Ovidiu Cotruş

Ovidiu Cotruş (24 februarie 1926, Oradea - 12 septembrie 1977, Cluj Napoca) - teoretician, critic şi istoric literar. Este fiul Claudiei (născută Popa) şi al lui Sabin Cotruş.

Urmează liceul la Oradea şi Arad, absolvindu-l în 1944, apoi Facultatea de Litere şi Filosofie din cadrul Universităţii clujene (1944-1948). Este membru al Cercului Literar de la Sibiu. Victimă a proceselor politice din anii ’50, este condamnat şi închis până în 1964. Din 1965 până în 1972 este redactor la revista „Familia”. Cariera literară îi este curmată înainte de vreme din cauza unei maladii incurabile. A mai colaborat la „Revista Cercului Literar”, „Luceafărul”, „Orizont” şi „Secolul 20”.

Critic înzestrat cu un talent remarcabil, dublat de un ori­zont teoretic vast, Cotruş se dovedeşte unul dintre cei mai subtili şi mai profunzi cercetători ai fenomenului cultural românesc şi universal. Articolele sale din revista „Familia”, publicate la mijlocul anilor ’60 şi reluate într-o ediţie postumă în volumul Meditaţii critice (1983), sunt reprezentative pentru amploarea viziunii şi spiritul metodic ale unui critic care, cenzurându-şi în permanenţă tentaţia spre digresiune prin luciditate teoretică, ilustrează, în literatura noastră, spiritul raţionalist al gândirii lui Descartes.

Abordând fenomenul literar atât din perspectiva operei propriu-zise, caracterizată prin „autonomie”, cât şi a receptării sale, Cotruş construieşte o adevărată ontologie a „obiec­tului estetic”, văzut din perspectiva unei conştiinţe critice a cărei principală calitate trebuie să fie „vocaţia axiologică”. Astfel, toate demersurile îndreptate în direcţia cunoaşterii obiectului estetic (critica izvoarelor, modalitatea de elaborare a operei, relaţia operei cu sfera socială sau cu psihologia artis­tului) trebuie subordonate judecăţii estetice de valoare, fundament şi raţiune de existenţă ale tuturor celorlalte: „Valoa­rea critică a operei de artă este condiţionată de complexitatea ei axiologică, de totalitatea valorilor pe care le înglobează, polarizându-le în jurul valorii estetice”.

Combătând critica psihologizantă, „subiectivă”, Cotruş scoate opera de artă de sub dominaţia gustului individual, care nu poate fi decât o expre­sie a accidentalului, şi pledează pentru judecarea acesteia în funcţie de propriile norme interioare, ce au o existenţă obiec­tivă; simpla emoţie psihologică, prezentă în momentul lecturii în sufletul oricărui cititor, trebuie depăşită şi transformată în emoţie estetică, semn indubitabil al adevăratei vocaţii critice.

Punerea în relaţie a criticii cu creaţia propriu-zisă, problemă dezbătută în mod constant încă de la începuturile modernităţii, îi prilejuieşte un excurs în istoria criticii literare, care îl conduce la afirmaţia că realizările spiritului critic sunt „însumabile”, acestea pierzându-şi actualitatea, paradoxal, prin aceea că devin „bunuri comune”; ceea ce se socoteşte îndeobşte ca fiind „creaţie” într-o operă de critică literară sunt aşa-numitele „valori auxiliare” (virtuţi stilistice, talent portretistic, capa­citate imaginativă), valori care, contribuind în mod esenţial la păstrarea interesului pentru o operă altminteri perisabilă, trebuie totuşi apreciate „în funcţie de gradul lor de polarizare în jurul valorii teoretice”. Pentru Cotruş, vocaţia critică se deosebeşte de vocaţia creatoare prin tendinţa către „imperso­nalitate”. Iar figura critică exemplară în această privinţă este Titu Maiorescu.

Suita de articole din „Familia” (1967), intitulată Titu Maiorescu şi cultura română, operă definitorie pentru gândirea lui Cotruş (publicată în volum postum, în 2000), reprezintă atât o lucrare de istorie literară (prin latura sa documentară şi evaluativă), cât şi un îndreptar pentru judecata critică. Luându-l pe Maiorescu drept reper pentru aprecierea criticilor de după el, autorul îşi motivează această alegere printr-o calitate ce îl caracterizează în aceeaşi măsură: rigoarea metodologică. Critica principială a lui Maiorescu, spune Cotruş, lipsa ei de dogmatism împreună cu virtuţile de portretist i-au asigurat conducătorului Junimii poziţia privilegiată de care se bucură în istoria culturii române.

Opera lui Mateiu I. Caragiale (1977), debutul editorial al lui Cotruş şi, din păcate, volum care a fost tipărit în anul morţii sale, reprezintă cea mai cuprinzătoare sinteză critică despre opera mateină. Trecând în revistă ipotezele critice anterioare, cântărind justeţea sau erorile acestora şi propunând puncte de vedere noi şi pertinente, lucrarea este un studiu impresionant şi aproape exhaustiv, în care documentarea atentă şi minuţioasă se îmbină fericit cu parantezele digresive şi comentariul eseistic.

Coordonatele ideatice fundamentale ale operei mateine sunt, în opinia lui Cotruş, „patima morţii”, mitul „semeţei seminţii”, „demonismul”, „dandismul”, mitul „vârstei de aur” şi nu în ultimul rând „violenţa pamfletară”, care trimite direct la opera ilustrului părinte al lui Mateiu. Una dintre concluziile fundamentale ale studiului este că scrierile acestuia sunt „ficţiuni memorialistice”, singurul personaj al Crailor de Curtea-Veche, ca şi al celorlalte proze ale sale, fiind însuşi povestitorul.

Opera literară

  • Opera lui Mateiu I. Caragiale, Bucureşti, 1977;
  • Meditaţii critice, îngrijită şi introducere de Ştefan Aug. Doinaş, Bucureşti, 1983;
  • Titu Maiorescu şi cultura română, îngrijită şi prefaţă de Cornel Ungureanu, Piteşti, 2000.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …