Paleoliticul mijlociu (circa 120.000-100.000 de ani) pe teritoriul României

Paleoliticul mijlociu începe a se dezvolta în cursul ultimei interglaciaţiuni şi cu deosebire în primul stadiu al ultimei glaciaţiuni, depăşindu-l uneori. Glaciaţiunea Wurm, cu deosebire, a avut o puternică înrâurire asupra dezvoltării de mai târziu a omenirii, prin impunerea unor noi forme de muncă şi viaţă. Omul paleoliticului mijlociu este Homo primigenius (omul prim-născut) sau omul de tip Neandertal, numit astfel după locul descoperirii din 1856, Neanderthal în Germania.

El este adevăratul urmaş al hominizilor: scund, îndesat, cu capul mare, având o capacitate craniană de 1.200-1.600 cmc, cu fruntea teşită, faţă largă, arcadele supraorbitare proeminente, orbite mari rotunde, falca de jos lipsită de bărbie, vânjos, cu mersul drept, puţin adus de spate. Cultura paleoliticului mijlociu este cunoscută sub numele de cultura musteriană (Le Moustier, localitate din Franţa). Originea musterianului se află în cea mai evoluată tehnică de aşchiere a paleoliticului timpuriu, în Levalloisian şi în tehnica cioplirii bifaciale, acheuleene târzii.

În lupta cu natura oamenii creează noi unelte, noi forme de vânătoare, culminând cu obţinerea artificială a focului. Toate acestea au permis o creştere a densităţii populaţiei, care a dus la ocuparea peşterilor de înălţime, nefolosite înainte. Noile condiţii de viaţă sunt strâns legate de vânătoare şi de adăpostul natural al peşterilor. Ele s-au datorat creării unor unelte de muncă mai ascuţite pentru a străpunge vânatul, mai tăioase pentru a spinteca şi tăia carnea şi a curăţa pieile animalelor ucise.

Două unelte mai de seamă caracterizează paleoliticul mijlociu: vârful şi răzuitoarea. Vârful era un cuţit uşor de mânuit fără a fi pus în coadă; pentru acest motiv el a fost numit „vârf de mână”. Prin subţierea bazei se putea folosi şi ca vârf de lance. Răzuitoarea, o unealtă în forma literei „D”, se folosea la răzuitul pieilor pentru îmbrăcăminte şi la cojitul lemnului verde pentru bâte, măciuci şi cozi de lance.

Folosirea şi păstrarea focului cucerit din natură ştim că erau cunoscute încă din paleoliticul inferior, după cum dovedesc vetrele de cenuşă ale sinantropilor de la Şu-Ku-Tian. În paleoliticul mijlociu însă, oamenii realizează marea descoperire a producerii focului pe cale artificială. „Focul prin frecare a fost invenţia prin care oamenii au pus pentru prima oară în slujba lor o forţă neînsufleţită a naturii”. Stăpânirea focului îi face pe oameni să nu se mai simtă legaţi numai de regiunile de climă caldă, ca înaintaşii lor.

Dovezile materiale ale existenţei musterianului în România sunt cunoscute mai ales în peşteri, dar şi în aşezări sub cerul liber. La Baia de Fier şi Boroşteni în Oltenia, la Ohaba-Ponor, Nandru şi Peştera în Transilvania, ca şi la Cheia în Dobrogea, ocuparea peşterilor corespunde unei perioade climatice reci şi anume stadiului glaciar Wurm I. Animale nordice ca mamutul (Elephas primigenius), rinocerul siberian (Rhinoceros antiquitatis), renul (Rangifer tarandus) şi mâncăciosul gulo (Gulo-gulo), apoi ursul, leul şi hiena peşterilor (Ursus spelaeus, Felis leo spelaea, Hyaena spelaea) prezente în peşterile cercetate, mărturisesc aceasta. Cărbunii vetrelor de foc arată apoi că în vremea aceea pădurea de conifere coborâse pe văi şi podişuri, luând locul pădurilor de foioase.

Clima fiind rece şi uscată, culesul satisface mai puţin nevoile de hrană şi vânătoarea joacă un rol tot mai mare. În vreme ce musterienii de la Baia de Fier vânau mai ales ursul de peşteră, cei de la Ohaba-Ponor vânau calul, iar cei de pe malul Prutului, de la Ripiceni-Izvor, vânau mamutul. De asemenea, erau vânate şi alte animale. În vetrele de locuire întâlnim oase de hienă, de leu de peşteră, lup, râs, bour, zimbru, asin, ţap de munte, antilopă tătărască, cerb cu coarnele mari, cerb nobil, capră neagră, căprioară, ren, rinocer siberian şi altele. Tehnica vânătorească la care ajunseseră musterienii peşterilor le îngăduia să atace numai mamuţi tineri, în vreme ce musterienii de la Ripiceni-Izvor vânau obişnuit mamutul, indiferent de vârstă.

Straturile resturilor de locuire musteriană ating la Baia de Fier grosimea de 1,40 m, iar la Ohaba-Ponor şi Nandru-Peştera Curată pe cea de 2 m, ceea ce denotă o îndelungată locuire. Musterianul peşterilor noastre de la Baia de Fier şi Ohaba-Ponor păstrează la începuturile lui, prin tradiţie, unele unelte mai vechi, anume toporaşe de mână care amintesc formele acheuleene.

Spre sfârşitul dezvoltării musterianului, la Nandru, la Mitoc şi Ripiceni-Izvor, toporaşele de mână devin mai zvelte, mai subţiate, căpătând forma de frunză cu vârful ascuţit; ele erau lucrate printr-o cioplire bifacială mai îngrijită şi au fost atribuite în timpul din urmă unei anumite culturi - cultura vârfurilor ascuţite în formă de frunză. Este vorba însă mai degrabă de o treaptă mai înaintată în evoluţia tehnicii cioplirii bifaciale. Încep a se folosi şi unelte de os, străpungătoare pentru cusut veşmintele de blană şi săpăligi de mână pentru scosul rădăcinilor.

Musterianul peşterilor noastre se apropie în multe privinţe de paleoliticul alpin (descoperit în peşterile Alpilor şi în munţii Bukk din Ungaria) caracterizat prin numeroase aşchii şi spărturi de cuarţit şi o mare proporţie de oase ale animalelor vânate faţă de unelte. Micul număr al armelor de piatră ne arată că în practica vânătorească a vremii armele de lemn ocupau un loc principal.

Excepţională pentru cultura acelor timpuri este o vatră de foc dublă de la Ohaba-Ponor. Aici, în jurul unor lespezi de la intrarea în peşteră, au fost clădite din piatră două vetre de foc rotunde, cu marginile înalte, în interiorul şi în jurul cărora s-au găsit cărbuni, cenuşă, unelte şi oase arse. Musterianul teraselor e contemporan în partea sa de început cu cel al peşterilor, aşa cum dovedesc mamiferele de climă rece de la Ripiceni-Izvor ca: mamutul, rinocerul siberian şi renul. Silexul de Prut a permis realizarea unor unelte de o mare perfecţiune: toporaşe, vârfuri de mână şi râzătoare. Şi aici se foloseau unelte de os.

Primele resturi fosile umane musteriene aflate la noi în ţară, sunt trei falange descoperite la Ohaba-Ponor şi atribuite lui Homo primigenius; la acestea se adaugă un craniu, un fragment de mandibulă şi alte oase ale scheletului unei femei în vârstă de 40-45 ani de tip Homo sapiens fossilis (omul fosil de tip actual), având unele caractere negroide şi câteva trăsături mai vechi, descoperite la Baia de Fier. Coroana măselelor (foarte tocită), arată, că hrana vegetală, mai ales rădăcinile, jucau un rol important în alimentarea colectivităţii musteriene de la Baia de Fier.

Apariţia unui tip de om cu caractere pronunţate de neoantrop (om nou) în cadrul acestei culturi, nu trebuie să pară îndoielnică. Descoperirea de la Baia de Fier nu a rămas izolată. În musterianul superior din peşterile de la Staroselie (Crimeea) şi Şani-Dar (Irak), s-au descoperit mai apoi scheletele unor copii, forme de trecere între omul Neandertal şi omul de tip actual şi apropiate mai mult de Homo sapiens. Tot în mediu musterian s-a descoperit un rest fosil de Homo sapiens şi în peştera Sfântului Procop din Boemia.

Pe temeiul acestor descoperiri se sesizează mult mai concret trecerea de la omul Neandertal la omul de tip actual, înlăturându-se în mod definitiv părerile unor antropologi burghezi, care lasă să se înţeleagă că Neandertalul ar reprezenta pe strămoşul unor rase numite de ei inferioare, în timp ce umanitatea „evoluată” - europoizii - ar fi derivat dintr-o altă formă umană, superioară, care ar fi trăit concomitent cu Neandertalul în alte regiuni ale lumii vechi.

Aceste descoperiri ne arată că procesul de antropogeneză în plină evoluţie începe a se desăvârşi încă din paleoliticul mijlociu, când apar neîndoielnic formele cele mai apropiate de neoantrop şi chiar neoantropul; omul fosil de la Baia de Fier constituie dovada că şi pământul României a intrat în aria în care a avut loc încheierea acestui proces atât de lung. Omul şi cultura sa materială au făcut în paleoliticul mijlociu un important pas înainte. Omul ştia să învingă greutăţile din jurul lui şi să lupte împotriva forţelor naturii.

Peştera Muierilor de la Baia de Fier, largă, călduroasă, lipsită de curenţi, cu intrarea însorită, putea adăposti la nevoie o colectivitate umană de peste 200 de suflete. Săpăturile au arătat că primii ocupanţi au fost urşii peşterilor, care îşi găsiseră aici bârlogul. În cimitirul lor - locul de retragere pentru moarte - s-au putut număra, numai pe podeaua peşterii, resturile scheletice a 183 urşi. Pentru a pune stăpânire pe această peşteră omul n-a acţionat izolat. O întreagă comunitate a dat lupta pentru smulgerea peşterii din ghearele urşilor.

Armele, curajul şi organizarea n-ar fi dus la nici un rezultat, dacă omul n-ar fi stăpânit focul. Urşii nu au putut fi izgoniţi decât cu ajutorul fumului, aşa cum se procedează şi astăzi pentru a-i sili să iasă din bârlog. După cum arată oasele de animale arse din jurul vetrei de la Ohaba-Ponor, omul folosea focul nu numai pentru căldură, ci şi pentru fript carnea; fără îndoială că el cocea şi rădăcinile şi tuberculele. Focul a dat omului şi lumină. Cavitatea articulară a oaselor şoldurilor de urs, retezată cu grijă pentru a i se lăsa doar un mâner de prins, a fost primul opaiţ care, alimentat cu grăsime, a dat lumina necesară în negura peşterii, după acoperirea pentru păstrare a focului neadormit.

Vânătoarea neîntreruptă şi sistematică, mai ales când era vorba de animale mari ca mamutul şi rinocerul, sau fioroase ca ursul şi leul peşterilor, cerea contribuţia colectivă a bărbaţilor. Pentru a se aproviziona mai uşor cu carne, vânătorii se aşezau uneori chiar în preajma locurilor prăpăstioase, de unde prăbuşeau vânatul mânându-l prin hăituiala, cum este cazul de la Ripiceni-Izvor.

Acolo, într-o restrânsă săpătură s-au găsit resturile scheletelor a douăzeci de mamuţi. Celelalte aspecte ale muncii: pentru pregătirea hranei şi a veşmintelor, paza focului şi a adăposturilor şi culegerea fructelor, erau sarcini care reveneau celor rămaşi la vatră şi în special femeilor, al căror rol începe să crească. În sânul comunităţii primitive se produc astfel mari prefaceri în relaţiile sociale.

Se ivesc primele elemente ale diviziunii naturale a muncii (între sexe), acumulându-se o experienţă mai bogată în obţinerea mijloacelor de trai. După unii arheologi, acest început de diviziune naturală a muncii este demonstrat de însăşi formele de unelte musteriene - vârful fiind o armă întrebuinţată mai ales de bărbat la vânătoare, iar răzătoarea folosită de femeie în muncile „gospodăreşti”.

Oasele animalelor vânate, descoperite atât în straturile musteriene din peşteri, cât şi în cele din aşezările de aer liber, sunt nenumărate. Raritatea coastelor şi vertebrelor faţă de oasele lungi şi de craniile sparte pentru obţinerea măduvei şi creierilor, arată că ceata de vânători aducea pentru cei rămaşi „acasă”, spre a fi pregătite şi mâncate în comun, părţile cele mai cărnoase ale vânatului. Grija pentru cei rămaşi la treburile „gospodăreşti” este evidentă. Uneori vânatul greu, ca mamutul de la Holboca de lângă Iaşi, fiind răpus departe de tabără, întreg grupul vânătoresc se deplasa acolo, nepărăsind locul decât după ce rămânea numai scheletul.

Dezvoltarea continuă a creierului, â conştiinţei omeneşti, a graiului şi a întregii structuri fizice a omului, duce, prin creşterea capacităţii de activitate mai organizată şi de gândire, la lărgirea sferei de cunoaştere. Apar unele începuturi de suprastructură: o anumită reprezentare despre legăturile dintre oameni, manifestată în grija de morţi, care sunt îngropaţi chiar în peşterile locuite, şi în unele preocupări pentru înfrumuseţare, după cum arată câteva bucăţi de oxid de mangan de la Ripiceni-Izvor. Putem presupune că relaţiile sociale au început a se preciza în conştiinţă sub forma ideii de rudenie. E vremea în care s-a produs un început de reglementare a relaţiilor dintre sexe, prin oprirea raporturilor dintre părinţi şi copii. Se pun aşadar cu încetul bazele celei mai primitive forme a societăţii gentilice: comuna gentilică matriarhală.

Femeia a ajuns să ocupe în viaţa socială a comunităţii un loc însemnat în aprecierea descendenţilor ei ca mamă, dar mai ale datorită rolului ei economic. Acest progres din sfera socială a dus din punct de vedere biologic, în scurtă vreme la transformarea omului de tip Neandertal în Homo sapiens. La sfârşitul paleoliticului mijlociu, pe baza acestor constatări, se poate vorbi de apariţia, în formă rudimentară, a premiselor comunităţii gentilice.

Check Also

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …

Sistemul concentraţionar în România

Sistemul concentraţionar al României comuniste a cuprins numeroase închisori şi lagăre de muncă precum cele …