Palestinieni

Palestinienii sunt o populaţie răspândită pe teritoriul istoric al Palestinei/Israelului, în diferite ţări din Orientul Apropiat, ca şi în alte colţuri ale lumii (circa 6 milioane de persoane; 3,5 milioane sunt înregistraţi ca refugiaţi, o treime dintre ei trăind în tabere).

Cea mai mare parte a comunităţilor palestiniene a avut, în măsură mai mare sau mai mică, o evoluţie comună: rurală în proporţie de peste 75% în 1960, societatea arabă din Israel şi - cu o oarecare întârziere - din teritoriile ocupate a devenit în majoritate urbană la sfârşitul anilor 1980. Fenomenul a fost însoţit de o dezvoltare a proletariatului şi a păturilor mijlocii (mici întreprinzători, funcţionari în administraţie, comercianţi, intelectuali).

În general, palestinienii şi-au compensat frustrările printr-un nivel înalt de educaţie, neegalat în lumea arabă şi comparabil cu cel al israelienilor. Participarea lor la luptele de rezistenţă, în special de-a lungul celor şapte ani de intifada a avut ca efect secundar scăderea puterii, cândva preponderentă, a marilor clanuri familiale, ce par să-şi recapete însă din importanţă o dată cu instaurarea Autorităţii palestiniene, mai ales datorită felului în care au fost recrutate cadrele de conducere.

Din punct de vedere religios, societatea palestiniană se caracterizează printr-un pluralism avansat, în alcătuirea ei intrând musulmani - marea majoritate - (85% în Israel şi până la 95% în teritoriile ocupate), creştini şi chiar câţiva evrei (400 de samariteni). Avântul fundamentalismului a fost însoţit de o creştere a influenţei islamului în detrimentul creştinismului.

În sfârşit, în ciuda dispersării geografice şi a diversităţii extrem de mari a situaţiei lor, cea mai mare parte a palestinienilor şi-a păstrat sentimentul profund de apartenenţă la acelaşi popor, care îl leagă pe burghezul din Kuweit de ţăranul din Cisiordania şi pe refugiatul din Liban de muncitorul din Israel. Au cu toţii aceeaşi istorie. Aparţin aceleiaşi culturi, reprezentată prin poetul Mahmud Darwish şi scriitorii Ghassan Kanafani şi Emile Habibi. Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (OEP) a fost în acelaşi timp iniţiatorul şi simbolul sentimentului naţional.

Răspândire

Principala trăsătură caracteristică a poporului palestinian este o extrem de mare dispersare, urmare a zbuciumatei sale istorii. Putem distinge patru grupuri principale.

Cei care trăiesc în Israel. Deşi numai 160.000 de palestinieni au scăpat de exodul forţat din anii 1948-1949, în 1998 îi găsim în număr de aproape un milion ca cetăţeni israelieni, dar de categoria a doua, într-un stat care s-a dorit să fie eminamente evreiesc. Această apartenenţă nu a împiedicat însă afirmarea sentimentului naţional palestinian, întrupat de-a lungul anilor de Partidul comunist israelian, de Lista progresistă şi, mai recent, de mişcarea islamistă.

În cursul anilor 1990 „israelizarea”, expresie a dorinţei de integrare şi a revendicării egalităţii cu cetăţenii evrei, a mers în paralel cu „palestinizarea”: la alegerile din 29 mai 1996, 60% dintre voturile arabilor din Israel au fost acordate celor înscrişi pe două liste - cea a comuniştilor şi a aliaţilor lor şi cea a Partidului democrat arab unit cu islamiştii.

Cei care trăiesc în teritoriile ocupate sau autonome. Cu excepţia unei mici minorităţi care a profitat de pe urma rolului de intermediar între ocupanţi şi ocupaţi, cei mai mulţi palestinieni au suferit foarte dur consecinţele ocupaţiei israeliene şi ale unui blocaj aproape permanent: în fâşia Gaza (950.000 de locuitori) rata şomajului este de 51%) iar în Cisiordania (1,6 milioane, inclusiv estul Ierusalimului) de 39%. Pe parcursul unui singur an, în aceste două regiuni valoarea produsului „naţional” brut pe cap de locuitor a scăzut cu 50%.

Cei care au primit adăpost în ţările arabe învecinate. Nu există nici o rubrică în statisticile iordaniene care să ne permită să facem diferenţa între palestinieni şi restul populaţiei, numărul lor fiind însă estimat la peste un milion de persoane. Începând din acel celebru „Septembrie negru” (1970), orice activitate declarat palestiniană a fost interzisă.

În Liban, plecarea OEP-ului de la Beirut (1982) şi apoi de la Tripoli (1983) a lăsat în urmă o populaţie de 350.000 de persoane, dezorientată, fără nici o apărare şi fără nici im fel de drepturi. Numărul de palestinieni prezenţi în Siria este de 350.000, toţi refugiaţi, aproape o treime dintre ei trăind în tabere.

Deşi sunt supuşi unui control politic foarte strict, au totuşi aceleaşi drepturi sociale ca şi sirienii, în sfârşit, peste 600.000 de palestinieni s-au stabilit în anii 1980 în ţările din jurul Golfului Persic, însă criza din Golf şi expulzarea a 300.000 ele refugiaţi palestinieni clin Kuweit au ilustrat fragilitatea situaţiei acestor emigranţi, care ocupau totuşi posturi importante.

În sfârşit există o diaspora mai îndepărtată, stabilită în Europa, Statele Unite ale Americii, America Latină şi chiar Asia. În total ea cuprinde circa 300.000 de persoane, caracterizate în general prin reuşita lor pe plan social.

Istoric

Pe pământul Palestinei, rând pe rând ocupat de un lung şir de stăpânitori (Roma, omeiazii, abasizii, cruciaţii. Imperiul otoman, Marea Britanie), sentimentul naţionalismului nu s-a născut decât foarte târziu şi nu a devenit cu adevărat palestinian decât în momentul în care, la 24 iulie 1922, Societatea Naţiunilor a încredinţat Marii Britanii un mandat asupra Palestinei, în conformitate cu promisiunea făcută de lordul Balfour în 1917 de a încuraja înfiinţarea unui „cămin naţional evreiesc”.

Cea mai grea dintre încercările pe care le-au avut de suferit palestinienii a avut loc în anii 1947-1949. Nu numai că statul arab care ar fi trebuit să fie întemeiat alături de stalul evreiesc conform planului ONU de împărţire a teritoriului din 29 noiembrie 1947 nu a mai văzut lumina zilei, dar războiul a provocat exodul a 800.000 de arabi. În iunie 1967, Israelul, în urma Războiului de Şase Zile, a pus stăpânire pe restul Palestinei (Cisiordania, estul Ierusalimului şi fâşia Gaza), determinând plecarea a încă 350.000 de refugiaţi.

Între timp, în 1964, crearea Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei (OEP) a marcat renaşterea naţionalismului palestinian. Avându-l ca preşedinte începând din 1969 pe Yasser Arafat, OEP recurge pe rând la luptă armată şi la acţiuni politico-diplomatice. Expulzată din Iordania (1970) şi apoi din Liban (1982), ea se pronunţă pentru o soluţie bistatală, intifada făcând presiuni pentru oficializarea acesteia. Consiliul Naţional Palestinian din noiembrie 1988 proclamă întemeierea statului Palestina, recunoaşte Israelul şi renunţă formal la terorism.

După războiul din Golf (1991), acest demers a luat o turnură fundamentală. În 13 septembrie 1993, după ce s-au recunoscut reciproc, statul Israel şi OEP au publicat o „Declaraţie de principiu asupra autonomiei”, în care sunt concretizate acordurile de la Cairo (1994) şi Taba (1995). A fost instituită efectiv autonomia palestiniană, având un preşedinte, Yasser Arafat, şi un consiliu, aleşi în mod democratic (1996).

Însă intransigenţa israeliană, actele de terorism ale grupurilor islamiste şi neputinţa „protectoratului” american au dat o gravă lovitură procesului de pace, care intră în criză după asasinarea lui Itzhak Rabin (4 noiembrie 1995) şi alegerea ca prim-ministru a lui Benyamin Netanyahu (29 mai 1996).

Astfel, la mijlocul imului 1998 autoritatea palestiniană nu controla decât 1% din Cisiordania şi fâşia Gaza, guvernul israelian refuzând să efectueze retragerile prevăzute. Din septembrie 2000 tensiunile dintre palestinieni şi statul Israel se agravează din ce în ce mai mult, manifestându-se prin atentate teroriste urmate de acţiuni de pedepsire care au făcut numeroase victime în rândul populaţiei civile.

Prin urmare, este greu de spus dacă negocierile asupra statutului final al Cisiordanici, Gazei şi lerusalimului le vor permite palestinienilor să-şi întemeieze un stat în vecinătatea Israelului, şi cu atât mai mult dacă li se va da dreptul să se întoarcă în ţara de baştină (sau să primească o compensaţie), drept recunoscut de ONU încă din 11 decembrie 1948.

Check Also

Yoruba ekiti şi ondo

Yoruba ekiti şi ondo trăiesc în Ogun State, ţinut de câmpii acoperite cu păduri umede …

Yoruba din Oyo

Yoruba din Oyo constituie trunchiul central al ansamblului yoruba; locuiesc în Oyo State, regiune de …

Yombe

Yombe este o populaţie din Congo (din regiunea Ncesse şi din jur de Chinipeze, Kakamocka …

Yineru

Yineru este o componentă nord-estică a ansamblului ashaninca (circa 3.000 de recenzaţi, la care se …

Yi

Yii sunt o populaţie din sud-vestul Chinei (sudul Sichuanului, Yunnanul în întregime, nord-vestul provinciei Guizhu) …