Originea latină a limbii române

Pe scurt

  • Structura gramaticală a limbii noastre este moştenită din latină.
  • Majoritatea cuvintelor importante (adică cele care fac parte din fondul principal lexical) au origine latinească.

Pe larg

După războaiele din anii 101-102, 105-106, Dacia este cucerită de către romani şi transformată în provincie a imperiului; procesul de romanizare a dacilor este rapid, datorită superiorităţii covârşitoare a civilizaţiei cuceritorilor. Administraţia romană întemeiază aşezări, canalizează cetăţile, ridică monumente, terme, aduce o lume seducătoare şi către care unicul drum de acces era limba latină. Din perioada stăpânirii romane există inscripţii, dar mai ales dovezi arheologice, despre romanizarea Daciei şi despre adoptarea limbii latine pe întreg teritoriul colonizat.

Evoluând din latina populară, limba română a primit după anul 600 numeroase influenţe, care însă nu i-au alterat nucleul latin; limba constituie o ilustrare fidelă a istoriei generale, iar pentru români, ea este principala sursă în reconstituirea unor epoci importante (cum ar fi perioada cuprinsă între secolele al IV-lea şi al VII-lea), dar şi a substratului dacic sau în stabilirea tipului de relaţii pe care le-au avut strămoşii noştri cu diferitele populaţii care s-au perindat pe acest teritoriu. Izolată cultural, întemeiată exclusiv prin comunicare orală, limba română are la bază latina vorbită, care de-a lungul timpului a suportat numeroase modificări, mai ales la nivel fonetic.

Dintre acestea menţionăm schimbarea accentului şi dispariţia consoanelor finale (latinescul densus a devenit în română - des); de asemenea, vocalele neaccentuate au dispărut ori s-au închis: calidus a devenit cald, iar oculus a evoluat la forma ochi. Structura morfologică a limbii noastre păstrează cu fidelitate modelul latinei colocviale; dintre cele cinci declinări cunoscute în latina cultă, primele trei erau folosite în limbajul comun şi acestea s-au păstrat şi în limba noastră: substantivele de declinarea I, de genul casa-casae, s-au conservat în română în forma casă-case; declinarea a II-a a pierdut doar consoana finală de la nominativ singular, aşa încât un substantiv de genul lupus-lupi a devenit lup-lupi, iar substantivele de declinarea a III-a respectă şi de schema originară: frater>frate. Foarte bine s-au păstrat formele de genitiv şi vocativ: casae>case, domine> doamne. Pronumele personal descinde, de asemenea, din cel latinesc: ego>eu, mihi>mie, me>mă etc.

Consecinţă a comunicării orale, pronumele demonstrativ iile post-pus substantivelor şi adjectivelor a devenit articol enclitic, preferându-se alte pronume demonstrative, probabil mai sugestive, cum ar fi iste, devenit ăsta. În latina vorbită, încă înainte de secolul al II-lea se înlocuise forma cultă a comparativului adjectivelor - altior - cu forma magis altus, preluată şi în româneşte - mai înalt. Şi conjugarea verbelor este moştenită integral din latina; exemplificăm prin perfectul simplu al verbului a fi, care dovedeşte cel mai bine latinitatea limbii noastre, conservând fidel indicativul perfect latinesc: fui, fuisti, fuit, fuimus, fuistis, fuerunt. De asemenea, sub raport sintactic, româna continuă latina comună, în latina cultă locul subiectului nu era stabil, pentru că era imposibilă o confuzie a lui, atâta timp cât desinenţele cazuale erau auzite bine. După ce consoanele finale încep să dispară, doar locul cuvintelor în frază mai poate fixa funcţia lor sintactică; aşa se face că în latina vorbită se respecta următoarea ordine, valabilă şi pentru limba noastră: subiect, predicat, complement direct.

În ceea ce priveşte vocabularul, se poate urmări şi mai clar povestea limbii noastre. Studierea cuvintelor moştenite din latină a condus pe mulţi cercetători la concluzia că Dacia a fost colonizată cu o populaţie orăşenească; astfel, un cuvânt citadin, precum pavimentum, care însemna pardoseală, pavaj, a dat în româneşte pământ, iar cuvântul terra care avea sensul de ţinut şi care era folosit într-un limbaj semi-oficial a creat în româneşte ţară. Mai multe cuvinte par să se fi născut într-o perioadă de confluenţă între ritualuri păgâne şi creştinism; aşa de pildă, cuvântul drac (dracco) are doar în româneşte sensul de duh rău, demon, iar prin forma zănatic creştinii îi desemnau iniţial pe idolatrii zeiţei Diana - nume de la care s-au mai format şi cuvintele zână şi sânziene.

Tot vechi (înainte de secolul al IV-lea) sunt şi cuvintele mormânt, comand, priveghi, lună, iar după generalizarea creştinismului (după anul 350) vor mai apărea şi alţi termeni precum ajun, altar, duminică, botez, câşlegi, creştin etc. Dar moştenirea latină este cu mult mai importantă în ceea ce priveşte lexicul. Cele mai multe dintre cuvintele uzuale, adică cele care constituie fondul principal lexical, sunt de origine latină. Astfel, elementele universului înconjurător sunt desemnate în bună parte prin cuvinte care provin din limba latină: cer (din coelum,i), soare (sol,is), stea (stella,ae); de asemenea, terminologia familiei (mamă, tată, fiu, soacră, cumnat, noră), cuvintele care definesc părţile corpului (cap, ochi, mână, păr, nas etc.) sau alimentele indispensabile vieţii (lapte, carne, pâine) sunt toate de origine latină.

Structura etimologică a vocabularului român este dominată de cuvinte moştenite sau venite de-a lungul timpului, pe cale cultă, din latină. Una dintre cele mai bune statistici a cuvintelor din limba română este cea a lui Dimitrie Macrea, pe care o transcriem aici: 20,02% din vocabularul actual al românei este compus din cuvinte de origine latină; restul cuvintelor provin din slava veche (7,98%), din bulgară (1,78%), din sârbă (1,51%), din turcă (3,62%), din maghiară (2,17%), din neogreacă (2,37%), din franceză (38,42%), din latina literară (2,39%), din italiană (1,72%), din germană (1,77%); în afară de acestea, mai există cuvinte onomatopeice (2,24%), de origine nesigură (2,73) sau de origine necunoscută (5,58%).

Check Also

Etapele dezvoltării limbii române

Pe scurt În jurul anului 600 se încheie procesul de formare a limbii române. Între …

Stilurile funcţionale ale limbii literare

În întrebuinţarea ei concretă limba literară se prezintă sub forma unor stiluri său limbaje diferenţiate, …

Nivelurile limbii

Unul dintre cele mai importante obiective ale învăţării analizei lingvistice, ca parte a acţiunii globale …

Contribuţia marilor clasici la dezvoltarea limbii şi literaturii române

După ce am parcurs studiul marilor clasici ai literaturii noastre din a doua jumătate a …

Stilurile funcţionale ale limbii române

Cuvântul stil vine de la latinescul stylus care înseamnă condei. Naturalistul francez Buffon definea încă …