Originea şi istoria maghiarilor înainte de aşezarea lor în Câmpia Pannonică

Cercetările complexe privind istoria veche a poporului maghiar au permis să se stabilească în mod categoric originea sa fino-ugrică. Triburile fino-ugrice, din care s-au desprins triburile maghiare, au locuit din cele mai vechi timpuri - după părerea cea mai curentă - în regiunea munţilor Urali, pe cursul mijlociu al râului Volga şi pe râul Kama.

Curând ei au intrat în contact cu diferite triburi turce, probabil cu bulgarii de pe Volga. Acest contact a influenţat limba şi tipul antropologic al maghiarilor, precum şi felul lor de viaţă. Nu se cunoaşte bine drumul pe care maghiarii l-au făcut din patria lor primitivă spre vest. Pe la începutul secolului al IX-lea maghiarii locuiau deja în Lebedia, sau Levedia, regiune care, fără a fi fost precis identificată, pare a fi fost situată între Don şi Nipru.

Pentru secolul IX, avem despre ei informaţii literare mai sigure. Dintre acestea prezintă un interes deosebit ştirile ce se găsesc în mai multe izvoare arabo-persane care datează din secolele X-XI. Deosebit de importante sunt şi ştirile bizantine, datând din aceeaşi vreme.

În lucrarea sa Taktika, împăratul Leon Filozoful (886-912) ne-a lăsat informaţii preţioase asupra organizării militare şi a felului de luptă al maghiarilor din secolul IX, iar fiul său, Constantin Porfirogenetul (913-959), a scris lucrarea De administrando imperio, care constituie izvorul cel mai preţios despre maghiarii din perioada ocupării Câmpiei Pannonice.

Rezultă din toate aceste izvoare, la care se adaugă şi altele, că în această perioadă, ei formau între Nipru şi Don un grup puternic, capabil să întreprindă mari acţiuni militare. Ei depindeau de kaganatul kazar, care de altfel s-a văzut silit să ridice, în anul 837, puternica cetate Sarkel ca o pavăză împotriva lor. În aceste regiuni, maghiarii intră în contact cu slavii, cu alanii şi cu imperiul bizantin.

Ei au părăsit Lebedia prin anii 890 sau poate mai devreme, după cum cred unii autori, fiind ameninţaţi de către pecenegi, care, împinşi de uzi, apăruseră în Europa de est pe la 860. Nemaiputând rezista presiunii pecenege, maghiarii se mută mai spre vest, în aşa-numitul ţinut Atelcuz (Etelkoz), situat probabil la vest de Nistru.

În faţa primejdiei pecenege, maghiarii se unesc într-o puternică uniune de triburi, alegând conducător pe Arpad, fiul lui Almos, şeful unuia dintre acestea. În momentul pătrunderii lor în Pannonia, această uniune se compunea din şapte triburi, la care se adăugase şi un trib de kabari sau kavari, populaţie turcă înrudită cu kazarii şi dependentă de aceştia.