Pădurea spânzuraţilor, de Liviu Rebreanu (comentariu literar, rezumat literar)

Liviu Rebreanu este creatorul romanului românesc modern, deoarece scrie primul roman realist obiectiv din literatura română, Ion şi primul roman obiectiv de analiză psihologică din proza românească, Pădurea spânzuraţilor.

Nuvelele care preced romanul Pădurea spânzuraţilor sunt Catastrofa, Iţic Ştrul dezertor şi Hora morţii, pe baza cărora Liviu Rebreanu creează primul roman de analiză psihologică, obiectiv şi realist din literatura română, motiv pentru care prozatorul este considerat creatorul romanului românesc.

Tema

Tema romanului o constituie evocarea realistă şi obiectivă a primului război mondial, în care accentul cade pe condiţia tragică a intelectualului ardelean care este silit să lupte sub steag străin împotriva propriului neam; Pădurea spânzuraţilor este „monografia incertitudinii chinuitoare” (George Călinescu). Rebreanu este în acest roman „un analist al stărilor de conştiinţă, al învălmăşelilor de gânduri, al obsesiilor tiranice”. (Tudor Vianu)

Geneza

Romanul este inspirat dintr-o tragedie personală, fratele scriitorului, Emil, ofiţer în armata austro-ungară, fusese condamnat şi spânzurat pentru că încercase să treacă linia frontului la români şi o întâmplare conjuncturală şi anume aceea că Rebreanu văzuse o fotografie care-l cutremurase, imaginea reprezentând o pădure de ai cărei copaci atârnau spânzuraţi cehi. Prozatorul mărturiseşte însă că tragedia fratelui său a fost numai un pretext literar, deoarece Apostol Bologa nu are nimic din acesta, „cel mult poate câteva trăsături exterioare şi unele momente de exaltare [...], în Apostol Bologa am vrut să sintetizez prototipul propriei mele generaţii, şovăirile lui sunt şovăirile noastre, ale tuturor”.

Problematica, structura şi compoziţia romanului

Structural, romanul este alcătuit din patru cărţi, fiecare având câte 11 capitole, cu excepţia ultimei, care are doar 8 capitole, fapt ce a fost interpretat de critica literară prin aceea că viaţa tânărului Bologa s-a sfârşit prea curând şi într-un mod nefiresc. Romanul are două planuri distincte, care evoluează paralel, dar se intercondiţionează şi se înlănţuie: unul al tragediei războiului, altul al dramei psihologice a personajului principal. Ca şi în romanul Ion, construcţia este circulară şi simetrică, romanul Pădurea spânzuraţilor începe şi se termină cu imaginea spânzurătorii şi cu privirea luminoasă, încărcată de iubire a condamnatului.

Liviu Rebreanu

Din punct de vedere compoziţional, romanul ilustrează câteva simboluri sugestive pentru ideatica romanului, care se constituie în adevărate obsesii cu rol de accente psihologice pe parcursul întregului roman: imaginea spânzurătorii (de 20 de ori), cuvântul „datorie” (de 9 ori), iar lumina din ochii condamnatului devine laitmotiv. Atmosfera dezolantă a peisajului de toamnă mohorâtă, cu cer rece, în care câmpia este neagră, arborii sunt desfrunziţi, iar ploaia, vântul, întunericul, cimitirul, precum şi sârma ghimpată constituie manifestări ale naturii aflate în concordanţă cu stările sufleteşti ale personajelor (elemente ale naturalismului). Simbolice sunt şi numele unor personaje: Apostol, cu sensul prorogator al unei cauze înalte şi ucenic al lui Iisus Hristos, iar părinţii poartă numele mamei şi tatălui Mântuitorului, Maria şi Iosif.

Compoziţia romanului se individualizează prin relaţia antitetică dintre lumină şi întuneric cu semnificaţii profunde pe întreg cuprinsul romanului. Procesul de conştiinţă al protagonistului străbate un drum chinuitor de la întuneric la lumină, de la viziunea divină din biserică şi până la distrugerea reflectorului, care constituie şi apogeul simbolisticii: „întunericul este decorul inconştientului, lumina este decorul dezbaterilor de conştiinţă”. (Ionel Popa - Limba şi literatura română)

Construcţia subiectului şi a discursului narativ

Liviu Rebreanu este prin excelenţă un narator omniscient, care povesteşte întâmplările, evenimentele la persoana a III-a. Modalitatea narativă se remarcă, aşadar, prin absenţa mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese obiectivitatea acestuia faţă de evenimente şi personaje. Perspectiva temporală este cronologică, bazată pe relatarea evenimentelor în ordinea derulării lor, iar cea spaţială reflectă un spaţiu real, târguşorul Parva, frontul, spitalul etc. şi unul imaginar închis, al frământărilor şi zbuciumului din conştiinţa personajului.

Incipitul

Incipitul îl constituie descrierea atmosferei cenuşii de toamnă mohorâtă, în timpul primului război mondial, în care imaginea spânzurătorii Stăpâneşte întreg spaţiul vizual şi spiritual: „Sub cerul cenuşiu de toamnă ca un clopot uriaş de sticlă aburită, spânzurătoarea nouă şi sfidătoare [...] întindea braţul cu ştreangul spre câmpia neagră...”.

Locotenentul Apostol Bologa, protagonistul romanului, ca membru al Curţii Marţiale, făcuse parte din completul de judecată care a condamnat la moarte prin spânzurare pe sublocotenentul ceh Svoboda („libertate”- în lb. slavă), pentru că încercase să treacă frontul la inamic. Convins că şi-a făcut datoria faţă de stat, Bologa supraveghează cu severitate pregătirea execuţiei, iar condamnarea i se pare un act de dreaptă justiţie.

Momentul crucial care va avea puternice influenţe în conştiinţa eroului şi care va declanşa conflictul psihologic al personajului este privirea luminoasă şi „dispreţuitoare de moarte” din ochii lui Svoboda, stare pe care autorul o realizează prin introspecţie şi analiză psihologică: „simţi limpede că flacăra din ochii condamnatului i se prelingea în inimă ca o imputare dureroasă”, Este o primă manifestare a crizei de conştiinţă, care, treptat, va domina mintea şi sufletul lui Apostol.

În spirit realist şi modern, Rebreanu face o retrospecţie a vieţii lui Bologa, prin flash-back, motivând devenirea personajului din copilărie şi până la înrolarea sa în armată. Apostol îşi petrecuse primii ani de viaţă în târguşorul Parva, de pe valea Someşului. Tatăl său, Iosif Bologa, fusese „cel mai tânăr condamnat în procesul Memorandului”, iar mama sa - în absenţa tatălui arestat - îl creşte pe Apostol într-o supunere totală faţă de dogmele religioase, aşa că, la vârsta de şase ani, copilul are viziunea lui Dumnezeu „ca o lumină de aur orbitoare”.

Ieşit din închisoare, Iosif Bologa se implică în educaţia fiului său, propunându-şi să facă din el „un om şi un caracter”. Echilibrul băiatului se clatină puternic atunci când este anunţat că tatăl său a murit de inimă, senzaţia dureroasă fiind percepută prin autointrospecţie, simţind „cum i se dărâmă în suflet, cu zgomot îngrozitor, o clădire veche, cu temelii ca rădăcinile stejarului.”

Atunci l-a cuprins o teamă îngrozitoare: „Am pierdut pe Dumnezeu”, monologul interior declanşând o puternică „dorinţă de-a cunoaşte” răspunsuri precise şi lămuritoare la toate întrebările tulburătoare, aşa că se înscrie la Facultatea de Filozofie din Budapesta. Venit acasă în vacanţă, o cunoaşte pe Marta, fiica avocatului Domşa, se logodeşte cu ea, apoi se înrolează voluntar în armată, pentru a-i arăta acesteia că este viteaz şi curajos, fiind convins că „războiul este adevăratul izvor de viaţă [...], adevăratul generator de energii”.

Ca ofiţer în armata austro-ungară, Bologa are conştiinţa datoriei faţă de stat şi se comportă exemplar, obţinând decoraţii pe frontul din Galiţia şi Italia, fiind apoi numit membru în completul de judecată al Tribunalului Militar. Criza de conştiinţă a personajului este generată de cuvintele tatălui său: „Să năzuieşti mereu a dobândi ştima oamenilor, şi mai ales pe a ta însuţi.

De aceea sufletul tău să fie totdeauna la fel cu gândul, gândul cu vorba şi vorba cu fapta, căci numai astfel vei obţine un echilibru statornic între lumea ta şi lumea din afară! Ca bărbat să-ţi faci datoria şi să nu uiţi niciodată că eşti român!”. Având puternic înrădăcinată în conştiinţă ideea echilibrului între lumea exterioară şi cea interioară, Bologa se simte zdruncinat de imaginea spânzurătorii şi de privirea condamnatului Svoboda care exprima dispreţ faţă de moarte şi care era „înfrumuseţată de o dragoste uriaşă”.

De acum, întreaga sa fiinţă este dominată de aspiraţia spre libertate şi conştiinţa apartenenţei etnice. Când află că regimentul său urmează să treacă pe frontul din Ardeal, încearcă să obţină aprobarea de a nu participa la aceste lupte ce se vor purta împotriva neamului românesc. Dialogul cu Klapka, un căpitan ceh, dezvăluie pentru prima oară dorinţa lui Bologa de a dezerta, dacă generalul Karg nu îi va accepta cererea de a-l muta pe alt front decât cel românesc. De aceea el se străduieşte să se distingă prin fapte de vitejie şi eroism, reuşind să distrugă reflectorul rusesc, dar generalul Karg îl refuză categoric.

Analizându-şi criza de conştiinţă, Bologa îi mărturiseşte generalului starea sa morală conflictuală, fapt ce stârneşte mânia superiorului, care consideră că ar merita „glonte, nu medalie!”. În noaptea aceea Bologa încearcă să dezerteze „la muscali”, dar este rănit în luptă, spitalizat, după care se întoarce la Parva, unde petrece perioada de convalescenţă şi rupe logodna cu Marta. De remarcat este aici elipsa narativă, adică trecerea sub tăcere a secvenţei desfacerii logodnei, naratorul sugerând numai că aceasta s-a efectuat.

Revenit pe front, Bologa lucrează un timp în biroul coloanei de muniţii, fiind găzduit de groparul Vidor, de a cărui fiică, Ilona, se îndrăgosteşte şi cu care se şi logodeşte.

Între modalităţile moderniste se disting cele câteva simboluri devenite obsesii, care sunt mărci ale analizei psihologice, îl tiranizează şi îi macină conştiinţa: lumina din ochii lui Svoboda suprapusă peste lumina reflectorului rusesc, datoria de ofiţer al statului austro-ungar şi apartenenţa la neamul românesc, îndreptându-l cu repeziciune spre împlinirea destinului tragic.

Ca membru al Curţii Marţiale este pus în situaţia de a condamna la moarte 12 români acuzaţi de pactizare cu inamicul şi, pentru a preîntâmpina o nouă greşeală, ia pentru a doua oară hotărârea de a dezerta, deşi era urmărit cu tenacitate de locotenentul Varga, care-i bănuia intenţia. Apostol Bologa dezertează chiar prin locul păzit de cel mai vigilent duşman al său, locotenentul ungur Varga, care îl prinde şi îl predă Tribunalului Militar, consemnând în raport şi faptul că dezertorul avusese asupra sa „harta cu poziţiile” frontului. Bologa refuză cu încăpăţânare să fie apărat de căpitanul Klapka şi este condamnat la moarte prin spânzurară.

Odată hotărâtă sentinţa, Apostol Bologa îşi simte sufletul împăcat cu el şi cu lumea din afară, inima îi este inundată de „iubirea care îmbrăţişează deopotrivă pe oameni şi pe Dumnezeu, viaţa şi moartea [...] e în mine şi în afară de mine”. Moare ca un erou al românilor, întruchipând puterea de sacrificiu pentru cauza nobilă a neamului său, pentru libertate şi iubire de adevăr, „cu ochii însetaţi de lumina răsăritului”, cu privirile îndreptate „spre strălucirea cerească”, în timp ce glasul preotului îi străbate înălţarea „Apostol! Apostol!”.

Principalele modalităţile de analiză psihologică utilizate de Liviu Rebreanu sunt obiectivate prin detaşarea naratorului şi constituie tehnici specifice creaţiilor literare psihologice, pe care el le îmbină, cu măiestrie şi talent: monologul interior, dialogul, introspecţia conştiinţei şi a sufletului, retrospecţia, autoanaliza şi autointrospecţia, precum şi repetarea obsesivă a unor cuvinte cu valoare de simbol.

Stilul lui Liviu Rebreanu confirmă şi în acest roman obiectivarea realistă a temei, concizia şi precizia termenilor literari, anticalofilia: „Nu frumosul, o născocire omenească, interesează în artă, ci pulsaţia vieţii. Când ai reuşit să-nchizi în cuvinte câteva clipe de viaţă adevărată, ai realizat o operă mai preţioasă decât toate frazele frumoase din lume”. (Liviu Rebreanu)

Eugen Lovinescu apreciază că romanul Pădurea spânzuraţilor este o proză psihologică „în sensul analizei evolutive a unui singur caz de conştiinţă, un studiu metodic, alimentat de fapte precise şi de coincidenţe, împins dincolo de ţesătura logică, în adâncurile conştientului”.

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …