pleacă din nou în Egipt, stă puţin timp în oraşul Heliopolis, unde leagă prietenie cu Bacâr, un limonagiu care îl primeşte ca vânzător. Aflând însă că mama sa era grav bolnavă, vine la Brăila. Se încadrează activ în mişcarea socialistă, începând să desfăşoare o bogată activitate publicistică în „România muncitoare”, la care colaborează câţiva ani.

În octombrie 1909 participă la manifestaţia de protest împotriva deciziei de a i se interzice militantului Cristian Racovski să revină în România. În aceste împrejurări, alături de I.C. Frimu şi alţi socialişti, este arestat şi închis la Văcăreşti. La proces, în apărarea lor au pledat Nicolae Fleva, Constantin Mille, Radu D. Rosetti, N.D. Cocea şi s-a obţinut achitarea. În februarie 1910, la Congresul de reconstituire a Partidului Social Democrat din România, Istrati este ales unul dintre cei patru secretari.

În „România muncitoare” (83/1910) publică prima sa scriere în proză, schiţa Mântuitorul (amintire de la un Crăciun), semnată Istrian. În noiembrie 1911, când apar primele simptome ale tuberculozei, se internează la Sanatoriul Filaret din Bucureşti. În ianuarie 1912 pleacă la Cairo spre a-şi îngriji sănătatea, dar, înDurand iarăşi o cumplită mizerie, se întoarce în ţară. Participă la Congresul al II-lea al Partidului Social Democrat din România şi cel de-al IV-lea al Uniunii Sindicatelor. Este ales secretar al Cercului de Editură Socialistă, lucrând totodată ca redactor la „România muncitoare”.

În decembrie 1913 ajunge pentru prima dată la Paris, unde este găzduit de cizmarul Gheorghe Ionescu. Acesta îi va oferi subsolul locuinţei sale, unde Istrati îşi va scrie cea mai mare parte a operei în limba franceză. Lucrează ca zugrav şi trimite corespondenţe pentru „România muncitoare”. În martie 1914, aflând că a murit militantul socialist şi bunul său prieten Ştefan Gheorghiu, revine în ţară. În mai 1915 se căsătoreşte cu Jeaneta Gheorghiu (născută Maltus), văduva lui Ştefan Gheorghiu, de care se desparte în 1921; se va recăsători la Paris cu croitoreasa Arma Munsch şi apoi cu studenta Margareta Izescu. La începutul anului 1916 boala agravându-i-se, se hotărăşte să plece în Elveţia. În aprilie soseşte în staţiunea Leysin, unde timp de patru luni stă izolat pentru a-şi îngriji sănătatea, citeşte cu pasiune şi se străduieşte să înveţe limba franceză cu ajutorul dicţionarului. Apoi munceşte ca zugrav, servitor, zilier la terasamente, tractorist.

În primăvara anului 1917 pleacă la Lausanne, unde face iarăşi tot felul de munci manuale. În ianuarie 1919 este internat de Crucea Roşie Americană în Sanatoriul Sylvanne-sur-Lausanne. Aici îl cunoaşte pe ziaristul Josue Jehouda, care va juca un rol esenţial în viaţa lui Istrati. Acesta îl îndeamnă să citească scrierile lui Romain Rolland. Părăsind sanatoriul, merge la Geneva şi se angajează muncitor la garajul firmei Peugeot. La 21 aprilie 1919 mama sa moare la Brăila.

Prăbuşit, Istrati se redresează citind ce i se recomandase: „Opera lui Romain Rolland a fost pentru mine o revenire la viaţă, când eram mai deznădăjduit. Am sorbit din ea forţe de rezistenţă împotriva amărăciunilor pe care le aduce viaţa, oricare ar fi omul”. Aflând din „La Tribune de Geneve” că „celebrul scriitor Romain Rolland a descins la Hotelul «Victoria» din Interlaken”, Istrati îi scrie de îndată o lungă scrisoare-confesiune, datată 20 august 1919, cu acest început: „Un om, în pragul morţii, vă roagă să-i ascultaţi spovedania”. Iar în încheiere îl implora: „Dumneavoastră mă puteţi salva. Mă veţi salva”. După 4 zile, Hotelul „Victoria” din Interlaken îi returnează scrisoarea, cu menţiunea „Plecat fără adresă”.

În martie 1920 Istrati părăseşte Elveţia şi ajunge iar la Paris, unde lucrează ca zugrav. În octombrie era la Nisa, angajat într-o librărie ca să ambaleze cărţi sau vânzând ochelari pe Promenade des Anglais. Ulterior nu mai găseşte de lucru şi trăieşte în condiţii de mizerie. La 1 ianuarie 1921 scrie confesiunea Ultime cuvinte şi o încuie într-un cufăr, împreună cu scrisoarea către Romain Rolland. La 3 ianuarie face o tentativă de sinucidere în Parcul Albert din Nisa, tăindu-şi gâtul cu un brici, şi este internat la Spitalul Saint-Roch. Poliţia descoperă în hainele lui misiva către scriitorul francez şi o trimite ziarului „L’Humanite”.

La începutul lunii martie Fernand Despres, redactor la ziar, transmite scrisoarea celui căruia îi era adresată, relevând primul că „acest Istrati are o sensibilitate profundă” şi „dezvăluie o forţă de gândire şi revoltă asemănătoare cu a lui Gorki [...]. Cred că dacă şi-ar povesti viaţa de luptă şi vagabondaj, de înflăcărare şi deznădejde, el ar izbuti să scrie una dintre cele mai zguduitoare şi mai sumbre cărţi din câte s-au scris până acum”. La 15 martie Romain Rolland îi trimite prima epistolă, îndemnându-l să-şi scrie opera. Ieşit din spital, devine fotograf ambulant pe Promenade des Anglais. La începutul anului 1922 se retrage la Hautil-sur-Triel, lângă Paris, şi termină primul manuscris, însumând peste patru sute de pagini şi cuprinzând Oncle Anghel, Sotir, Kir Nicolas şi Mikhail, pe care i-l expediază lui Romain Rolland.

În decembrie termină de scris Kyra Kyralina şi Stavro, pe care le trimite de asemenea celui care îl încurajase să scrie. Acesta îi răspunde de îndată: „Dragă prietene, nu mai aştept să-mi găsesc timpul necesar ca să-ţi răspund. Nu mai pot aştepta, după ce am devorat Kyra Kyralina, în toiul nopţii. Trebuie să-ţi spun numaidecât: e formidabilă. Nu există nimic în literatura de azi care să aibă tăria aceasta. Nu există nici un scriitor de astăzi - nici eu, nici oricare altul - care să fie capabil s-o scrie.” În numerele din 15 august şi 15 septembrie 1923 ale revistei „Europe”, apare Kyra Kyralina, cu prefaţa lui Romain Rolland, intitulată Un Gorki balcanic. În numărul din 15 februarie 1924 al aceleiaşi reviste, se publică povestirea Oncle Anghel, iar la 1 martie, în „La Revue europeenne”, povestirea Godine. În 1924 apare în volum Kyra Kyralina şi tot atunci, Oncle Anghel.

În 1925, la Bucureşti, se tipăreşte Trecut şi viitor, prima carte a lui Istrati în limba română, urmată de Moş Anghel, volum tradus de el însuşi în limba maternă. În septembrie, întorcându-se în ţară, Istrati se simte urmărit continuu de agenţii Poliţiei şi ai Siguranţei Generale. La Paris i se editează prima parte din Les Haidoucs (1925), iar mai târziu povestirea Nerrantsoula e publicată în „Europe” (15 februarie - 15 aprilie 1927). În calitatea sa de vicepreşedinte al Asociaţiei „Les Amis de l’URSS” din Franţa, este invitat să participe la cea de a X-a aniversare a Revoluţiei din Octombrie. Sosind la Moscova la 20 octombrie 1927, vizitează URSS timp de şaisprezece luni şi suferă un şoc de revoltă şi decepţie în faţa realităţilor patronate de puterea bolşevică. La 15 februarie 1929 revine la Paris, unde în toamnă îşi publică, în volumul Vers l’autre flamme, impresiile şi constatările.

În 1932, aflat din nou în ţară, se internează la Sanatoriul Filaret din Bucureşti, apoi se retrage la Mănăstirea Neamţ, unde va sta până în februarie 1933. În cele din urmă, în ianuarie 1934 se stabileşte la Bucureşti. În februarie 1935, în ziarul „Le Monde” din Paris, Henri Barbusse plasează un articol injurios la adresa lui Istrati, intitulat Le Haidouk de la Sigurantza, căruia scriitorul român îi răspunde prin articolul Obiectivitatea presei independente comuniste, apărut în „Cruciada românismului”, cu puţin timp înainte de a se stinge din viaţă: „Una din caracteristicile comunismului este că, atunci când el nu sfârşeşte prin a dezgusta de moarte pe un intelectual cinstit, sfârşeşte prin a-l tâmpi de moarte. Cazul din urmă e şi al lui Henri Barbusse”.

Limpezirea „cazului Istrati” avea să se facă mult mai târziu, după publicarea de către Alexandru Oprea (în „Manuscriptum”, 3/1974) a dosarului de la Siguranţă al lui Istrati. Documentele au fost traduse în limba franceză de Alexandru Talex şi publicate în „Les Cahiers Panait Istrati” (3/1976, 7/1977). Ca urmare, în ziarul „L’Humanite” din 21 aprilie 1978 va fi inserat articolul Sur le nouveau Gorki balcanic de Claude Prevost, care respinge incriminările lui Henri Barbusse şi reabilitează memoria lui Istrati.

Ca scriitor, Istrati a avut un destin prea puţin fericit. Datorită faptului că şi-a compus o mare parte a operei în limba franceză, a fost considerat în Franţa scriitor român, iar în România, scriitor „francez”, neaflându-şi locul, mult timp, în nici una din cele două istorii literare. În Istoria literaturii române de la origini până în prezent, George Călinescu nu-i acorda multă atenţie, deşi în 1928, într-un articol din „Viaţa literară”, nota despre povestirile lui: „Totul este limpede, totul este simplu, totul este nud în aceste povestiri şi totuşi totul este grav şi adânc, totul are accentul serios al destinului şi freamătul eternei nelinişti umane”, povestirile constituind „o epopee modernă în chip de povestire orală poporană”.

Iar Octav Şuluţiu, în „Vremea” din 1931, afirma că „Panait Istrati nu poate fi revendicat nici de spiritul francez, nici de spiritul românesc”, categorisindu-l drept „oriental”. De multe ori, autorul Chirei Chiralina a fost privit ca o curiozitate, ca un exponent al senzaţionalului excentric, etichetat drept „vagabond intercontinental”, „haimana internaţională”, „cavaler rătăcitor.” În Istrati se vedea numai „cazul” ieşit din comun al unui salahor din portul Brăila, care, după lungi peregrinări prin Orient şi Occident, ajunge deodată scriitor de renume. Au fost însă şi mari scriitori şi critici literari, ca Mihail Sadoveanu, Garabet Ibrăileanu, Tudor Vianu, Perpessicius şi Pompiliu Constantinescu, care au afirmat, chiar de la apariţia primelor scrieri ale lui Istrati în limba franceză, că acestea aparţin creativităţii şi spiritualităţii româneşti.

În repetate rânduri scriitorul însuşi a spus că vrea să fie considerat fiu al poporului din care s-a ridicat. Într-o Scrisoare către cititorii din România, publicată în „Adevărul literar şi artistic” din 13 iulie 1924, declara: „Eu întind o mână de bun amic tuturor care m-au cunoscut, ca şi acelora care vor să mă cunoască. Lumea întreagă e demnă de iubit. Dar tot mai cu drag mă plec spre cutare faţă de prieten care mă citeşte plângând, la Brăila.” Într-o altă scrisoare, trimisă în aprilie 1925 Editurii Renaşterea din Bucureşti, spunea: „Eu sunt şi ţin să fiu scriitor român. Ţin la aceasta, nu din cauză că mi s-a contestat acest drept, ci fiindcă simţirea mea, realizată azi în franţuzeşte printr-un extraordinar hazard, izvorăşte din origine românească”.

Opera lui Istrati, aproape în întregime autobiografică, alcătuită din ciclurile Povestirile lui Adrian Zograffi, Copilăria lui Adrian Zograffi, Adolescenţa lui Adrian Zograffi şi Viaţa lui Adrian Zograffi (personajul fiind un alter ego al scriitorului), este străbătută de o energie vibrantă, de vitalism, făcând elogiul dragostei faţă de om, al prieteniei, al trăirii intense. Istrati nu a scris pentru a se delecta, ci pentru că însăşi experienţa sa de viaţă l-a împins să facă asta: „În clipa când pun mâna pe condei şi mă aplec peste hârtia albă, eu n-am nevoie să scornesc prăpăstii cu efect melodramatic; nici să speculez nerozia umană, care nu cere decât s-o distrezi; ochii scrutători ai tovarăşilor mei de visuri răsar din întunericul trecutului ca licuricii noaptea şi ei îmi cer să fiu om înainte de a fi literat. Viaţa pentru ei a fost năpraznică”.

Pentru oamenii din povestirile lui, viaţa este, într-adevăr, o luptă aprigă. Fiecare dintre ei năzuieşte pătimaş spre o altfel de existenţă. Nici unul nu poate admite să rămână captiv într-un orizont îngust, limitat, nu poate suporta constrângerile, prejudecăţile şi convenţiile sociale arbitrare. Unii vor să trăiască aşa cum îi îndeamnă sângele lor aprins, clocotitor, să simtă voluptatea patimilor care îi stăpânesc. Înţelegând să-şi trăiască viaţa aşa cum le porunceşte firea, sunt totuşi departe de a fi uşuratici, deşănţaţi, perverşi şi decăzuţi moral. Dimpotrivă, sub aparenta lor dezordine morală se ascunde o candoare ultragiată de împrejurări nefaste. Sunt sinceri, sunt capabili de afectivitate intensă, se socotesc îndreptăţiţi să trăiască după îndemnurile lăuntrice, cuprinşi cum sunt de o „inocentă şi sfântă imoralitate”. (George Călinescu)

Chira Chiralina istoriseşte destinul tragic al unor fiinţe care au dorit să spargă normele şi convenţiile sociale, să scape de îngustimea şi meschinăria unei existenţe banale şi să trăiască după porunca inimilor lor pătimaşe. Mama Chirei ispăşeşte din greu voluptatea pasiunii. Fiică a unui hotelier bogat din Brăila, fusese măritată de tatăl ei, în mod silnic, cu un om aspru şi violent, covârşit de setea după aur, şi căzuse victimă brutalităţii acestuia. De câteva ori pe săptămână era bătută crunt. Pentru a se răzbuna pe cei ce o făceau nefericită, se lăsa în voia plăcerii.

Când bărbatul şi fiul ei cel mare erau plecaţi, făcea din casa ei un cuib de desfătări, deşi ştia câte avea să îndure după aceea. Lovită o dată până la mutilare, se hotărăşte să plece în lume, iar la despărţire le spune Chirei şi lui Dragomir, băiatul mai mic: „Dumnezeu m-a făcut pentru plăcerile trupului, aşa cum pe cârtiţă a făcut-o să trăiască departe de lumina soarelui. Şi după cum dihaniei aceştia nu-i lipseşte nimic ca să poată trăi sub pământ, tot aşa şi eu aveam tot ce-mi trebuia ca să mă bucur de plăcerile vieţii. M-am jurat să mă omor, dacă cumva puterea omenească m-ar sili să trăiesc o altă viaţă decât aceea pe care eu o simt clocotind în sângele meu”.

Voluptatea patimii o cuprinde şi pe Chira Chiralina, care se dezlănţuie când urcă pe corabia lui Nazim-Efendi, un traficant de carne vie, furnizor al haremurilor. Acum începe drumul spre pierzanie al Chirei, care sfârşeşte închisă într-un harem. Dragomir, fratele Chirei, este şi el pervertit de Nazim-Efendi. Scăpând de sub sechestrul acestuia, începe să rătăcească prin întregul Orient, în căutarea mamei şi a surorii lui. Poartă în suflet cinstea şi demnitatea, dar este dispreţuit, înşelat şi batjocorit tocmai pentru că are o structură aparte.

Întorcându-se în ţară, la Brăila, după 12 ani de pribegie şi căutări disperate, se izbeşte de aceleaşi adversităţi morale şi sociale şi se vede aruncat din nou pe drumuri, pradă viciului. Priviţi izolat, rupţi de realităţile şi mentalitatea vremii în care trăiesc, protagoniştii din Chira Chiralina pot fi consideraţi „cazuri” prin prisma fiziologicului sau a patologicului. Mama Chirei, Chira Chiralina şi Dragomir nu sunt însă nişte „curiozităţi” umane, nu ilustrează un pitoresc exotic, ci aparţin lumii porturilor româneşti, foste raiale turceşti, mai cu seamă lumii Brăilei de altădată, în care atmosfera orientală se infiltrase.

Minca, din povestirea Ţaţa Minca, este şi ea departe de a fi un simplu caz. Având un suflet însetat după bine şi fericire, ea ispăşeşte, prin suferinţă, vina de a fi dorit să trăiască după chemarea inimii. E fiica unor ţărani săraci dintr-un sat din apropierea Brăilei şi nu năzuieşte decât să poată gusta fericirea împreună cu Mincu, iubitul ei, flăcău sărac din acelaşi sat. Dar fericirea o vrea întreagă, deplină, neîngrădită de nimeni şi de nimic. Boierul din sat, un destrăbălat, recurge la cele mai perfide mijloace pentru a o avea pe Minca.

Dorinţa Mincăi de a trăi alături de iubitul ei se loveşte şi de rapacitatea familiei. Tatăl, setos de avere, o mărită cu Sima, negustor bogat din Brăila, ins meschin, profitor. Minca urmează porunca tatălui ei, dar nu-şi poate dărui iubirea. Va fugi ca să trăiască cu Mincu. Setea de viaţă, dorinţa de a împlini porunca inimii o absolvă de vina imoralităţii. Dar nu poate ajunge la fericirea dorită. Iubitul ei, pentru care a fost gata de orice jertfă, o dezamăgeşte amarnic. Ajuns om cu avere, bărbatul alunecă pe calea pierzaniei, se dedă beţiei şi desfrâului, se leneveşte şi, până la urmă, o părăseşte pe ascuns pe Minca, furându-i toţi banii din casă. Povestirea e susţinută de o tensiune dramatică autentică.

O dramă existenţială trăieşte şi Neranţula, din povestirea cu acelaşi titlu. Este un copil nefericit, năpăstuit de propria mamă. Rămasă orfană, îşi câştigă traiul cărând apă cu sacaua. Silită să se prostitueze, ajunge la Constantinopol, dar păstrează o inimă curată, generoasă şi face acte de milostenie, ajutându-i pe cei suferinzi şi nefericiţi. Cântecul Neranţulei despre propria copilărie îl dezmeticeşte pe Epaminonda din neantul înstrăinării sale, însă cei doi tineri sfârşesc tragic. Destinul cel mai neîndurător loveşte şi un om cu sufletul bun cum este acela al lui Moş Anghel, protagonistul uneia dintre cele mai cunoscute povestiri ale lui Istrati.

Nenorocirea lui a început odată cu însurătoarea. Luase de nevastă cea mai frumoasă fată din sat, dar se înşelase amar crezând că frumuseţea chipului se însoţeşte cu frumuseţea lăuntrică. Era „o femeie trândavă, chiondorâşă, greoaie în tot ce făcea, murdară până la dezgust”. Nenorocirile se ţin apoi lanţ de Moş Anghel. Casa şi curtea îi sunt incendiate, cele două fetiţe se îneacă, băiatul îi moare într-un accident. Sfâşiat de durere, bărbatul se retrage între dărâmături, bea fără oprire ţuică şi ajunge în cele din urmă un stârv ţintuit patului, în stare numai să vorbească şi să bea.

Istrati a fost atras şi de figurile eroilor populari, haiducii. Povestiri ca Haiducii, Domniţa din Snagov şi Cosma fac elogiul vieţii de libertate a celor înfrăţiţi cu munţii şi codrul, pentru a da curs unei răzvrătiri sau unui impuls vindicativ şi pentru a-i ajuta pe cei năpăstuiţi. Ecouri ale răscoalei ţărăneşti din 1907 sunt sesizabile în Ciulinii Bărăganului, iar muncitorii grevişti din portul Brăila sunt înfăţişaţi în romanul Casa Thuringer (1933). Soarta unui pescuitor de bureţi este tulburătoare. Fiu al unui barcagiu din Sulina, băiatul îndură mizeria şi foamea de la 13 ani, trudind în port. Vrea să trăiască însă altă viaţă, să se bucure de frumuseţile gândului şi ale lumii.

La Pireu, pentru a putea trăi, se angajează la istovitoarea muncă a pescuitului de bureţi. E aproape sfârşit la întoarcerea de pe coastele Siriei şi se lasă „vărsat uscatului ca o unealtă netrebnică.” Idealul incoruptibil al eroilor lui Istrati este prietenia, comuniunea sufletească până la sacrificiu. Cu Codin, personaj din povestirea omonimă, Adrian Zograffi, atras de curajul şi bărbăţia lui, de spiritul de libertate care îl animă, se leagă prin frăţia de cruce. În ciuda aparenţelor, Codin nu este o brută, ci fructul unei lumi cu multe păcate. Frăţia de cruce cu Adrian stă sub semnul curăţiei sufleteşti. Codin se poartă cu duritate, stârnit de adversitatea realităţilor din jur, căci, mărturiseşte el: „deşi viaţa mea a fost ticăloasă, să ştii că totdeauna am căutat să fac binele... Dar n-am întâlnit decât răutate.”

Opera literară

  • Kyra Kyralina, prefaţă de Romain Rolland, Paris, 1924; ediţia (Chira Chiralina), Bucureşti, 1924; ediţie tradusă de autor, Bucureşti, 1934; ediţie tradusă de Eugen Barbu, prefaţă de Aurelia Batali, Bucureşti, 1969;
  • Oncle Anghel, Paris, 1924; ediţia (Moş Anghel), traducerea autorului, Bucureşti, 1925;
  • Les Haidoucs, vol. I: Presentation de haidoucs, Paris, 1925; vol. II: Domnitza de Snagov, Paris, 1926; ediţia (Haiducii), traducere de I. Neagu-Negulescu, Bucureşti, 1930; ediţia (Domniţa din Snagov), traducere de Alexandru Talex, Bucureşti, 1937; ediţia (Haiducii), traducere de Alexandru Talex, Bucureşti, 1943;
  • Trecut şi viitor, Bucureşti, 1925;
  • Codine, Paris, 1926; ediţia (Codin), traducerea autorului, prefaţă de Ion Minulescu, Bucureşti, 1935;
  • Kir Nicolas, Paris, 1926;
  • Mikhail, Paris, 1927; ediţia (Mihail), traducere de Alexandru Talex, Bucureşti, 1939;
  • La Familie Perlmutter (în colaborare cu Josue Jehouda), Paris, 1927;
  • Isaac, le tresseur de fil defer, Strasbourg, 1927;
  • Le Refrain de la fosse (Nerrantsoula), prefaţă de Apostolis Monastirioty, Paris, 1927; ediţia (Neranţula), traducere de Theodor Buzoianu, Bucureşti, 1927; ediţie tradusă de Alexandru Talex, prefaţă de Apostolis Monastirioty, Bucureşti, 1970;
  • Les Chardons du Baragan, Paris, 1928; ediţia (Ciulinii Bărăganului), traducerea autorului în colaborare cu Alexandru Talex, prefaţă de Perpessicius, Bucureşti, 1942; ediţie tradusă de Eugen Barbu, postfaţă de Mihai Dascăl, Bucureşti, 1977;
  • Mes departs, Paris, 1928; ediţia (La stăpân), traducerea autorului, Bucureşti, 1940;
  • Vers l’autre flamme, Paris, 1929; ediţia (Spovedania unui învins), traducere de P. Ioanid (Ion Pas), Bucureşti, 1933; ediţia (Spovedanie pentru învinşi), traducere şi prefaţă de Alexandru Talex, Cluj Napoca, 1990;
  • Le Pecheur d’eponges, Paris, 1930; ediţia (Pescuitorul de bureţi), traducerea autorului, Bucureşti, 1941;
  • Pour avoir aime la terre, Paris, 1930; ediţia (Pentru a fi iubit pământul), traducere de Alexandru Talex, introducere de Alexandru Oprea, Bucureşti, 1969;
  • Tsatsa Minnka, Paris, 1931; ediţia (Ţaţa Minca), traducerea autorului, Bucureşti, 1931;
  • En Egypte, Paris, 1931;
  • La Maison Thuringer, Paris, 1933; ediţia (Casa Thuringer), traducerea autorului, Bucureşti, 1933;
  • Le Bureau de placement, Paris, 1933; ediţia (Biroul de plasare), traducerea autorului, Bucureşti, 1933;
  • Mediterranee, vol. I: Lever du soleil, Paris, 1934, vol. II: Coucher du soleil, Paris, 1935; ediţia vol. I (În lumea Mediteranei. Răsărit de soare), vol. II (Apus de soare), Bucureşti, 1936, traducere de Alexandru Talex, Bucureşti, 1936;
  • Chira Chiralina şi alte povestiri, introducere de Ion Roman, Bucureşti, 1957;
  • Opere alese - Oeuvres choisies, ediţie bilingvă, I-IX, traducere de Eugen Barbu, ediţie îngrijită şi prefaţă de Alexandru Oprea, Bucureşti, 1966-1984;
  • Oeuvres, I-IV, prefaţă de Joseph Kessel, Paris, 1968-1970;
  • Chira Chiralina, ediţie îngrijită şi prefaţă de Alexandru Talex, 1982;
  • Viaţa lui Adrian Zograffi, ediţie îngrijită şi prefaţă de Alexandru Talex, Bucureşti, 1983;
  • Neranţula, ediţie îngrijită, traducere şi prefaţă de Alexandru Talex, Bucureşti, 1984;
  • Amintiri. Evocări. Confesiuni, traducere şi prefaţă de Alexandru Talex, Bucureşti, 1985;
  • Corespondenţă cu scriitori străini, ediţie îngrijită şi traducere de Alexandru Talex, Bucureşti, 1988;
  • Cruciada mea sau a noastră, ediţie îngrijită de Ciprian Moga, prefaţă de Jean Hormiere, Cluj Napoca, 1992;
  • Pagini de corespondenţă, ediţie îngrijită şi prefaţă de Zamfir Bălan, traducere de Carmen Ţurcan şi Heinrich Stiehler, Galati, 1993;
  • Publicistica de tinereţe, ediţie îngrijită de Ion Ursulescu, Galaţi, 1993;
  • Kyra Kyralina - Chira Chiralina, ediţie bilingvă îngrijită şi prefaţă de Zamfir Bălan, Brăila, 1994;
  • Oncle Anghel - Moş Anghel, ediţie bilingvă îngrijită şi introducere de Zamfir Bălan, Brăila, 1995;
  • Codine - Codin, ediţie bilingvă îngrijită de Zamfir Bălan, Brăila, 1996;
  • Panait Istrati - omul care nu aderă la nimic, ediţie îngrijită şi prefaţă de Zamfir Bălan, Brăila, 1996;
  • Tsatsa Minnka - Ţaţa Minca, ediţie bilingvă îngrijită de Zamfir Bălan, Brăila, 1997;
  • La Maison Thuringer - Casa Thuringer, ediţie bilingvă îngrijită de Zamfir Bălan, Brăila, 1998;
  • Pelerinul inimii, ediţie îngrijită, traducere şi prefaţă de Alexandru Talex, Bucureşti, 1998;
  • Cum am devenit scriitor, I-II, ediţie îngrijită şi traducere de Alexandru Talex, Bucureşti, 1998;
  • Chira Chiralina şi alte povestiri, prefaţă de Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1999;
  • Mediterana, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Iorgulescu, Bucureşti, 2001;
  • Opere, I-II, ediţie îngrijită de Teodor Vârgolici, introducere de Eugen Simion, Bucureşti, 2003.

Ecranizări

  • Kira Kiralina, film mut sovietic, regia Boris Glagolin, 1927;
  • Ciulinii Bărăganului, coproducţie Franţa-România, regia Louis Daquin şi Gheorghe Vitanidis, ecranizare după romanul omonim, 1957;
  • Codin (Codine), coproducţie Franţa-România, regia Henri Colpi, scenariul Dumitru Carabăţ, Henri Colpi, Yves Jamiaque, ecranizare după romanul Copilăria lui Adrian Zograffi, 1962 (Premiul pentru cel mai bun scenariu la Festivalul de film de la Cannes, 1963);
  • Balkan! Balkan!, coproducţie Ungaria-Franţa-Turcia, regia Maar Gyula, ecranizare după Chira Chiralina, 1993.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …