Oul dogmatic, de Ion Barbu (comentariu literar, rezumat literar)

Ion Barbu, pe numele său adevărat Dan Barbilian, cu performanţe certe în matematică, a devenit poet din ambiţia de a-i demonstra colegului şi prietenului său, Tudor Vianu, că poate scrie şi literatură.

Lirica lui Ion Barbu ilustrează, după propria mărturisire, relaţia dintre matematică şi poezie: „Ca în geometrie înţeleg prin poezie o anumită simbolistică pentru reprezentarea formelor posibile de existenţă, întrucât există undeva, în domeniul înalt al geometriei, un loc luminos, unde se întâlneşte cu poezia”.

Deşi contemporan cu Blaga şi Arghezi, poezia lui Ion Barbu este mai aproape de concepţia unor poeţi moderni ca Mallarme, Valery, Baudelaire, dar şi de cântecele de lume ale Iui Anton Pann. Creaţia lui Barbu exprimă, mai ales, dorinţa lui de comunicare cu Universul, de contemplarea lumii în totalitatea ei, este o stare de intelectualitate, izvorâtă din concepţia că „pentru mine poezia este o prelungire a geometriei”.

Aspiraţia sa către lirismul pur presupune o stare iniţiatică, ce nu poate fi exprimată decât într-un limbaj încifrat, în care concizia este formula cea mai aleasă a lirismului barbian, concretizată în imagini-sinteză, propoziţii eliptice, asocieri de cuvinte deseori şocante. Versul lui Ion Barbu nu se supune niciunei reguli de logică între cuvinte, făcând ca limbajul său să fie criptic şi ermetic.

Etape esenţiale în lirica barbiană

În studiul Introducere în poezia lui Ion Barbu (1935), Tudor Vianu stabileşte trei etape esenţiale în lirica barbiană:

Etapa parnasiană

Etapa parnasiană cuprinde creaţia publicată între 1919 - 1920 în revista „Sburătorul” a lui Eugen Lovinescu, din care fac parte poezii ca: Lava, Munţii, Copacul, Banchizele, Panteism, Arca, Pytagora, Răul, Umanizare etc. şi care exprimă puternice trăsături parnasiene. Curentul literar numit parnasianism (apărut în Franţa la mijlocul secolului al XIX-lea) cultivă o poezie impersonală, obiectivă, un joc al formei şi al imaginii, manifestăndu-se ca reacţie fermă împotriva romantismului, care suprasaturase lumea literară prin exces de sentimentalism şi fantezie.

Etapa baladică şi orientală

Etapa baladică şi orientală (1921-1925) se caracterizează printr-o poezie epică, „baladică”, ce evocă o lume pitorească, de inspiraţie balcanică sau autohtonă, asemănătoare concepţiei lui Anton Pann. Poeziile Nastratin Hogea la Isarlâk, Domnişoara Hus, După melci şi Riga Crypto şi lapona Enigel se înscriu în această perioadă.

Etapa ermetică

Etapa ermetică (1925-1926) este marcată de un limbaj criptic, încifrat, o exprimare abreviată, uneori în cuvinte inventate. Conceptul „ermetic” înseamnă abscons, încifrat la care accesul se face prin revelaţie şi iniţiere, amintind de Hermes, zeul grec care deţinea secretele magiei astrologice.

Ion Barbu

Poezia Oul dogmatic, aparţinând liricii ermetice, a fost scrisă în „Ajunul Paştilor 1925” şi publicată în revista „Cetatea literară” (1926), fiind apoi inclusă în ciclul Uvedenrode din volumul Joc secund (1930).

Tema

Oul dogmatic metaforizează ideea „nunţii” ca miracol al creaţiei universale, al misterului de dinaintea Genezei. Oul este simbolul esenţei universului, al imaginii eterne a increatului, ca argument al unor lumi mărunte ce „păstrează dogma” (normă obligatorie), al repetabilităţii macrocosmosului la nivel de microcosmos.

Structura şi compoziţia textului poetic

Poezia este structurată în patru secvenţe lirice inegale, delimitate chiar de poet, iar incipitul este reprezentat de o afirmaţie profetică a eului liric, cunoscător al tainelor universului care sunt, însă, inaccesibile poporului: „E dat acestui trist norod”.

Prima secvenţă lirică

Prima secvenţă lirică are ca punct de plecare antiteza dintre „oul sterp ca de mâncare”, simbol al existenţei materiale, meschine, aride şi „viul ou, la vârf cu plod”, spiritualizat, simbol al genezei, aşadar, capabil de recreare. Plodul este embrionul oului, ce se observă în lumină, constituind stadiul iniţial din care se dezvoltă şi iese puiul. Într-un limbaj ermetic, eul liric îşi exprimă concepţia despre Geneza universului, a cărui alcătuire este asemănătoare cu aceea a germenelui creator, oul: „Cum lumea veche, în cleştar,/ înoată, în subţire var”.

În esenţa sa, oul include cele două taine ale universului, naşterea şi moartea, semnificate prin metaforele: „palat de nuntă” şi „cavou”. „Nevinovatul, noul ou”, ca element al increatului (element imaginar al preexistentei, de dinaintea creaţiei), este alcătuit din „albuşul” comparabil cu haosul, cu materia din care ia naştere universul, elemente definite prin epitetul dublu, „galeş”, „închis” şi prin comparaţia personificatoare „doarme nins albuşul / [...] / Ca trupul drag, surpat în vis”.

Nuntirea, ca o adevărată ceremonie de oficiere a începutului Creaţiei, se petrece într-un spaţiu pur, neprihănit, „unde glodul/ Pământurilor n-a ajuns”, unind cast simbolul feminin, „trupul drag”, cu masculinul „plodul”, care-i acordă „Albuşului în hialin: / Sărutul plin” (hialin = care are aspectul şi transparenţa sticlei).

A doua secvenţă lirică

Următoarele trei strofe alcătuiesc secvenţa a doua, care începe printr-o adresare directă, la persoana a II-a singular, sub forma unei interogaţii transmise omului profan în cunoaşterea tainelor universului: „Om uitător, ireversibil, / Vezi, Duhul Sfânt făcut sensibil?”.

Omenirea nu poate înţelege misterele esenţiale şi, poate tocmai de aceea, se limitează la a accepta necondiţionat şi a respecta normele imuabile, rigide venite din timpuri ancestrale: „Mărunte lumi păstrează dogma”. Eul liric califică omul comun, ignorant printr-un epitet dublu, „şters, uituc”, şi-i aminteşte, prin adresare directă - „Să vezi” - că oul este un simbol ce stă la baza creaţiei divine, idee ilustrată prin imaginea Sfântului Duh.

Din cauza incapacităţii omului de a se iniţia în tainele esenţiale, acesta a decăzut din punct de vedere spiritual, fiind preocupat numai de viaţa materială, de „oul roşu” ce se mănâncă de Paşte, devenind „Om fără saţ şi om nerod”. Eul liric îl îndeamnă pe om spre cunoaşterea absolută, sfătuindu-l în mod direct să privească oul cu plod în lumina soarelui şi astfel spiritul va putea să se pătrundă de ideile superioare ce guvernează universul: „Un ou cu plod / Îţi vreau, plocon, acum de Paşte: / Îl urcă-n soare şi cunoaşte!”.

A treia secvenţă lirică

Următoarea secvenţă lirică, a treia, scoate în relief una dintre ideile fundamentale din lirica barbiana şi anume cunoaşterea prin contemplaţie poetică, a cărei nuntire cu esenţa lumii este dominată astral de Soare. Metafora banului - „galben icusar” - defineşte gălbenuşul ca simbol al strălucitorului astru, care constituie forţa supremă în univers, cea care decide destinul, viaţa şi moartea: „Ceasornic fără minutar / Ce singur scrie când să moară / Şi ou şi lume”. Eul liric accentuează faptul că jocul misterios şi tragic al trecerii de la viaţă la moarte constituie una dintre legile ce guvernează lumea, „Întocma-dogma”.

Ultima secvenţă lirică

Ultima secvenţă lirică aduce o notă de profundă şi impresionantă originalitate. Eul liric accentuează „încă o dată” ideea că „oul dogmatic” nu este destinat hranei - „Dar nu-l sorbi” - şi nici procreării - „Şi nici la cloşcă să nu-l pui!”. Esenţială este menţinerea oului în starea de increat, fiind menit nuntirii, „Curmi nuntă-n el”, pentru că numai astfel se poate păstra pacea primordială, încremenirea de dinaintea Genezei: „îl lasă-n pacea întâie-a lui”.

Finalul

Finalul poeziei este alcătuit dintr-un distih, prin care se exprimă un tragic sens al vieţii, acela că interesul material, „Că vinovat e tot făcutul”, este minor, lipsit de importanţă şi spiritualizare pentru omenire, în antiteză cu sacralitatea genezei prin nuntire universală: „Şi sfânt, doar nunta, începutul”. Se remarcă relaţia de simetrie manifestată la începutul şi finalul poeziei, prin antiteza dintre aspectul material al oului, ca preocupare meschină a omului şi simbolul nunţii, ca început al genezei universului.

Ion Barbu este un poet singular în literatura română, creator al unui univers liric şi stilistic inedit, profund şi tulburător, un poet al esenţelor exprimate într-un limbaj criptic, care exprimă atât de mult în cuvinte puţine şi la care „concizia este virtutea capitală a stilului său”. (Tudor Vianu)

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …