Pajere, de Mateiu I. Caragiale (comentariu literar, rezumat literar)

Ciclul Pajere, de Mateiu I. Caragiale, a fost scris - urmărind datarea autorului, singurul izvor în chestiune - între anii 1904 şi 1913. Faţă de maturitatea artei poetice a culegerii de sonete (dar şi de terţine) cu titlul simbolic al celei mai nobile dar şi mai rapace păsări de pradă, suntem îndrituiţi să considerăm că Mateiu I. Caragiale scria versuri încă de pe băncile şcolii. În sprijinul acestei ipoteze vine şi Sonetul espaniol, publicat în anul 1901, sub pseudonim, pe care i-l atribuim, din motive care sunt expuse la locul cuvenit.

Cu toate că Pajere a apărut postum ca plachetă, faptul că cele mai multe din poeziile ciclului apăruseră în timpul vieţii scriitorului ne-a determinat să respectăm şi în prezentarea noastră ordinea editorială aleasă de întâiul şi marele exeget al scriitorului, inegalabilul Perpessicius. Am procedat astfel nu numai spre a nu rupe unitatea unei opere - cea cronologică - dar, şi mai ales, întrucât motivele centrale din Pajere, pe care le vom enumera mai jos, revin în lucrările ulterioare ale lui Mateiu I. Caragiale, în proza sa poetică Remember şi mai cu seama în Craii de Curtea-Veche.

Un prim lot de 13 poezii din Pajere a apărut în „Viaţa românească”, în nr. 4 din aprilie 1912. Era vorba de: Clio, Lauda cuceritorului, Prohodul războinicului, Noapte roşie, Călugăriţa, Boerul, Aspra, Înţeleptul, Cronicarul, Domniţa, La Argeş, Trântorul şi Curţile vechi. În aceeaşi publicaţie, anul următor, nr. 3, au apărut Grădinile amăgirii, Întoarcerea învinsului şi Mărturisire, iar în „Flacăra” nr. 30 din 7 mai 1916, Dregătorul.

Poezia Singurătatea, figurând în „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români, numărul din mai 1929”, a fost singura pe care Mateiu I. Caragiale a publicat-o în perioada interbelică. Anterior, în 1925, Mateiu I. Caragiale a publicat, cu supratitlul de „Pajere”, poeziile Lauda Cuceritorului, Boerul, Trântorul, Curţile vechi în Antologia poeţilor de azi (vol. I), alcătuită de Ion Pillat şi Perpessicius.

Antologia a fost retipărită în anul 2001, sub îngrijirea lui Ion Nistor şi cu o prefaţă de Cornelia Pillat. În volumul postum numai două poezii erau deci inedite: Sihastrul şi umbra (1905) şi Dormi. Nici o altă poezie nu ni s-a păstrat de la scriitor, întocmai cum nu posedăm textul nici uneia scris de mâna lui. De altfel, nu este de presupus să mai fi scris versuri în perioada interbelică. Sonetul Noapte valahă sustras poetului şi tipărit sub altă semnături, cu grave modificări, aşa cum ştim din Corespondenţa poetului, nu poate fi adaos Pajerelor.

Mateiu I. Caragiale

La apariţia în „Viaţa românească” şi în „Flacăra”, sonetele lui Mateiu nu au avut nici un ecou în presă. În memoriile sale, M. Sevastos afirmă chiar că I.L. Caragiale ar fi întâmpinat oarecari greutăţi cu acceptarea lot de către redacţia ieşeană, şi anume din partea lui George Topârceanu, care ar fi găsit cusururi de expresie şi de metrică atât de şlefuitelor versuri. S-ar fi produs chiar şi un schimb de replici între cei doi şi primirea spre publicare s-ar fi produs mai mult spre a nu-l mânia pe dramaturg. Cum scena i-a fost reprodusă lui M. Sevastos la multă trecere de timp, întreaga relatare trebuie întâmpinată cu o legitimă rezervă.

Cea mai bună dovadă că activitatea poetică a lui Mateiu I. Caragiale încetase odată cu terminarea primului război mondial este chiar împrejurarea că în Agendele sale, redactate din anul 1924, şi unde însemna, cu toată minuţia, lucrul său literar zilnic, nu apare nici o însemnare privitoare la scrierea vreunei poezii. În Jurnal, de asemenea. Acolo, memorialistul nu pomeneşte nimic, la dosarul amplu al relaţiilor cu părintele său, despre episodul vizitei în redacţia ieşană - poate unde o asemenea relatare ar fi dezmembrat teza predominantă a unui act de acuzare: lipsa de dragoste, de înţelegere şi de preocupare a părintelui faţă de fiu.

Singurul document revelator de epocă (exceptând o scrisoare a lui Vasile Goldiş) rămâne schimbul de scrisori dintre I.L. Caragiale şi Panait Cerna. Emoţionat de împrejurarea, neaşteptată pentru el, că Mateiu scria versuri, dramaturgul i le expediase mai tânărului său amic, care i-a trimis un răspuns, cum era şi de aşteptat, foarte încurajator.

Şerban Cioculescu, publicând această corespondenţă în I.L Caragiale, Scrisori şi acte (Studii şi documente), 1963, făcea următoarea reflexie: „Ca să încheiem, credem că aprecierea favorabilă a lui Cerna n-a mai putut ajunge la cunoştinţa lui Mateiu I. Caragiale. Acel încă a fost de ordinea provizoriului etern”. Într-adevăr, epistola de răspuns a lui I.L. Caragiale fusese expediată cu trei zile înaintea morţii sale. Mateiu n-a cunoscut nici mai târziu, credem, acest schimb de scrisori (în care creaţiile sale erau numire „schiţe” şi „momente”, pe modelul patern), întrucât misivele au fost date publicităţii prima oară de Şerban Cioculescu în „Adevărul” din 24 ianuarie 1936, în foiletonul dedicat morţii lui Mateiu I. Caragiale.

Desigur, poetul îşi preţuia arta poetică şi creaţiile lui, chiar dacă a ezitat să publice în volum Pajerele în lungii ani pe care i-a avut la dispoziţie, şi avem o probă sigură în acest caz în chiar proza sa, într-un pasaj din timp reperat de critică: „Găsii de prisos să mă ridic ca să apăr acel trecut (defăimat tocmai de Paşadia) vedeniei căruia pana mea datora o minunată tâmplă de vedenii ce migălisem în tinereţe cu o osârdie aproape cucernică...

Pasajul e clar, cu toată folosirea defectuoasă a verbului datora, prin decalc din limba franceză, şi în ciuda acelui „aproape”. În Opera lui Mateiu I. Caragiale, „Universiras”, Bucureşti, 1977, la pagina 38, Ovidiu Cotruş, autorul celei mai ample exegeze mateine de până acum, afirmă: „Nu este de presupus că scriitorul ar fi fost dispus să lase Pajerele să mucezească prin revistele vremii”. Respectiv, Mateiu urmărea să-şi publice versurile aşteptând doar ca apariţia altor opere să-i consolideze situaţia literară. Nu putem să ne raliem acestei opinii, cunoscând cât de deficitar era scriitorul în domeniul oricărei strategii publicistice, pe de o parte, iar pe de alta, ce idee înaltă avea despre tot ce a scris.

Presupunem că, în ciuda acesteia, va fi intuit deplasarea de gusturi atât a cititorilor, cât şi a criticii literare, şi nu a întreprins nimic în favoarea Pajerelor. Transcrierea acestora de către Marica M. Caragiale, ea însăşi fiică de poet, poate să fi fost un gest postum, la îndemnul lui Perpessicius.

Pajere desemnează un tetmen din zestrea curenră a heraldicei. În studiul său de specialitate O contribuţie heraldică la istoria Brâncovenilor, Mateiu ridica şi problema lingvistică a acestui termen, când afla „patru vii şi vechi termeni populari” pentru aceeaşi noţiune: „unul de obârşie latină (stemă), unul german (marcă) şi două slave (pajeră şi herb)...”.

În Dicţionarul enciclopedic ilustrat (1931), a cărui primă parte (Dicţionarul limbii române din trecut şi până astăzi) a fost redactată de I. Aurel Candrea, întâlnim, la pagina 887, următoarea definiţie la Pajeră, pajură, pajoră (pl.) ri: „Specia cea mai mare de vultur, acvilă imperială, vultur imperial (Aquila imperialis); despre această pasăre se pomeneşte mai mult în basme ca de o pasăre uriaşă şi năzdrăvană care poate înghiţi un bou deodată şi are grai omenesc [...] Vultur cu unul sau două capere, cu aripile întinse, cate înfăţişează stema sau armoriile unei ţări şi figurează pe monede, pe diferite obiecte etc. De aici, prin extindere, stemă, armorii, armătură”.

In epocă, volumul a fost întâmpinat cu un anume interes de către critica literară, atât pentru că aparţinea autorului Crailor de Curtea-Veche, cât şi pentru că întrunea întreaga operă poetică a unui liric puţin cunoscut ca atare. Verdictul a fost în general de modestă apreciere, ceea ce nu miră, dacă luăm în considerare că Pajerele au apărut în acel moment al creaţiei lirice interbelice când înflorea lirica lui Tudor Arghezi şi Lucian Blaga.

Recenta revenire în forţă pe scena genurilor, în zilele noastre, a sonetului, credem - la rândul nostru - că invită la o cercetare de sine stătătoare a Pajerelor, în afara prozei poetice mateine şi chiar a autorului lor - legat prin generaţie de critica vremii sale - cu promiţătoare revelaţii.

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …