Ovidiu Bârlea

Ovidiu Bârlea (13 august 1917, Bârleşti-Mogoş, judeţul Alba - 7 ianuarie 1990, Cluj Napoca) - prozator şi folclorist. Fiu de ţărani, Bârlea face şcoala primară la Bârleşti (1924-1928), studii gimnaziale la Baia de Arieş (1928-1929), Liceul Militar în Târgu Mureş (1929-1937) şi studii universitare de litere (filologie modernă) la Bucureşti (1937-1939,1940-1942). Este funcţionar câteva luni în Departamentul naţionalităţilor (1948-1949), apoi cercetător la Institutul de Folclor din Bucureşti (1949-1969), unde timp de nouăsprezece ani deţine funcţia de şef al sectorului literar. Colaborează la „Analele Universităţii din Timişoara”, „Anuarul de folclor”, „Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei”, „Ateneu”, „Flacăra”, „Limbă şi literatură”, „Orizont”, „Revista de folclor”, „Revista de etnografie şi folclor”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „România literară”, „Satul”, „Sociologie românească”, „Steaua” şi „Tribuna”.

Prin rigoare, caracter larg comprehensiv şi varietate a operei sale de culegător, exeget, metodolog, istoric al folcloristicii şi editor, Bârlea continuă activitatea pleiadei de folclorişti alcătuită din Petru Caraman, Tache Papahagi, Ion Diaconu, Dumitru Caracostea şi Ion Muşlea, fiind însă mai apropiat, prin afinităţi spirituale şi preocupări, de ultimii doi, al căror travaliu ştiinţific îl duce mai departe. Astfel, el definitivează şi publică Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarele lui B.P. Hasdeu (1970) de Ion Muşlea şi Problemele tipologiei folclorice (1971) de Dumitru Caracostea. De aceşti doi eminenţi cercetători ai culturii noastre populare îl leagă de asemenea meditaţia gravă asupra destinului folcloristicii, efortul de a o elibera de sub tutela hteraturii, a eseisticii literare şi a diletantismului, de a o dota cu instrumentele de lucru necesare, îndelung aşteptate.

Spre deosebire însă de Dumitru Caracostea, care a abordat şi „disciplinele adiacente”, sau de Ion Muşlea, care a fost acaparat de etnografie, Bârlea şi-a delimitat cu fermitate, din dorinţa de a-l cunoaşte în profunzime, domeniul cercetării, restrângându-l la fenomenul folcloric, pe care îl studiază în toată complexitatea lui. Cunoaşterea profundă şi nemijlocită a folclorului românesc în evoluţia lui, ca şi fructuoasa activitate de înregistrare modernă a creaţiilor populare (Bârlea este unul dintre cei mai avizaţi cercetători contemporani ai „terenului”), dublate de numeroase şi atente lecturi din bibliografia folcloristicii universale şi îndeosebi din bibliografia germană, toate au rodit în studiul Metoda de cercetare a folclorului (1969), singura lucrare temeinică de acest fel din bibliografia românească de specialitate. Aici sunt expuse critic metodele de culegere a folclorului, precum şi modalităţile specifice de interpretare a lui.

Preluând o idee a lui Dumitru Caracostea (care încă din 1915 atrăgea atenţia asupra necesităţii de a introduce în evaluarea creaţiei folclorice alte criterii decât cele folosite curent în aprecierea creaţiei culte), Bârlea, fără să nege utilitatea anumitor „jaloane” ale esteticii „academice”, accentuează ideea că „folclorul posedă frumuseţi care rezistă acestui examen” şi cere cercetătorului creaţiei populare un gust estetic special, apt să surprindă realitatea sincretică a fenomenului şi valoarea artistică inefabilă a formelor arhaice; el preconizează examinarea „frumosului folcloric din punctul de vedere al creatorilor şi interpreţilor acestuia”, prin „contemplarea realităţii folclorice vii, observând fluxurile şi refluxurile ce se petrec acolo, mecanismele de creaţie, interpretare şi circulaţie, care nu pot fi nicidecum bănuite din colecţiile lipsite de pulsaţiile vivificatoare”. Deşi publicat anterior, studiul Poveştile lui Creangă (1967) este, cel puţin în parte, o ilustrare a acestei teze.

Beneficiind de o temeinică documentare, evidentă în ediţia critică Antologie de proză populară epică (I-III, 1966), în care juxtapune două sau trei variante ale aceleiaşi poveşti, culeasă, după recomandarea lui Dumitru Caracostea, la anumite intervale de timp, pentru a se surprinde stabilitatea ori modificarea unor tipuri (procedeu aplicat, înaintea lui, de Constantin Brăiloiu şi de Ion Diaconu), Bârlea întreprinde o minuţioasă analiză comparativă între arta lui Ion Creangă, pe de o parte, şi arta povestitorilor anonimi şi a scriitorilor populari, pe de altă parte. În esenţă, observaţia lui Bârlea repetă pătrunzătoarele observaţii formulate de Nicolae Iorga, Garabet Ibrăileanu, Iorgu Iordan, Alexandru Dima, Vladimir Streinu, Jean Boutiere şi îndeosebi de George Călinescu, relative la substanţa folclorică a operei lui Creangă, dar analiza comparativă adaugă noi argumente la cele deja cunoscute despre genialul talent al humuleşteanului de a săvârşi o sinteză individuală unică a procedeelor artistice curente în proza populară.

Superioară acestui studiu şi, desigur, una dintre cele mai importante lucrări ale lui Bârlea este Istoria folcloristicii româneşti (1974, Premiul „B.P. Hasdeu” al Academiei Române), vastă sinteză diacronică a folcloristicii noastre, prima încercare de ierarhizare a valorilor, de la creatorii de şcoală şi „folcloriştii piloni” până la culegătorii amatori care şi-au adus contribuţia, cu mai multă sau mai puţină pricepere ştiinţifică, dar întotdeauna călăuziţi de bune intenţii, la adunarea tezaurului culturii populare în ultimii 150 de ani. Operă de pionierat, nu lipsită de lacune de informare, parţial explicabile prin inexistenţa în arhive şi biblioteci a surselor documentare fundamentale şi a monografiilor premergătoare, conţinând clasificări şi evaluări uneori discutabile şi accente puternic subiective, Istoria folcloristicii româneşti este o carte de referinţă pentru toate sintezele ce vor urma.

Pe o treaptă valorică apropiată se situează Mică enciclopedie a poveştilor româneşti (1976), „veritabil corpus de mitologie, credinţe şi artă” (născută Bot), una dintre puţinele lucrări de acest fel din lume. În cele 126 articole ce o alcătuiesc, sunt prezentaţi protagoniştii poveştilor, diversele probe de curaj la care aceştia sunt supuşi, metamorfozele prin care trec etc. Adevărate capitole monografice sunt rezervate categoriilor prozei populare şi unor probleme teoretice, ca de exemplu: cercetarea şi clasificarea poveştilor, legile epicii populare, experimentul folcloric, teoriile asupra basmului. Studiul impune prin excelenta sintetizare a unui material impresionant, prin bogăţia faptelor observate direct, în sfârşit, prin limpezimea, concizia şi accesibilitatea expunerii.

Poetică folclorică (1979) propune o despărţire de poeticile clasice care s-au ocupat de folclor şi care sporesc „opacitatea faţă de specificul folcloric cu cât sunt urmate cu mai multă fidelitate”. În replică la aceste poetici, sunt relevate „normele populare care condiţionează creaţia poetică”, autorul avansând cu prudenţă, „fără evaluări tranşante, atât de dăunătoare într-un domeniu stăpânit de alte orizonturi spirituale şi de alte ierarhizări valorice”, pe terenul acestui nou mod de a concepe examinarea poetică a producţiunilor populare.

Din întreaga demonstraţie se desprinde ideea că poetica populară este un domeniu pe deplin autonom, opinie exprimată într-o măsură mai mare sau mai mică şi de G.W.F. Hegel, Ramon Menendez Pidal, Leon Pineau, Otto Bockel, Constantin Brăiloiu, Garabet Ibrăileanu şi Dumitru Caracostea, la care Bârlea face referiri, în Folclorul românesc (I-II, 1981-1983), autorul nu ambiţionează să dea un tratat, ci o sinteză în care urmăreşte să pună în lumină „rolul funcţional al fiecărei specii folclorice şi mai cu seamă caracteristicile stilistice împreună cu modalităţile compoziţionale de structurare poetică, menite să exprime cât mai adecvat tematica abordată cu atari mijloace poetice”.

Cu deosebire inovator este ultimul capitol, Încercare de sinteză, în care sunt dezbătute chestiuni precum cronologizarea folclorului, relaţia folclorului românesc cu mitologia greacă şi cu cea latină, sistemul de versificaţie al poeziei populare româneşti, zonarea acesteia. Cu privire la Eseu despre dansul popular românesc (1982), autorul însuşi afirmă că este elaborat de un „nespecialist”, totuşi coreologii l-au primit cu interes pentru caracterul lui incitant.

Proza lui Bârlea din Urme pe piatră (1974) şi Şteampuri fără apă (1979) se situează în tradiţia lui Ion Agârbiceanu atât ca manieră, cât şi ca mediu (Munţii Apuseni). În Efigii (1987), Bârlea le conturează lui Nicolae Iorga, Dumitru Caracostea, Constantin Brăiloiu, Ion Chinezu, Lucian Blaga, Petru Caraman, Ion Muşlea, Ion Breazu, Anton Golopenţia şi Ilarion Cocişiu „portrete spirituale”, pline de observaţii substanţiale.

„Astăzi, când avem în faţă o adevărată operă ştiinţifică, întemeiată jură îndoială pe o profundă cunoaştere a spiritualităţii tradiţionale, a legităţilor şi structurii ei de bază, putem adăuga că nici un alt folclorist român n-a avut la noi un orizont atât de larg ca Ovidiu Bârlea şi nu s-a putut apropia mai mult de poziţia privilegiată pe care o oferă cercetătorului trăirea simpatetică a valorilor spiritului popular, în urma investigării terenului în contact nemijlocit cu problematica relevată de deplina stăpânire a bibliografiei de specialitate. De aceea, nimeni n-a studiat folclorul românesc mai bine decât a făcut-o acest atât de înzestrat fiu de ţărani din Mogoşul Munţilor Apuseni.” (Ion Cuceu)

Opera literară

  • Snoave şi ghicitori, Bucureşti, 1957;
  • Poveştile lui Creangă, Bucureşti, 1967;
  • Proverbe şi zicători, Bucureşti, 1967;
  • Metoda de cercetare a folclorului, Bucureşti, 1969;
  • Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarele lui B.P. Hasdeu (în colaborare cu Ion Muşlea), Bucureşti, 1970;
  • Problemele tipologiei folclorice (în colaborare cu Dumitru Caracostea), Bucureşti, 1971;
  • Istoria folcloristicii româneşti, Bucureşti, 1974;
  • Urme pe piatră, Bucureşti, 1974;
  • Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, Bucureşti, 1976;
  • Şteampuri fără apă, Bucureşti, 1979;
  • Poetică folclorică, Bucureşti, 1979;
  • Folclorul românesc, I-II, Bucureşti, 1981-1983;
  • Eseu despre dansul popular românesc, Bucureşti, 1982;
  • Efigii, Bucureşti, 1987;
  • Se face ziuă. Romanul anului 1848, Bucureşti, 2001.

Antologii

  • Antologie de proză populară epică, I-III, Bucureşti, 1966;
  • Petrea Făt-Frumos, Bucureşti, 1967;
  • Rumanische Volks Marchen, Dusseldorf - Koln,1969 (în colaborare cu Felix Karlinger);
  • Horea şi Iancu în tradiţiile poporului, Bucureşti, 1972 (în colaborare cu Ioan Şerb).

Ediţii

  • Petru Caraman, Studii de etnografie şi folclor, postfaţă de Ion H. Ciubotaru, Iaşi, 1997 (în colaborare cu Ion H. Ciubotaru).

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …