Paleoliticul superior (circa 100.000-10.000 de ani) pe teritoriul României

În primul interstadiu al glaciaţiunii Wurm (Wurm I-II), începe evoluţia paleoliticului superior, care cuprinde apoi restul duratei acestei ultime glaciaţiuni, depăşind-o chiar într-o anumită măsură. Deşi clima oscilează, mai blândă în interstadii şi mai aspră în stadiile glaciare, în linii mari se menţin aceleaşi animale cunoscute omului din paleoliticul mijlociu.

Răcirea şi încălzirea repetată a climei a provocat pendularea geografică a mamiferelor, ceea ce a dus cu vremea la o adaptare a lor la aceste variaţii ale mediului. De aceea nu este de mirare că în acest cadru fizic mereu în schimbare nu se remarcă prea mari prefaceri în compunerea vânatului care interesa pe om; trecerea de la cald la rece se făcea treptat şi ca atare adaptarea la mediu se petrecea în timp. Nu tot astfel se întâmplă cu omul.

Puternica dezvoltare a muncii colectivităţilor neandertaliene a sporit eliberarea omului de instinctele animalice. Omul se descătuşează în şi mai mare măsură de supunerea faţă de condiţiile mediului fizic. Această luptă colectivă - îndelungată şi fără preget - a dus la încheierea procesului de devenire al omului, la apariţia lui Homo sapiens. Omul Neandertal dispare cu totul, locul lui fiind luat de urmaşul său direct Homo sapiens fossilis, reprezentat prin mai multe tipuri fizice, care schiţează într-o oarecare măsură viitoarele trunchiuri rasiale. În Europa, în cursul aurignacianului sunt cunoscute tipurile: Combe-Capelle, Cro-Magnon, Grimaldi şi Pfedmost, iar în magdalenian tipurile: Chancelade şi Oberkassel. Deşi deosebite între ele, aceste tipuri au o serie de trăsături comune fundamentale, care subliniază şi în această epocă omogeneitatea speciei umane.

Din rândul neandertalienilor, înainte de apariţia formelor specializate (tipul La Chapelle), apar încă de la sfârşitul interglaciarului Riss-Wurm tipurile premergătoare lui Homo sapiens fossilis. Într-o peşteră din muntele Carmel (Israel) s-au descoperit forme de tranziţie, care păstrează unele caracteristici neandertaliene primitive, dar la care apar proeminenţa bărbiei şi dezvoltarea regiunii frontale. Acestea sunt caracteristicile noi, care se dezvoltă la formele apiens, în vreme ce regiunea arcadelor supraorbitare, caracteristică Neandertalului, se reduce foarte mult.

Capacitatea craniană se menţine în aceleaşi limite ca şi la Neandertal, cu deosebirea că, din punct de vedere calitativ, creierul prezintă predominanţa lobilor frontali faţă de cei occipitali. Scheletul feţei se scurtează şi structura dinţilor se modifică, reprezentând o adaptare la un mod de alimentaţie mult mai evoluat, în urma pregătirii hranei cu ajutorul focului. Aceste deosebiri calitative reprezintă din punct de vedere funcţional şi o dezvoltare a graiului şi a capacităţii de gândire, reflectate în varietatea uneltelor şi în manifestările de artă.

În România, primul rest fosil uman din paleoliticul superior, a fost descoperit în peştera Cioclovina (în zona Hunedoara). E vorba de o cutie craniană de Homo sapiens fossilis, aparţinând unei femei de 30-40 de ani, apropiat de tipul uman fosil de la Predmost din Cehoslovacia şi reprezentând o ramură a tipului Cro-Magnon. Craniul provine din stratul de cultură aurignaciană cunoscut în această peşteră, şi anume un strat aurignacian în care apar şi unele elemente de caracter musterian.

Alt rest fosil este un frontal descoperit la Giurgiu în aluviunile ostrovului Mocanu, la 9 m adâncime, în timpul lucrărilor pentru construirea podului de peste Dunăre. Frontalul aparţine tot unui Homo sapiens fossilis, de sex feminin şi în vârstă de circa 40 de ani. Este de amintit şi un fragment de femur de Homo sapiens fossilis descoperit la Peştera (comuna Măgura, judeţul Braşov).

Tehnica cioplirii silexului se perfecţionează în paleoliticul superior; apare desprinderea lamelară. Bulgărul de cremene - nucleul - se descojeşte şi apoi, printr-o izbitură în curmeziş, capătă un plan de lovire, din marginea căruia se scot apoi, prin lovituri verticale de jur împrejur, aşchii înguste şi lungi - lame cu două laturi tăioase. Dezvoltarea continuă a culturii şi necesităţile unei vieţi de un nivel din ce în ce mai ridicat, duc la inventarea unei întregi serii de unelte uşoare, potrivite pentru tot soiul de munci. Lamele sunt cuţite bune cu două tăişuri.

Apar răzuitoare lucrate pe aşchii şi pe lame sau frânturi de lamă, dăltiţe de diferite tipuri pentru şănţuitul coarnelor, oaselor şi lemnului, ferestraie, străpungătoare, vârfuri de săgeată. Din oase, din fildeş şi din coarne de ren şi cerb se şlefuiesc vârfuri de suliţă, harpune pentru pescuit, pumnale şi străpungătoare. Pentru fiecare tip de unealtă se creează mai multe forme, din ce în ce mai bine adaptate la specificul muncii. De reţinut este că din paleoliticul superior cunoaştem peste 100 de forme de arme şi unelte şi chiar unelte pentru făurit unelte.

Aplicând mecanic schema stabilită pentru paleoliticul apusean, în trecut s-a admis şi la noi - pentru paleoliticul superior - prezenţa aceloraşi etape de dezvoltare ca şi în apusul Europei, şi anume aurignacianul, solutreanul şi magdalenianul (numite aşa după localităţile Aurignac, Solutre şi La Madeline din Franţa). Noile cercetări au schimbat însă aceste încadrări. Paleoliticul superior din România reprezintă în linii mari o singură cultură şi anume cultura aurignaciană, cu trei faze de dezvoltare: aurignacianul inferior, aurignacianul mijlociu şi aurignacianul superior de tip răsăritean.

Aurignacianul inferior (100.000-80.000 de ani)

Aurignacianul inferior (100.000-80.000 de ani) reprezintă trecerea de la paleoliticul mijlociu la paleoliticul superior. El mai păstrează unele forme şi tehnica de lucru musteriană în obţinerea aşchiilor şi a vârfurilor bifaciale în formă de frunză, fiind caracterizat însă prin noua tehnică de lucru, cea lamelară. Cea mai bogată aşezare descoperită la noi este cea de la Iosăşel (raionul Gura Honţ, regiunea Oradea). Aici, pe dealul Vâlcelelor şi pe Prosea s-au descoperit două ateliere de cioplire a opalului, rocă ce se găseşte în stare naturală în imediata apropiere, pe Plopăt.

Nucleele prismatice, lamele şi o daltă ne arată trecerea la tehnica lamelară, în timp ce subzistă din plin tehnica de cioplire clactoniană şi musteriană, fără a lipsi câteva vârfuri bifaciale, în formă de frunză. Săpăturile de la Ceahlău (lângă Bacău) sunt singurele care au adus lumină în ceea ce priveşte încadrarea cronologică a aurignacianului inferior din România. În depunerile geologice aparţinând interstadiului Wurm I-II, pe umărul unei vechi terase înalte, s-a descoperit la Cetăţica un strat de cultură cu unelte de caracter aurignacian inferior, în care au apărut şi aşchii cioplite în tehnicile mai vechi clactoniană şi musteriană şi vârfuri în formă de frunză.

În acest interstadiu al glaciaţiunii Wurm s-au petrecut mari prefaceri. Grupele de oameni, legate până aci mai mult de adăposturile din peşteri, le părăsesc pe acestea odată cu încălzirea climei, pentru a se aşeza sub cerul liber. Pământul era cutreierat în lung şi lat de cetele de vânători. Suntem la o largă răspântie de întâlnire a diferitelor grupe umane, purtătoare ale variatelor aspecte culturale din dezvoltarea paleoliticului mijlociu, aşa cum le-a apucat schimbarea vremii în izolarea lor mai largă, sau mai restrânsă.

Vechile tradiţii tehnice de cioplire, clactoniană, levalloisiană şi musteriană şi tehnica cioplirii bifaciale, se întâlnesc cu noua tehnică de desprindere lamelară. Cu acest amestec neînchegat porneşte paleoliticul superior de pe teritoriul României. Omul, însuşindu-şi noua tehnică lamelară şi noile tipuri de unelte, îşi însuşeşte şt felul de a le folosi în noile practici vânătoreşti şi gospodăreşti, de care lua cunoştinţă pentru prima oară, prin noile relaţii.

Descoperirile de la Iosăşel, Ceahlău şi Mitoc lasă să se întrevadă că purtătorii acestor culturi nu erau numai urmaşii musterienilor din peşteri. Revenirea la vechea tehnică clactoniană, a cărei urmă se pierduse în paleoliticul mijlociu, şi apariţia bruscă a tehnicii lamelare, sunt aporturi noi datorite infiltrării lente a unor cete de vânători străini de locurile noastre. Ca fenomene de importanţă social-economică, trebuie subliniate începuturile de „specializare” în producerea unor unelte de muncă.

Anumiţi „meşteri” ai comunităţilor ce locuiau aproape de zăcămintele de silex, stăpâni pe tehnica prelucrării uneltelor, se deplasau sezonier în preajma acelor zăcăminte şi începeau a lucra pentru grupul lor şi pentru „schimb”. Ne aflăm în faţa unui schimb întâmplător, în care ca şi la popoarele primitive actuale, nu se punea în cumpănă valoarea bunurilor schimbate. Era mai degrabă un schimb de daruri. Mulţimea rămăşiţelor de prelucrare, în raport cu cele câteva unelte întregi e o dovadă sigură că la Iosăşel ne aflăm în faţa unor astfel de locuri de prelucrare a pietrei.

Piesele întregi sunt rare, fiindcă odată lucrate erau folosite sau transmise altor colective din regiuni mai sărace sau total lipsite de roci potrivite. Şi Iosăşelul nu este un caz izolat. Asemenea locuri de prelucrare a armelor de vânătoare şi a uneltelor sunt cunoscute şi în alte părţi, de pildă în Cehoslovacia la Moravany-Dlha şi în Austria la Achenheim. Această atât de veche „specializare” în lucrarea uneltelor de piatră ne arată că tehnica înaintată a paleoliticului superior începea să nu mai fie la îndemâna fiecăruia.

Cercetările etnografice ne arată că anumite forme de unelte şi arme nu puteau fi executate de orice membru al colectivului primitiv. Din sânul colectivităţii încep să se ridice unii „meşteri” care ştiu să realizeze cu măiestrie creatoare formele cele mai practice şi desăvârşite ale uneltelor şi armelor. Aşa cum arată F. Engels este vorba de o „îndemânare deosebită în făurirea armelor şi uneltelor”, care „poate duce la o vremelnică diviziune a muncii”. Progresul atât de rapid al tehnicii lucrării uneltelor de piatră în paleoliticul superior poate fi înţeles şi printr-o astfel de „specializare”.

Aurignacianul mijlociu (circa 80.000-70.000 de ani)

Caracterizată prin unelte derivate din lame, cultura aurignacianului mijlociu apare în partea de început a depunerilor geologice aparţinând stadiului glaciar Wurm II, când clima porneşte iarăşi a se răci şi pe crestele Carpaţilor încep a se forma din nou gheţarii. O vreme rece şi uscată, în care îngheţul şi dezgheţul macină pietrele, iar gheţarii geluie văile munţilor. Această fază a fost descoperită pe terasele mijlocii ale văii Bistriţa la Ceahlău, în strânsă succesiune cronologică faţă de aurignacianul inferior de la Cetăţica.

Este reprezentată prin două straturi de locuire: primul mai slab, documentat prin câteva vetre de foc, în jurul cărora au apărut unelte aparţinând tehnicii lamelare: cuţite şi răzuitoare. Lipsesc dăltiţele. Unele aşchii mai păstrează urmele tehnicii musteriene de cioplire. A doua fază de locuire se întinde pe o suprafaţă largă, reprezentând nu un simplu popas vânătoresc, ci o temeinică aşezare de vânători. Vetrele sunt largi şi puţin albiate, având în jurul lor gropi pentru păstrarea focului.

În numeroase alte locuri s-au mai descoperit urme de aşezări în aer liber din aurignacianul mijlociu. Dintre cele cercetate prin săpături trebuie amintite ca mai importante cele de la Vădastra (lângă Corabia) şi de la Mitoc. Aurignacianul mijlociu nu lipseşte nici din peşteri. La Baia de Fier, la Băile Herculane, la Boroşteni, la Cheia, Cioclovina şi Ohaba-Ponor, s-au găsit şi câteva lame de silex, simple, fără vreo formă caracteristică. Singur aurignacianul de la Peştera e mai bine reprezentat, având pe lângă lame şi câteva răzuitoare. E vorba de o locuire de scurtă durată sau de simple refugii temporare. La Baia de Fier s-au descoperit şi câteva vârfuri de suliţă lucrate din os şlefuit.

Peste vetrele de locuire ale aurignacianului mijlociu de la Bistricioara, tot pe valea Bistriţei, s-a identificat o fază aurignaciană mijlocie finală, cu unele forme de unelte mai evoluate şi cu începuturi de îndreptări abrupte pe marginea lamelor. Vetrele de foc sunt mai adâncite şi căptuşite cu pietre. Spre deosebire de etapele de dezvoltare paleolitice de până aci, în care se foloseau pentru unelte numai roci locale, în această fază apare, destul de sporadic, şi silexul cretacic de Prut, fapt care vesteşte primele legături cu Răsăritul.

Numărul dălţilor creşte surprinzător. Se vânau cu deosebire bourii. Lupta dintre nou şi vechi se încheie ca întotdeauna în favoarea noului, în aurignacianul mijlociu, prin evoluţie, dispar vechile tehnici de cioplire clactoniană şi musteriană, ştergându-se cu desăvârşire şi urma tehnicii de cioplire bifacială; primează deplin tehnica lamelară.

Aurignacianul superior (circa 70.000-8.000 î.Hr.)

Către sfârşitul depunerilor geologice ale stadiului glaciar Wurm II şi la începutul interstadiului Wurm II-III, pe terasele de pe valea Bistriţei, cu deosebire la Ceahlău „Pe Podiş” şi la Bistricioara „La lutărie”, s-au descoperit urmele de locuire ale purtătorilor unei culturi mai înaintate, cunoscută în timpul din urmă sub numele de gravettian (după La Gravette, localitate din Franţa).

Ţinând seama că această cultură se leagă strâns de descoperiri răsăritene, ar putea fi numită cultura Kostenkiană, având în vedere că ea a fost descoperită pentru prima oară în 1879 la Kostenki pe Don şi este venită la noi şi în centrul Europei dinspre răsărit. Întinsele săpături de pe valea Bistriţei, au avut darul să limpezească în amănunte această ultimă fază de dezvoltare a paleoliticului superior, care a fost împărţit în 3 etape. Deşi nu există prea mari deosebiri între ele din punct de vedere al stadiului social-economic, totuşi se poate vorbi de un aurignacian răsăritean inferior, unul mijlociu şi unul superior.

În aurignacianul răsăritean inferior spre deosebire de etapele culturale anterioare apare pentru prima oară vârful de tip „La Gravette”, unealtă cunoscută şi în aurignacianul superior apusean. Domină răzuitoarele ceva mai scurte şi dăltiţa are mai multe tipuri. Dar ceea ce este mai important în această fază, este faptul că silexul cretacic de Prut atinge dintr-o dată proporţia de 50%. Ţinând seama de întinderea ariilor de locuire, de data aceasta nu mai este vorba de unele uşoare legături cu Răsăritul, ci chiar de o puternică migraţie a unor grupuri vânătoreşti, dinspre răsărit.

Ne aflăm în faţa unei culturi noi, care grefează pe aurignacianul mijlociu cunoscut pe terase şi în peşteri. Pe suprafaţa largă a Podişului de la Ceahlău se observă o concentrare a taberelor de vânători în timpul aurignacianului răsăritean mijlociu, care se dezvoltă în interstadiul Wurm II - Wurm III. Uneltele au o tendinţă de micşorare. Predomină vârful lucrat din lame înguste, cu o latură teşită şi se înmulţeşte numărul dăltiţelor. Proporţia silexului de Prut creşte, depăşind 60%.

În aurignacianul răsăritean superior, se accentuează micşorarea uneltelor, dar proporţia silexului de Prut scade, revenindu-se la folosirea rocilor locale. Animalele vânate de aceste cete de vânători de pe valea Bistriţei erau: bourul, zimbrul, calul şi renul. Predomina bourul. Aurignacianul răsăritean de la Ceahlău nu este o insulă izolată în cuprinsul României. Astfel, treapta inferioară a lui este cunoscută mai demult în peştera de la Ripiceni (în stratul III de cultură), unde aflăm şi următoarea faună: calul, zimbrul, cerbul, renul, hiena, lupul, vulpea, iepurele şi marmota.

Cel mijlociu este cunoscut în aceeaşi peşteră de la Ripiceni (în stratul V) şi în straturile I din aşezările de la Dealul Viei din satul Buda (lângă Buhuşi) şi Cremenea (lângă Braşov). Ca faună, la Ripiceni avem în această fază: zimbrul, calul, renul şi vulpea, iar la Buda: bourul şi renul. În ceea ce priveşte aurignacianul răsăritean superior, el este cunoscut în peştera de la Ripiceni (în stratul VII), însoţit de o faună săracă (e prezent doar calul) şi în peştera de la Gura Cheii-Râşnov,- unde fauna cuprinde: urs de peşteră, vulpe, lup, cerb, capră, cal, mistreţ şi păsări.

Aurignacianul răsăritean de la noi se leagă strâns de descoperirile din bazinul Donului, analogiile dintre unele etape de dezvoltare mergând uneori până la asemănări perfecte. Aşezate în calea acestei migraţii, populaţiile din România au fost influenţate primele de noua cultură superioară. În cadrul acestei culturi întinse în spaţiu, cuprinzând în afară de România şi Ungaria, Cehia, Austria, nordul şi estul Bulgariei, şi durând în timp de la sfârşitul stadiului Wurm II până în perioada epiglaciară, încep a se desprinde unele caractere locale. Crescute din trunchiul răsăritean în primele trepte de dezvoltare, mlădiţele acestei culturi sunt uşor de recunoscut. Mai apoi, în izolarea lor pe văile intramontane ale Bistriţei la Ceahlău şi a Buzăului la Cremenea, ele încep să aibă spre sfârşit o evoluţie proprie, care le deosebeşte nu numai de trunchiul din care au pornit, dar şi între ele.

Răspândirea aurignacianului răsăritean nu este uniformă pe tot întinsul ţării. Zona lui de influenţă cuprinde - după cunoştinţele actuale - nordul Moldovei (valea Bistriţei şi a Prutului) şi sud-estul Transilvaniei (Cremenea, Gâlma şi Râşnov), unde sunt prezente diferitele lui trepte de dezvoltare. sunt însă regiuni întinse, unde această influenţă nu a pătruns, după cum documentează aşezarea de la Tincova (lângă Caransebeş). Aici avem un aurignacian local, contemporan cu aurignacianul răsăritean mijlociu, dar neafectat de influenţa acestuia.

De asemenea, la sud de Carpaţi aurignacianul mijlociu local se prelungeşte în forme simple, necaracteristice, până în preajma holocenului, fără să existe cea mai vagă dovadă de influenţă orientală, cum este cazul cu aşezarea de la Malu Roşu de lângă Giurgiu, unde s-au descoperit, într-un strat dinspre sfârşitul depunerii ultimului loess, urmele unor locuri de prelucrare sezoniere pentru pregătit unelte din silex adus de peste Dunăre şi cu aşezarea Poiana Roman (comuna Lapoşu, judeţul Prahova), unde s-au descoperit iarăşi bogate urme de lucrare a uneltelor.

De predilecţie, cetele de vânători aurignacieni răsăriteni îşi alegeau popasurile şi aşezările de mai lungă durată pe terasele din lungul apelor, cu deosebire pe cele mijlocii, ca la Ceahlău. Uneori, dar numai spre sfârşit, sau coboară pe terasele inferioare, ca la Ceahlău şi Cremenea, sau urcă pe înălţimi, ca la Cremenişul Ceahlăului şi la Gâlma de la Sita Buzăului. În unele cazuri ei au făcut îndelungi popasuri vânătoreşti şi în peşteri, ca la Ripiceni şi Râşnov. Începând cu aurignacianul răsăritean, tehnica vânătorească se perfecţionează; apar suliţa dinţată, laţul, capcana, propulsorul, cresc forţele de producţie, sporeşte populaţia şi se împuţinează vânatul.

Terenurile de vânătoare se cer din ce în ce mai întinse. Noi ginţi se desprind din colectivele gentilice din centrele cu o populaţie mai densă, migrând spre alte meleaguri mai prielnice, cunoscute din peregrinările lor vânătoreşti. Trecerea de la adăposturi uşoare, colibe şi corturi, la locuinţe mai statornice şi spaţioase, a permis aşezarea şi în regiuni mai puţin potrivite pentru locuire, dar mai bogate în vânat. Dinspre răsărit, triburi de vânători purtători ai acestei culturi, se infiltrează, fie ocolind Carpaţii, fie prin păsurile lor, spre centrul şi sud-estul Europei, creând o unitate culturală de mare întindere geografică.

Uneltele cioplite din paleoliticul superior au ajuns în această etapă la o înaltă perfecţiune, cerând o materie primă de cea mai bună calitate. Silexul cretacic era adus de la mari depărtări. Din valea Bistriţei de la Ceahlău, până pe malul Prutului la Mitoc, în linie dreaptă, este o cale de aproape 140 km. Ceea ce se întâmpla la noi nu este un caz izolat.

În Cehoslovacia se folosea cremenea îndepărtată de Baltica, iar la Kostenki se aducea silex dinspre apus, de pe valea râului Oskol, de la o depărtare de 80 km. E o necesitate a progresului tehnic în lucrarea uneltelor. Relaţiile reciproce, prin pendulări şi migraţii, sunt foarte întinse; datorită lor şi stadiului de dezvoltare acelaşi, se ajunge la o uniformizare a uneltelor de muncă până într-atâta, încât privite izolat, este greu să se facă deosebiri între ele pe o arie geografică extrem de întinsă.

În paleoliticul superior se poate vorbi de însemnate succese în domeniul organizării sociale. Fără o astfel de organizare ar fi greu de înţeles concentrarea mai multor tabere de vânători în acelaşi timp, în bazinul Ceahlăului pe Bistriţa - sau la Kostenki pe Don. Mai multe tabere de vânători pe un loc restrâns, ales în mijlocul spaţiului comun de vânătoare, înseamnă luptă comună şi muncă colectivă pe bază de temeinică organizare. Stadiul cetei primitive fusese depăşit, apare acum ginta matriarhală care se întemeiază pe înrudirea prin sânge după mamă.

Se îngrădesc şi mai mult legăturile dintre sexe în sânul ginţii, în favoarea unor relaţii cu membrii altor ginţi, ceea ce duce la o apropiere şi înţelegere a diferitelor grupe răzleţe de oameni. Aşa se explică apariţia exogamei (căsătoria între membrii unor ginţi diferite). Căsătoria fiind în grup, doar mama era cunoscută. Astfel, rolul social al femeii-mame creşte, ea fiind aceea după care se socotea apartenenţa la gintă (prin descendenţă matriliniară). O imagine apropiată de ceea ce reprezenta în paleoliticul superior stadiul orânduirii gentilice timpurii poate fi mijlocită de pildă de viaţa şi cultura Tasmanienilor, care îşi dobândeau mijloacele de trai, ca şi oamenii din paleoliticul superior, prin cules, vânătoare şi pescuit şi care nu admiteau căsătoria în sânul ginţii.

Se întăreşte folosirea în comun a zonelor de vânătoare. Forţele de producţie cresc, se ajunge la o oarecare stabilitate; taberele de vânători îşi întocmesc bordeie, de mari proporţii săpate în pământ. Noile relaţii sociale întăresc năzuinţa spre frumos. Femeile şi chiar bărbaţii încep a se găti. Se poartă podoabe făcute din dinţi de animale, cum s-au descoperit în peşterile de la Ohaba-Ponor şi Râşnov şi scoici marine, aduse de la sute de kilometri. Întrebuinţarea roşului pentru înfrumuseţare e în floare. Vânătorii de pe valea Bistriţei foloseau hematita adusă de la mari depărtări, din Transilvania.

Gândirea începe a se îmbogăţi cu noţiuni abstracte. Se dezvoltă o viaţă spirituală, oglindită în primele manifestări de artă: desene, gravuri şi picturi, precum şi sculpturi în os, corn şi fildeş şi figurine modelate în lut şi arse. Unele dintre aceste manifestări stau în legătură cu magia vânătorească; figurinele reprezentând femei documentează, şi ele începuturile gintei materne.

O figurină primitivă, cioplită din piatră, cunoaştem de la Lapoşu. Apar astfel primele manifestări primitive ale credinţelor religioase, în care, datorită nivelului încă rudimentar al forţelor de producţie şi al relaţiilor sociale, atât lumea externă, cât şi însăşi societatea omenească se reflectau într-un chip fantastic, în gândirea oamenilor, sub forma unor reprezentări magice şi a convingerii că între diferitele ginţi şi anumite animale sau plante ar fi existat legături de rudenie şi o anumită solidaritate (totemism).

O practică magică în legătură cu procesul producţiei vânătoreşti s-a întâlnit şi la noi, în aşezarea de la Buda; acolo, pe o înălţime care domină valea Bistriţei până la orizont, vânătorii depuneau picioare de bour retezate şi oase de ren. Într-o proporţie redusă, Buda reprezintă un „loc de cult” ca şi cel de la Ambrozievka (lângă Marea de Azov), unde s-au depus oasele a peste 1.000 de zimbri, poate în credinţa că prin aceasta vânatul nu se va împuţina sau animalul se va lăsa prins mai uşor.

În perioada de retragere a calotei glaciare aparţinând stadiului Wurm III (circa 15.000-8.000 î.Hr.), care reprezintă sfârşitul ultimei glaciaţiuni, odată cu începutul retragerii calotei de gheaţă şi a topirii gheţarilor de pe vârfurile munţilor, ursul peşterilor începe a dispare. Leul şi hiena peşterilor se sting, de asemenea mamutul, rinocerul siberian şi renul urmează spre nord retragerea gheţarilor, ţapul de munte şi capra neagră urcă înălţimile prăpăstioase ale Carpaţilor. Ca animale de vânat rămân doar: cerbul, căprioara, capra neagră, bourul, zimbrul, mistreţul, iepurele şi păsările.

Împuţinarea vânatului şi schimbarea treptată a climei, care se apropie de cea actuală, dau naştere altor forme de viaţă. Stabilitatea relativă anterioară dispare. Omul începe a cutreiera mai frecvent şi mai departe în căutarea hranei. Ca urmare a schimbărilor climatice, o parte din vânătorii de la sfârşitul paleoliticului urmăresc şi ei spre nord prada lor obişnuită, renul, în vreme ce alţii rămân pe loc, adaptându-se noilor condiţii de viaţă, trăind mai greu, dar tot din vânat şi cules.

Prin retragerea turmelor de animale lupta pentru existenţă devine mult mai aspră, dar viaţa omenească îşi urmează calea. Şi fiindcă paleoliticul nu s-a încheiat pretutindeni cu aceeaşi fază de dezvoltare, iar Europa ai cărei locuitori se deplasau în parte spre nord-est, primea în schimb aporturi umane din sud, sud-est şi răsărit, e uşor de înţeles de ce în această vreme găsim aspecte culturale atât de variate.

Aurignacianul răsăritean dăinuieşte la Ceahlău, ca şi la Cremenea, până târziu. În această vreme popularea este mai intensă. În ceea ce priveşte materia primă, încep să domine iarăşi rocile locale; legăturile cu centrele de aprovizionare îndepărtate, cu roci de bună calitate încetează. În complexul aurignacian răsăritean de sfârşit de la Ceahlău, cu deosebire în aşezarea de la Bofu Mic, se fac simţite unele influenţe magdaleniene (ultima fază a paleoliticului superior din apusul Europei). Printre formele care trădează aceste influenţe sunt de amintit străpungătoarele, lamele trunchiate, ferestraiele, o unealtă triunghiulară şi creşterea masivă a numărului dălţilor pentru prelucrarea osului. De asemenea, se accentuează microlitizarea (reducerea dimensiunilor) la vârfurile cu latura teşită.

Check Also

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …

Sistemul concentraţionar în România

Sistemul concentraţionar al României comuniste a cuprins numeroase închisori şi lagăre de muncă precum cele …