Organizarea teritorială a voievodatului transilvănean în secolul al XIV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-lea

Organizarea politică-administrativă a voievodatului Transilvaniei se conturează treptat, ajungând la forma ei deplină la începutul secolului al XIV-lea. În această vreme, apar, în general, bine închegate, atât comitatele, cât şi celelalte organizaţii administrative: districtele româneşti şi scaunele secuieşti şi săseşti.

Districtele

Românii îşi aveau propriile lor organizaţii administrative, judiciare şi militare, dintre care unele - cnezatele şi voievodatele - erau vechi instituţii autohtone; altele, districtele - care erau unităţi ce cuprindeau un număr de cnezate sau voievodate locale - s-au format paralel cu alte organizaţii administrative şi judecătoreşti, cu comitatele, cu scaunele secuieşti şi săseşti, primind câteodată şi ele numele de „scaun”. Aceste organizaţii asigurau obştilor româneşti autonomii locale, mai largi sau mai restrânse, variabile după timp şi loc.

Se cunosc zeci şi zeci de asemenea districte, în diferite părţi ale Transilvaniei, fiecare cuprinzând un număr de sate. Cele mai multe districte se aflau în Banat, dar cele mai vechi sunt menţionate în părţile Făgăraşului şi ale Hunedoarei în secolul al XIII-lea; acestea nu sunt însă pomenite de la început cu termenul de district, ci de ţară (terra), prin care se indica, probabil - ca şi în cazul scaunelor secuieşti - o organizaţie teritorială mai puţin închegată din punct de vedere administrativ, premergătoare districtului.

Majoritatea districtelor se găseau în jurul cetăţilor regale de margine, depinzând de castelanii lor, dar bucurându-se, totuşi, de o anumită autonomie, împreună cu cetăţile respective, o parte din aceste districte au trecut, ca danii regale, în posesiune particulară. Un număr relativ mai redus de districte continuau să existe pe întinsele domenii ale unor mari feudali, eclesiastici sau laici.

În organizarea lor internă, în judecăţi, districtele se conduceau după obiceiurile străvechi, după „legea românilor”, pe care a fost obligată să o respecte şi stăpânirea feudală maghiară. Scaunele de judecată districtuale - compuse din juraţi, cnezi, sau, mai târziu, nobili, uneori figurând alături de ei preoţi şi români de rând, cum se constată la scaunul de judecată din anul 1360 din districtul Haţegului - aveau dreptul să judece pricinile mărunte.

Numărul juraţilor era de 12, ca şi în alte părţi ale Transilvaniei. Scaunele de judecată erau prezidate în districtele din dependenţa cetăţilor regale de castelanii acestora; în Haţeg, prezida câteodată voievodul sau vicevoievodul Transilvaniei; în districtele bănăţene, banul Severinului sau chiar regele, iar în districtul cetăţii Beiuş, voievodul sau vicevoievodul acestui district.

În aceste instanţe apar uneori şi crainicii, intermediari între populaţia românească şi autorităţile cetăţilor sau comitatelor. În atribuţiile lor intra şi strângerea gloabelor (amenzilor). Nu putem aminti aici decât districtele româneşti cele mai importante, în ordinea în care apar în documentele cunoscute. Existenţa lor e, de bună seamă, mai veche, căci primele documente care le menţionează nu vorbesc despre înfiinţarea lor, ci doar le constată existenţa. Este posibil ca unele dintre ele - numite terrae, adică ţări - să-şi aibă origina chiar în vechile formaţiuni politice băştinaşe, asemănătoare celor atestate în secolele X-XI.

În ordine cronologică apar mai întâi districtul Făgăraşului, menţionat ca terra Blachorum (ţara românilor) în 1222, şi terra Fugaras (ţara Făgăraşului), în 1372; cu numele de district, îl întâlnim prima oară în 1428. Urmează districtul Haţegului, menţionat în 1247 ca terra Hatszoc, apoi, în 1360, cu termenul propriu de district. În a doua jumătate a secolului al XIV-lea (până la 1377), alături de districtul cetăţii Haţegului, în comitatul Hunedoarei, apar alte patru districte: ale cetăţilor Hunedoara şi Deva, al târgului Dobra şi cel de pe cursul superior al Streiului, grupate şi bucurându-se de o relativă autonomie teritorială.

Autonomia acestor districte din cadrul comitatului Hunedoarei se manifesta prin acţiuni comune sau prin afirmarea solidarităţii în faţa autorităţilor comitatului. Astfel, în 1371, „toţi cnezii şi românii din cele patru scaune, districte ale cetăţii Devei” pretind ca românii să fie judecaţi după „legea românilor, şi nu după alte legi ale ţării”. Invocarea străvechilor obiceiuri juridice arată rezistenţa populaţiei româneşti la încercările statului feudal maghiar de a-i ştirbi autonomia. În 1387 „juzii, juraţii şi toţi oaspeţii, cnezii şi crainicul” celor cinci districte - arătate cu numele - întruniţi la Deva, adeveresc zălogirea morii unui cneaz hunedorean.

O organizare mai bine conturată şi o autonomie deosebit de largă au dobândit districtele bănăţene, aflate sub autoritatea banului de Severin, care apar în documente pe la mijlocul secolului al XIV-lea (1343-1347). Ele erau situate în vecinătatea celor din Hunedoara, tot în jurul unor cetăţi regale: Iladia, Almaj, Sebeş (devenită Caransebeş după unirea cu târgul şi districtul Caran), Craşova, Bârzova, Comiat, Lugoj şi Mehadia. Începând din 1391, se constată o tot mai strânsă legătură administrativă-judiciară între cnezii şi nobilii acestor opt districte româneşti de pe teritoriul comitatelor Timiş şi Caraş.

În 1457, regele confirmă „nobililor şi cnezilor, precum şi celorlalţi români” din cele opt districte - considerate ca o unitate politică şi administrativă-vechile lor privilegii, drept răsplată a participării la războaiele contra turcilor. Ca al nouălea district se poate socoti „provincia” sau districtul Găvoşdia, menţionat din 1348, care, însă, ajungând în proprietate particulară în 1405, nu a urmat evoluţia celorlalte districte de sub dependenţa regală. Forul de judecată principal al acestor districte îl constituia târgul scaun al Sebeşului. Consolidarea autonomiei acestor districte româneşti a fost împiedicată, probabil, şi de faptul că nobilimea lor, de origine cnezială, fiind asimilată cu „adevăraţii nobili ai regatului”, se va încadra în comitatele nobiliare maghiare.

În Banat mai existau o serie de alte districte româneşti, dar ele nu erau înzestrate cu privilegii. Sunt pomenite, de asemenea, districtele din comitatul Zarandului şi cele din Bihor. Alte districte existau pe domeniile regale şi particulare, din comitatele Crasna, Satu Mare, Cluj, Solnoc şi Dobâca. Cea mai puternică organizaţie teritorială românească din secolul al XIV-lea în Transilvania era voievodatul Maramureşului. Acest ţinut apare în documente uneori sub forma simplă de Maramureş, alteori ca terra (1300), pentru ca, începând din secolul al XIV-lea, să poarte denumirea de district (1326) sau comitat (1368). Începuturile comitatului sunt însă mai vechi, căci „comiţii” de Maramureş sunt menţionaţi de la 1303, deşi cu întreruperi, dintre care cea mai lungă e aceea dintre 1328-1348.

Anterior comitatului, a existat un voievodat al Maramureşului, străveche organizaţie românească. Regalitatea a căutat să subordoneze acest voievodat comitatului, care reprezenta interesele stăpânirii feudale maghiare. Aceste tendinţe ale politicii regale au întâmpinat însă rezistenţă din partea populaţiei româneşti: daniile sau privilegiile - unele neobişnuit de mari - acordate de regii angevini unor voievozi şi cnezi, nu se pot explica numai prin meritele câştigate de beneficiari în luptele împotriva tătarilor din părţile Moldovei, ci, probabil, şi prin încercările de a înfrânge această rezistenţă.

Accentuarea acestei împotriviri a determinat regalitatea să renunţe la numirea de comiţi în Maramureş, între 1328-1348. Carol Robert şi Ludovic I nu au izbutit să atragă decât o parte din pătura conducătoare a voievodatului, în frunte cu Dragoşeştii: o altă parte, în frunte cu însuşi voievodul Maramureşului, Bogdan, s-a răsculat în 1343. Voievodatul maramureşean a continuat să existe şi după ce Bogdan s-a retras cu oamenii săi în Moldova. Voievozi ai Maramureşului, oficial recunoscuţi de Ludovic, sunt amintiţi şi în 1349 şi 1360, când este vorba de doi nepoţi ai lui Bogdan, rămaşi credincioşi regelui. Voievodatul lor, însă, coexista cu comitatul maramureşean, ceea ce însemna de fapt punerea organizaţiei teritoriale româneşti sub controlul acestei dregătorii, deţinute de mari feudali maghiari.

Comitatul Maramureşului nu apare însă complet organizat decât de pe la 1368, când sunt amintiţi şi aici juzii nobililor şi congregaţiile de comitat. Din 1373, Baliţă, fiind numit comite de Maramureş, reunea în mâinile sale cele două dregătorii, la care, în anii următori, a fost asociat şi fratele său Drag. În Maramureş, după o mărturie din 1385, întreaga conducere a comitatului - comite, vicecomite, cei patru juzi ai nobililor - era românească. Comitatul - ale cărui funcţii de conducere erau deţinute de către „nemeşii” de viţă voievodală şi cnezială - se suprapunea deci voievodatului maramureşean, pe care l-a şi absorbit în deceniile următoare, Baliţă şi Drag fiind ultimii voievozi ai Maramureşului. O bună parte a păturii conducătoare româneşti de acolo fiind câştigată de regalitate, voievodatul maramureşean a dispărut, contopindu-se cu comitatul nobiliar.

Comitatele

Comitatele din această vreme nu mai sunt vechile organizaţii ale cetăţilor şi domeniilor regale. Prin formarea şi întărirea nobilimii feudale în cursul secolului al XIII-lea - favorizată şi de slăbirea puterii centrale, de fărâmiţarea feudală - ele se transformă în organizaţii nobiliare ce se bucurau de oarecare autonomie. Comitele sau locţiitorul său, vicecomitele, conducea comitatul, ajutat de juzii nobililor, aleşi de obştea nobilimii comitatului, din sânul ei, împărţind deci puterea cu aceasta. De la sfârşitul secolului al XV-lea, nobilimea comitatului reuşeşte să obţină ca şi vicecomitele să fie ales din rândurile sale.

Comitatele Transilvaniei voievodale aveau câte doi, iar celelalte comitate câte patru juzi ai nobililor. Începând din secolul al XIV-lea, comitele sau vicecomitele şi juzii nobililor erau asistaţi în mod obişnuit de 12 asesori în comitatele apusene iar în cele transilvănene de 6, şi aceştia aleşi de nobilime. Comitele sau vicecomitele şi juzii nobililor din comitatele apusene îl asistau pe palatin în conducerea adunărilor obşteşti ţinute în aceste comitate, iar cei doi juzi ai nobililor şi cei şase juraţi de fiecare comitat transilvănean îl asistau pe voievod în conducerea adunărilor obşteşti de la Turda. Comitele sau vicecomitele, juzii nobililor şi juraţii asesori formau şi scaunul de judecată (sedes judiciaria) al comitatului. Atribuţiile acestor două instituţii - adunările obşteşti şi scaunul de judecată - erau mai ales judiciare.

Organizarea secuilor

Secuii şi saşii au fost aşezaţi în Transilvania pe un teritoriu locuit de o numeroasă populaţie românească, regalitatea maghiară acordând noilor veniţi o serie de privilegii. Organizarea saşilor şi secuilor este în parte asemănătoare, datorită unei dezvoltări paralele, fără a se putea atesta o influenţă certă dintr-o parte sau alta. Organizarea secuilor poartă şi o puternică amprentă a rostului militar-grăniceresc cu care aceştia au fost stabiliţi de regii Ungariei în părţile răsăritene ale Transilvaniei.

Acest teritoriu era împărţit în unităţi administrative-judiciare, numite „scaune” (sedes). Începând din anul 1224, documentele menţionează organizarea secuilor sub numele de terra, districtus etc., probabil forme premergătoare scaunelor. Termenul de scaun (sedes) cu referire la Secuime apare numai în veacul al XIV-lea - mai întâi într-un act care poate fi datat cu aproximaţie între 1321 şi 1327, apoi în 1366 - generalizându-se în secolul următor.

Folosirea concomitentă a diferiţilor termeni arată că aceste organizaţii teritoriale nu s-au definitivat decât în cursul veacului al XIV-lea, cu câteva decenii mai târziu decât scaunele săseşti. Numele lor derivă din termenul „scaun de judecată” (sedes judiciaria), întrebuinţat în toată Ungaria medievală. Prin extinderea sensului, termenul s-a raportat asupra întregului ţinut supus jurisdicţiei unui scaun de judecată, nu numai în cazul secuilor, ci şi în acela al saşilor, precum şi în al românilor haţegani şi bănăţeni. La 1424 este pomenit chiar un „scaun” al cumanilor, în comitatul Cenad.

Documentele amintesc, de regulă, şapte scaune secuieşti. Acelaşi număr de şapte scaune se regăseşte în cazul organizaţiilor similare săseşti din sudul Transilvaniei, al celor româneşti din Banat, precum şi al celor cumane din Ungaria. Cel mai important dintre scaunele secuieşti era Odorhei (numit la început Telegd); urmau apoi Mureş, Ciuc, Arieş - acesta din urmă fără continuitate geografică cu restul scaunelor secuieşti - Sepsi, Chizdi şi Orbo. Ultimele trei s-au unit mai târziu, în secolul al XVII-lea, într-unui singur, numit de aceea Trei Scaune. Scaunele secuieşti s-au format treptat; au luat naştere şi câteva scaune filiale, unele datorându-şi înfiinţarea privilegiilor regale.

Fiecare scaun avea doi dregători proprii: căpitanul şi judele scaunului. Primul, care era cel mai important, purta printre alte denumiri, mai vechi, pe aceea de primipilus. El apare în izvoare în 1324, la început sub denumirea de conducător al armatei (maior exercitus). Cel de-al doilea se numea judele pământean (judex terrestris), fiind atestat începând din 1381, mai întâi cu acest titlu, şi abia din secolul al XVI-lea cu acela de jude al scaunului (judex sedis).

Acesta prezida forul de judecată al scaunului, având alături pe căpitanul scăunal. La judecată putea asista, la început, întreaga obşte a scaunului, deşi, pe măsură ce se destrămau legăturile gentilice, în pronunţarea sentinţei aveau tot mai multă greutate fruntaşii; dintre aceştia se recrutau, începând din secolul al XV-lea, juraţii asesori, de obicei în număr de 12.

La început, căpitanul şi judele erau reprezentanţii obştii scaunului. Cu timpul, cele două dregătorii au ajuns să fie rezervate numai primelor două stări secuieşti (fruntaşilor şi călăreţilor), devenind prerogative legate ereditar de moşiile unor familii înstărite din cadrul „neamurilor”. Aceste două dregătorii erau deţinute succesiv, într-o anumită ordine, în fiecare scaun de cele 24 de „ramuri” menţionate mai înainte.

Drept urmare, ele se perindau la conducere la intervale de tot atâţia ani. Secuii de rând pierzând cu vremea dreptul de a ocupa cele două slujbe, împărţirea pe „neamuri” şi pe „ramuri” nu mai avea pentru ei nici o însemnătate. Pe măsură ce cădea sub dependenţa economică a celor „mai cu stare”, obştea secuilor de rând a fost înlăturată, până la începutul secolului al XVI-lea, şi dintre juraţii asesori (jurati assessores).

La începutul secolului al XV-lea (1426), apare în documente şi dregătoria de jude regal. Ca reprezentant în scaun al comitelui secuilor - şi, prin aceasta, fiind totodată şi reprezentant al regelui - acesta controla justiţia scăunală, veghea la îndeplinirea poruncilor comitelui şi strângea gloabele ce i se cuveneau acestuia. El era numit de comite dintre „familiarii” săi. Comitele secuilor - pomenit încă din secolul al XIII-lea - era numit şi revocat de rege. El nu era ales dintre secui, ci din marea nobilime maghiară, în calitate de înalt dregător, întrunea în mâinile sale atribuţiile militare, judiciare şi administrative.

Sub jurisdicţia comitelui secuilor au stat multă vreme şi unele ţinuturi colonizate cu saşi: districtele Bistriţei şi Braşovului, scaunele Mediaş şi Şeica. Uneori comitele secuilor - bunăoară Andrei Lackfi (1342-1351), devenit mai târziu voievod al Transilvaniei - era şi titularul altor comitate: Maramureş şi Satu Mare. Adeseori, îndeosebi în secolul al XV-lea, această dregătorie era ocupată în acelaşi timp de doi demnitari. Pe când voievodul Transilvaniei cumula dregătoria de comite, vicevoievodul, la rândul său, era şi vicecomite al secuilor.

Comitele convoca congregaţii, fie pentru toate scaunele, fie numai pentru o parte sau unul din ele. Asemenea congregaţii - amintite cu începere din 1344 - serveau ca for de apel în pricini judiciare; din a doua jumătate a secolului al XV-lea, ele puteau lua şi hotărâri de interes general pentru Secuime. Din privilegiul regelui Vladislav al II-lea, din 1499, care confirmă „libertăţile şi străvechile obiceiuri” ale secuilor, reiese că adunarea obştească a secuilor putea fi convocată şi de căpitanul scaunului de Odorhei, la cererea fruntaşilor secui. Din izvoare rezultă că secuii de rând nu se bucurau de „libertăţile” confirmate, fiind ameninţaţi tot mai mult cu aservirea.

Organizarea saşilor

Coloniştii saşi din Transilvania aveau o organizare socială mai dezvoltată decât a secuilor. La stabilirea lor în această ţară, ei depăşiseră demult rânduielile gentilice, fiind organizaţi în obşti săteşti. În secolele XIII şi XIV, datorită dezvoltării meşteşugurilor şi negoţului, unele sate s-au transformat în târguri şi oraşe. În secolele XIV şi XV, patriciatul orăşenesc a izbutit să-şi impună controlul asupra organizaţiilor teritoriale săseşti, înlocuind pe greavi (Graven). Prin dezvoltarea vieţii orăşeneşti, organizaţiile săseşti ajung să se deosebească de comitatele nobiliare, de scaunele secuieşti şi de districtele româneşti, care aveau târguri şi oraşe mai puţin dezvoltate. Cele dintâi obşti săseşti, amintite de documente, constituiau, totodată, unităţi judiciar-administrative mărunte, numite „comitate”.

Prin reorganizarea din 1224, fostele „comitate” s-au transformat, se pare, în subunităţi judiciar-administrative, numite „scaune” (sedes). Documentar acestea apar, pe rând, între anii 1302 şi 1349, cel mai devreme fiind menţionat scaunul de Sibiu, căruia îi urmează cel de Sebeş, Cincu, Rupea (Cohalm sau Kozd), Sighişoara, Orăştie, Nocrich (Alţina) şi Mercurea.

Un veac după diploma regelui Andrei al II-lea, cam între 1325 şi 1329, sistemul judecătoresc şi administrativ al regiunii Sibiului a trecut printr-o nouă reorganizare. Probabil că ea a fost făcută în legătură cu răzvrătirea saşilor din 1324. După înăbuşirea acestei mişcări, regele a desfiinţat dregătoria de comite al Sibiului. De altminteri, în lipsa unei nobilimi săseşti propriu-zise, comitatul Sibiului nu a urmat evoluţia celorlalte comitate regale, care s-au transformat în comitate nobiliare, fiind desfiinţat de puterea regală.

În fruntea scaunelor săseşti, Carol Robert a numit câte un jude regal (judex regis), atestat pentru întâia oară în 1329. Juzii regali exercitau, fiecare în scaunul său, atribuţiile pe care le avuseseră mai înainte, peste tot cuprinsul comitatului sau „provinciei” Sibiului, comitele sau locţiitorii săi. Până în a doua jumătate a secolului al XV-lea, juzii regali ai „provinciei” sibiene au fost numiţi de rege aproape totdeauna din rândurile greavilor.

Pe lângă juzii numiţi de rege, se aflau în fiecare scaun şi juzi scăunali (judex sedis), aleşi de obştea scaunului. Ei erau subordonaţi juzilor regali. Deşi izvoarele cunoscute îi amintesc abia din 1413 - mai întâi ca „juzi ai scaunului”, apoi, din 1440, şi ca „juzi pământeni” (judex terrestris) - din documente rezultă indirect că şi instituţia juzilor scăunali exista încă din secolul al XIV-lea.

Juzii regali şi cei scăunali ai saşilor, ca şi cei ai secuilor, judecau în prezenţa întregii obşti a scaunului. Cu timpul, datorită adâncirii diferenţierii sociale, în pronunţarea sentinţei au început să aibă un rol tot mai important fruntaşii obştii, adică oamenii cei mai înstăriţi, care apar ca juraţi asesori. Dregătorii scaunului judecau pricinile mai mari, cele mărunte fiind de competenţa juzilor săteşti.

Ei aveau şi atribuţii administrative-fiscale, ca repartizarea şi strângerea dărilor, precum şi militare, de a strânge contingentul de ostaşi pe care trebuiau să-l dea saşii în oastea regală. Totuşi, scaunele săseşti nu au avut un caracter pronunţat militar ca cele secuieşti, deoarece saşii nu au jucat un rol ostăşesc comparabil cu al secuilor. De aceea, printre dregătorii lor nu găsim nici unul asemănător căpitanului de scaun din Secuime.

Totalitatea scaunelor „provinciei” Sibiului poartă - ca şi în cazul Secuimii - denumirea de „şapte scaune”, pe care o întâlnim în izvoare tot mai des, începând din anul 1355. În cadrul lor, scaunul Sibiului, cu centrul în acest oraş, şi-a păstrat poziţia dominantă, dobândită încă din timpul colonizării. „Provincia” Sibiului se compunea în realitate din opt scaune; în noţiunea de şapte scaune, scaunul Sibiului s-a inclus implicit, ca for conducător al întregii „provincii”. Organul reprezentativ al „provinciei” era congregaţia scaunelor sale. În răstimpul dintre două congregaţii, conducerea „provinciei” revenea consiliului orăşenesc din Sibiu, care era şi instanţă de apel, nu numai pentru întreaga „provincie”, ci şi pentru alte grupuri de colonişti germani.

Pe la mijlocul secolului al XIII-lea, dreptul sibian sau „libertatea sibiană” (prin care se înţelege totalitatea drepturilor confirmate coloniştilor prin actul din 1224) a fost adoptat de saşii din Vinţ şi Vurpăr, iar ceva mai târziu - probabil în a doua jumătate a aceluiaşi secol - de cei din scaunele Mediaş şi Şeica - cu toate că acestea din urmă se aflau sub jurisdicţia comitelui secuilor. Cele şapte scaune - reprezentând gruparea de colonişti cea mai numeroasă şi mai importantă din punct de vedere economic - serveau şi ca for de apel pentru scaunele Mediaş şi Şeica.

Districtele

În districtul Braşovului puterea regală era reprezentată de asemenea de un jude regal sau comite, care de obicei era chiar comitele secuilor. Pentru pricinile mărunte, districtul avea un jude sau comite propriu, ales de obştea „oaspeţilor” din acest ţinut. Prin încetarea jurisdicţiei comitelui secuilor, în a doua jumătate a secolului al XV-lea, atribuţiile comitelui regal al Braşovului au fost preluate de judele oraşului şi, totodată, al districtului, ales de comunitatea orăşenească.

O dezvoltare asemănătoare se poate observa în districtul Bistriţei, care apare documentar, ca posesiune a reginei, încă din secolul al XIII-lea. În anul 1330, la cererea coloniştilor de aici, regina Elisabeta dispune ca aceştia să nu mai fie judecaţi decât de comitele sau judele lor, ales de obşte, fiind scoşi de sub jurisdicţia voievodului sau a altor dregători. În anul 1366, regele Ludovic I le întăreşte acest drept, dispunând ca juzii şi juraţii să judece pricinile împreună cu comitele regal sau locţiitorii săi şi le stabileşte ca for de apel Sibiul. Jurisdicţia comitelui regal (a comitelui secuilor) dispare şi în districtul Bistriţei în a doua jumătate a secolului al XV-lea.

Desfiinţarea jurisdicţiei comiţilor regali în districtele Bistriţei şi Braşovului, precum şi deţinerea dreptului de alegere a juzilor regali, în cele Şapte şi Două scaune, au creat condiţiile unificării acestora într-o organizaţie teritorială şi politică mai largă. Astfel s-a format treptat, spre sfârşitul secolului al XV-lea, „Universitatea saşilor” (Univeristas Saxonum), adică autonomia teritorială a scaunelor săseşti, care se va cristaliza însă definitiv numai în veacul următor, în frunte cu comitele saşilor (Sachsengraf), care era judele regal al Sibiului.

Check Also

Formaţiunile politice din Transilvania în secolul al X-lea

Dezvoltarea forţelor de producţie la nivelul înfăţişat mai sus a determinat apariţia claselor sociale cu …

Scrisul şi literatura în limba latină în timpul feudalismului în Transilvania

Paralel cu dezvoltarea culturii feudale slavo-române în regiunile de la est şi sud de Carpaţi, …

Ecoul Războiului de Independenţă în Transilvania

Războiul de Independenţă purtat de România în 1877-1878 a avut un puternic ecou în Transilvania, …

Clasele şi păturile sociale din Transilvania în perioada 1849-1867

Ţărănimea Procesul de diferenţiere a ţărănimii, început încă înainte de evoluţia din 1848, s-a accentuat …

Industria în Transilvania (1822-1847)

În deceniile premergătoare revoluţiei burgheze, chiar şi unii stăpâni de moşie care urmăreau lărgirea pieţei …