Organizarea statului geţilor şi dacilor

Predomnirea dacilor

Însuşiri ale minţii şi caracterului, ca acele ce le-am găsit la poporul geto-dacilor, trebuiau să-i îndrepte activitatea spre războaie şi cuceriri. La început, cât timp nu erau încă organizaţi, ei avură nevoie de toată energia lor, spre a se împotrivi popoarelor barbare ce îi înconjurau la nordul Dunării. În curând însă, dacii căpătară predomnirea asupra întregului neam. Această precumpănire a elementului dac se explică prin poziţia mai tare a ţării ocupată de ei, cetatea Carpaţilor, înconjurată de munţi aproape din toate părţile. Şi pe atunci, ca şi în timpurile mai nouă, Transilvania era adăpostul firesc al poporaţiilor alungate din câmpii, de către hoardele barbare.

Stăpânii adăpostului însă deveniră cu timpul stăpânitorii fireşti ai câmpiilor învecinate şi acest raport, întâi trecător, se schimbă în curând într-unul statornic. Astfel ajunseră dacii, mai mult poate decât prin cucerire, domni şi peste văile carpatine ce se prelungeau către Dunăre şi aceasta pare a reieşi chiar din Strabon care spune numai atât, că Burebista „supuse puterei sale pe ginţele gete cele mai apropiate”, fără a adăogi însă că această întindere a stăpânirii dacilor fusese datorită unor izbânzi războinice, lucru ce el dimpotrivă înseamnă anumit despre boi, sub regele lor Critasir, pe care dacii i-ar fi „sfărâmat, precum şi pe aliaţii lor, făuriştii”.

Boii erau o poporaţie celtică ce locuise mai înainte în (Gallia) Cisalpina şi, fiind bătută de romani, după al doilea război punic, în care ei luaseră parte alăturea cu cartaginezii contra romanilor, ieşiseră din ţara lor şi, venind pe cursul Dunării în jos până pe la Porţile de Fier, unde se uniseră cu tauriştii spre a se război cu dacii, fuseseră cu totul nimiciţi de Burebista, aşa că ţara locuită mai înainte de ei, luă numele de pustia boilor. Burebista trece însă şi Dunărea, pustiind Tracia, Macedonia şi Iliria, după cât se vede însă nu cu scopul de a le cuceri şi mulţumindu-se deocamdată cu întinderea marginilor imperiului său până la Dunăre.

Am văzut mai sus măsurile de îndreptare ale moravurilor luate de Burebista pentru a întări pe poporul dac. Izbânzile militare ale dacilor apar ca o urmare a acestor reforme. Moralizarea şi întinderea statului dac trebui să-i dea o vază şi o însemnătate deosebită în ochii popoarelor barbare din vecinătate. Totuşi această unire a triburilor geto-dace într-un singur stat pare a fi fost prea timpurie, deoarece, după moartea lui Burebista, aflăm că regatul său se împarte iarăşi în patru părţi. Una din aceste părţi a fost fără îndoială geţii din câmpia Dunărei; alta va fi fost regiunea locuită de iazigii din Moldova şi munţii răsăriteni ai Transilvaniei; a treia va fi cuprins pe sarmaţi, iar a patra reprezintă pe tribul până atunci domnitor al dacilor.

Un pericol însă mult mai ameninţător se apropia de Dacia dinspre sud, cucerirea romană, şi atunci popoarele ce fuseseră odată introlocate de daci sub domnia lor, se uniră iarăşi faţă cu primejdia, precum trebuiau să o facă, peste 2.000 de ani, strănepoţii acelor popoare, când ameninţarea de a fi înghiţite de monarhiile vecine, se întâlni la ei cu redeşteptarea conştiinţei naţionale.

Deşi nu se ştie când se întâmplă această reîntoarcere la unirea odată încercată, atât este sigur că ea se înfăptui înainte de domnia lui Decebal, care, când veni la tronul părăsit de Duras în favoarea lui, găsi Dacia iarăşi în limitele în care se întinsese pe timpul lui Burebista. De aceea, când Decebal ia conducerea poporului dac, nu-l mai vedem ca pe Burebista, supunând triburile vecine pentru a „constitui un mare imperiu”, ci, bazat pe puterea unei domnii tari şi întinse, el atacă îndată provinciile transdunărene, îndrăznind să înfrunte chiar şi legiunile romane.

Decebal introduse în viaţa poporului său o înnoire însemnată, anume civilizarea dacilor prin însuşi acel popor ce se apropia ameninţător de hotarele lor. Prin pacea încheiată între Decebal şi Domiţian, împăratul se îndatora a da regelui dac, pe cât o însemnată câtime de bani, pe atâta meşteri iscusiţi în deosebite meşteşuguri ale păcii şi ale războiului, nu mai puţin şi mai multe obiecte din mobilierul împărătesc. Decebal voia tocmai să procure poporului său luminile şi dibăcia de care avea nevoie, elementele culturale ce îi lipseau.

Ce s-ar fi putut naşte, dacă dacii ar fi trăit şi ar fi fost civilizaţi prin romani, cine ar putea-o spune? Ce fel de producte erau să iasă din agera lor minte? Cu ce poezie, cu ce artă, cu ce filozofie erau să îmbogăţească ei tezaurul gândirii omeneşti? Dar istoria nu se îndeletniceşte cu ceea ce ar fi putut fi; ea studiază numai ceea ce a fost şi ceea ce a fost a trebuit să fie.

Aşa era scris în „cartea oarbelor destine”, ca dacii, popor tânăr şi vânjos, să fie răsturnat şi copleşit de romani, popor bătrân şi, în mare parte, istovit. Totuşi neamul dacilor nu pieri în totalitatea fiinţei lui; numai coroana arborelui fu retezată; trunchiul rămase plin de o hrănitoare sevă, şi pe el, altoindu-se elementul roman, se puse temelia acelui popor care astăzi poartă, pe un corp şi o energie dacă, predispoziţia spre civilizaţie moştenită de la romani.

Trăsătura cea mai caracteristică a poporului geto-dac era pornirea războinică. Statul său era un stat militar; ca atare, iar nu ca stat cultural a dobândit el o însemnătate istorică şi ceea ce a făcut nemuritori pe daci şi a ridicat pe Decebal în rândul oamenilor mari, a fost crâncenul război purtat de el, pentru a-şi apăra ţara şi poporul său, opunând romanilor o împotrivire atât de cerbicoasă.

Pregătirea militară a dacilor

Armata dacă, astfel, cel puţin, cum ea apare în luptele ei cu romanii, era mai toată pedestră. Numai în rari tablouri, întâlnim călăreţi, precum în acele unde se vede o trupă de cavalerie dacă căzută într-un râu a cărui gheaţă s-a rupt. Aceşti călăreţi par a fi fost geţi care din vechime sunt arătaţi cu toţii drept călăreţi ca şi sciţii, semănând cu ei până şi în modul de luptă, care ar fi fost de a arunca îndărăt, prefăcându-se că fug de inimic, săgeţi înveninate, după obiceiul sar-maţilor. Afară de arc, ei mai aveau ca arme lancea, măciuci şi săbii şi purtau la brâu, ca şi dacii, încă de pe când locuiau în Rodop, un cuţit întors, în forma hangerului albanez.

Ca arme de împotrivire aveau un mic scut cu care se apărau din toate părţile, învârtindu-l repede în jurul lor. Cu toate că cele mai multe din aceste ştiinţe se referă la traci, ele pot fi aplicate şi la geto-daci. Ovidiu ne descrie astfel pe un luptător get: „Glas sălbatic, faţă cruntă, lui Mart imagine vie. / Cu pletele, cu barba de fer neatinsă, / Dreapta lui, nu leneşă, răneşte cu cuţitul, / Purtat de tot barbarul, la coastă atârnat.”

Sistemul de luptă al geţilor, de călare, se potrivea la locuri şese, nu însă la acele muntoase, precum era centrul ţării dacilor, tocmai unde ei fuseseră atacaţi de romani. De aceea, se vede, pe Columna lui Traian predomnind infanteria. Nu poate fi vorba despre o vârstă la care se începea recrutarea, precum nici despre o recrutare propriu-zisă. Toţi oamenii valizi, îndată ce puteau purta arma, luau parte la luptă. Aşa se vede pe Columna lui Traian un războinic foarte tânăr care, lovit de moarte, este transportat de alţi doi tovarăşi.

S-ar părea, după nişte versuri ale lui Horaţiu, că nu tot poporul lua parte deodată la expediţiile militare, ci că parte din el rămânea la cultura pământului, lucru ce bineînţeles n-ar fi de admis decât pentru expediţiile ordinare şi nu pentru lupta de moarte ce o duseră în contra poporului roman. Poetul spune anume despre geţi, că „munca câmpului la ei este împărţită, astfel că unul înlocuieşte pe altul la finele anului”.

Nu vom discuta nămolul de interpretări ce s-au dat acestui loc. Atâta numai vom observa că el aminteşte prea bine un sistem analog urmat de poporul suevilor în Galia, care şi ei lăsau pe cultivatori numai un an la muncă şi apoi îi înlocuiau cu alţii, ca nu cumva, deprinzându-se cu aşezarea, să schimbe pentru agricultură gustul lor de luptă.

Deşi nu posedăm asupra organizării tactice a armatelor dace nici o ştiinţă, totuşi de pe Columna lui Traian se poate vedea că poporul de rând, dacii comaţi, stătea sub pileaţi, care tot ei aveau şi onoarea de a fi purtătorii steagului naţional, reprezentat prin un balaur zburător. Capul acestuia era de bronz sau de argint şi figura pe acel al unui lup cu gura căscată, în care se vedeau dinţii şi limba.

Corpul balaurului era încovoiat, luând chipul unui şarpe în mişcare. Unii autori susţin că acest trup al balaurului era de stofă colorată ce se umfla la suflarea vântului, dând din el un sunet şuierător, încât ar fi semănat cu semnul militar al sciţilor, descris de Ammianus. Alţii bazându-se pe faptul că un balaur dac, pus într-un car, ar păstra totuşi forma încovoiată, sprijină părerea că trebuia să fi fost şi corpul lui de metal sau de lemn.

Pe lângă acest semn în formă de balaur, mai era încă unul de stofă, pătrat, pus în vârful unei cozi, în formă de prapur, care se vede mai totdeauna alăturea cu balaurul dac. Se cunoaşte de pe întrebuinţarea acestor semne că armata dacilor era împărţită în oarecari corpuri, că deci era o armată organizată şi nu numai o grămadă nedeosebită de luptători.

Această armată cunoştea însă şi oarecari mişcări determinate, provocate în mijlocul vuietului bătăliei prin nişte semne date de instrumente de muzică, precum era tuba, un fel de bucium drept, lung şi mare; buciumul propriu-zis sau răsfrânt cu cornul îndoit în formă de semicerc, împodobit la deschizătura lui prin un cap de balaur sau de alt animal.

Armele lor erau următoarele: Acele pentru atac constau din arme tăietoare şi aruncătoare. Cele dintâi numărau:

  • sabia îndoită la vârf, uneori în forma unei secere, arma naţională a geto-dacilor, de care am pomenit mai sus şi care era moştenită de la perşi;
  • spada lungă şi dreaptă, adeseori cu o teacă frumos lucrată în ornamente, care se vede cu deosebire la şefii pileaţi;
  • sabia scurtă, dreaptă şi cu două tăişuri, în formă de pumnal, pe care dacii par a o fi împrumutat de la romani, care ei înşii o introduseseră de la spanioli;
  • lancea lungă, cu coada de lemn, iar vârful de bronz sau de fier.

Dintre cele aruncătoare aflăm:

  • suliţa, o lance mai scurtă pentru aruncat (javelot) cu mina sau balista, o maşină de aruncat;
  • arcul, arma naţională a sciţilor şi chiar a geţilor în timpurile mai vechi, rămâne totdeauna în întrebuinţare la daci. Săgeţile se purtau în o tolbă atârnată la spate; adeseori, tolbele erau frumos săpate;
  • praştia cu care aruncau pietre sau plumb ascuţite la ambele capete; afară de aceste două feluri de arme ofensive, dacii mai purtau topoare, ciomege şi măciuci.

Armele de apărare ale dacilor constau din:

  • scutul (geţilor), de formă ovală, împodobit cu deosebite figuri sau flori;
  • casca, care pare totuşi a fi servit numai clasei de sus a nobililor, deoarece pe oamenii de rând îi vedem pretutindeni luptând cu capul gol; că trebuia să fi fost întrebuinţate şi căştile în armata dacă, se vede de pe aceea că, între trofeele luate de romani de la daci, se află şi căşti;
  • lorica, sau cămaşa de zale, compusă din verigi de fier, care se purta pe trup de către călăreţi;
  • zeaua completă care acoperea tot corpul, precum se vede la unii călăreţi, ai căror cai sunt de asemenea îmbrăcaţi.

Dacii cunoşteau însă şi arta de a întări oraşele sau lagărele lor, precum şi acea de a silui întăriturile vrăjmaşilor. La întăriturile ridicate de daci se pot deosebi două sisteme: unul naţional, dac; altul, învăţat de la meşterii romani atraşi în Dacia prin Decebal. Sistemul dac constă în înconjurarea locului ce era de întărit, cu un zid construit din mari bârne de lemn, aşezate cruciş, orizontal şi vertical şi lăsând între ele spaţii umplute cu mari bolovani de piatră, construcţie în totul asemănătoare zidurilor de la Avaricum (Bourges) în Galia, care sunt descrise de Cesar.

Asupra lor observă marele general şi scriitor roman că „această lucrare nefiind lipsită de oarecare formă şi varietate, alternând bârnele şi pietrele, care-şi păstrează fiecare rândurile lor prin linii drepte, este încă foarte potrivită şi de folos pentru apărarea cetăţilor, fiindcă şi piatra o apără de foc şi lemnul de berbece şi fiind legate adeseori pe dinăuntru prin bârne de aproape 40 de picioare, nu poate nici să se rupă, nici să se despice”.

Aceste întărituri sunt îndeobşte înconjurate şi de un şanţ, peste care duce un podeţ ce se poate ridica. Întăriturile construite după sistemul roman, constau din lagăre întărite, pătrate sau dreptunghiulare, construite din pietre cioplite, cu patru sau mai multe porţi, cu şanţuri, valuri şi propugnaculum roman.

La atacul, precât şi la apărarea cetăţilor, dacii întrebuinţau aproape aceleaşi mijloace ce se văd puse în lucrare şi de romani, şi care constituiau oarecum zestrea comună a mecanicei de război a popoarelor vechi. La asediu se întrebuinţa berbecele, o bârnă lungă şi puternică de lemn, prevăzută la capul cu care lovea, cu un cap de berbece de fier şi care, purtat de mai mulţi oameni, prin repetatele lovituri date în zid, producea o spărtură.

Pe când romanii aduseseră această maşină de război la o mare desăvârşire, punând-o sub un acoperemânt care apăra pe cei ce o purtau, prevăzând-o cu roate, aşa că se putea mişca cu mai mare uşurinţă, apoi atârnând berbecele de nişte otgoane care făceau ca loviturile lui să aibă mai mare putere, la daci această unealtă de război rămăsese în forma ei primitivă, purtată de mâni.

Mijloacele mecanice, întrebuinţate de romani, făceau cu putinţă întocmirea ei în mărimi uriaşe. Aşa, la asediul Cartaginei, lucra un berbece de 200 de picioare de lung, care era mânuit de 3.000 de oameni. Despre toate acestea se vede că dacii n-aveau nici o idee, şi lucrul se înţelege uşor, cum de ei nu putuseră introduce asemenea înnoiri în vechiul lor sistem, deşi romanii aduşi la ei, după încheierea tratatului cu Domiţian, ar fi putut să-i înveţe aceste meşteşuguri.

Timpul de când meşterii şi instructorii romani începuseră a veni în Dacia era prea scurt, abia vreo 12 ani, căci tratatul cu Domiţian se încheiase în 89 î.Hr. şi, la daci fiind totul de transformat după sistemul roman, le lipsise timpul pentru a învăţa toate. Apoi fără îndoială că dacii, având deocamdată de scop de a se întări pentru împotrivire, nu aveau aşa de neapărată trebuinţă de a-şi construi instrumente de asediu, necrezând ei că vor avea nevoie, ba încă aşa de curând, a lua întărituri duşmane ridicate în propria lor ţară.

De aceea, pe când sistemul întăriturilor romane se vede aplicat la cetăţile dace, maşinile întrebuinţate de romani nu se văd a le fi fost cunoscute în aceeaşi măsură. Nu se ştie dacă dacii cunoşteau şi celelalte unelte întrebuinţate la romani pentru baterea cetăţilor, precum fălcile murale, un soi de instrumente care slujeau spre a scoate pietrele din ziduri; terebrele, un fel de berbece care, în loc de cap de animal, spre a lovi, se sfârşea cu un vârf ascuţit spre a găuri zidul; turnurile mişcătoare şi altele mai multe.

Ca mijloace de apărare contra asediului cetăţilor lor de romani, dacii întrebuinţau fără îndoială maşinile acelea ce aruncau pietre foarte grele asupra asediatorilor, maşini numite la romani baliste sau catapulte. Astfel, se văd pe Columna lui Traian doi soldaţi daci încărcând nişte asemenea arcuri mecanice, deşi este probabil că la daci aceste maşini nu ajunseseră nici la desăvârşirea, nici la efectul cel covârşitor ce-l aveau în armata romană.

Pe zidurile Sarmizegetusei se mai văd un fel de instrumente, a căror natură încă nu a fost determinată. Unele din ele constau din nişte forme ovale înşirate pe un drug de lemn; altele sunt un fel de cară cu trei roţi, înarmate cu nişte seceri şi suliţe care, probabil, se puneau în mişcare odată cu învârtirea roţilor şi, aruncate asupra duşmanului, aduceau dezordinea în rândurile sale.

De acestea fuseseră probabil carele acelea pe care geţii le aruncaseră asupra lui Alexandru cel Mare din piscurile Hemului. Pentru a apăra mai ales întăriturile cetăţilor, se construiau înaintea porţilor nişte movili înalte făcute din pământ întărit prin legături de nuiele (faşine), precum şi prin bârne. Un asemenea agger se vede lângă zidurile capitalei regatului dac.

Romanii întrebuinţau însă aceste metereze şi pentru a închide o cetate duşmană, reducând-o prin foame, precum puneau în lucrare catapultele cu care bombardau cetatea. Este probabil că dacii întrebuinţau şi alte mijloace de apărare pe lângă catapulte, precum smoală aprinsă şi alte materii arzătoare pe care le aruncau asupra înconjurătorilor. Din toate cele spuse rezultă că dacii deprinseseră de la înaintata artă militară romană, mai multe mijloace de luptă, fie pentru atac, fie pentru împotrivire; că ei, în scurt timp, aduseseră organizarea lor militară la un grad de dezvoltare într-adevăr neaşteptat care îi puse în stare a lupta contra romanilor cu o vânjă neasemănată.

Astfel era acest popor, geto-dacii. Plini de energia barbară a rasei lor, oţeliţi prin credinţa în nemurire, uniţi într-un corp mare şi compact, într-o poziţie din cele mai tari, atât pentru atac, cât şi pentru apărare, cu mintea lor ageră, predispusă pentru primirea civilizaţiei pe care însuşi duşmanii lor fireşti se însărcinau să le-o comunice, ei deveniseră pentru stăpânii lumii o primejdie din cele mai mari şi, dacă nu ar fi luat un Traian în mână conducerea destinelor poporului roman, apoi este de crezut că, în loc de a vedea pe romani mergând asupra Sarmizegetusei, am fi aflat pe daci apucând drumul către cetatea eternă.

Check Also

Lupta antiotomană şi pentru centralizarea statului în timpul lui Ştefan cel Mare (1457-1504)

În aprilie 1457, tronul Moldovei a fost ocupat de fiul lui Bogdan al II-lea, Ştefan, …

Lupta lui Ştefan cel Mare pentru centralizarea statului la sfârşitul secolului al XV-lea

Situaţia internă Ultima perioadă a domniei lui Ştefan cel Mare cunoaşte şi ea o intensă …

Moldova în timpul dominaţiei tătare şi formarea statului feudal Moldova

Dominaţia tătarilor în Moldova s-a exercitat mai puternic decât la sud de Carpaţi şi în …

Apariţia relaţiilor sclavagiste şi a statului începător sclavagist dac

Desigur că înflorirea culturii materiale dacice din Transilvania în cursul secolelor I î.Hr. şi I …

Formarea statelor feudale Moldova şi Ţara Românească

Problema formării statelor feudale Moldova şi Ţara Românească este una din cele mai însemnate din …