Organizarea socială şi politică a triburilor slave de pe teritoriul României în secolele VI-IX

Izvoarele literare arată că, în decursul secolului VI, diferitele triburi slave care au ajuns pe teritoriul României se aflau în ultimul stadiu de dezvoltare a democraţiei militare, în acea perioadă când războaiele de jaf pentru dobândirea de noi bogăţii au devenit unul din scopurile principale. Aşa se explică numeroasele invazii ale slavilor în imperiul bizantin, organizate cu scopul de a aduce pradă.

Democraţia militară începuse şi se dezvoltase la diferite triburi slave cu mult înainte de pătrunderea lor pe teritoriul României. Datorită războaielor continue, caracteristice acestei faze de dezvoltare a societăţii, triburile slave, pentru a putea face faţă numeroşilor duşmani comuni (goţii, hunii, avarii etc.) s-au unit în puternice uniuni, răspândite pe teritorii întinse, cum a fost uniunea de triburi a anţilor (în est) şi aceea a sclavinilor (în vest).

Ajungând la graniţele imperiului bizantin, triburile slave, incluse mai înainte fie în uniunea anţilor, fie în uniunea sclavinilor, se grupau şi se regrupau în funcţie de noile situaţii. În fruntea triburilor sau a uniunilor de triburi se afla câte un şef sau conducător militar. Importante ştiri referitoare la organizarea socială a slavilor aflaţi pe meleagurile noastre în prima jumătate a secolului VI, ne-a transmis istoricul Procopios: „... sclavinii şi anţii - spune el - nu sunt conduşi de un singur bărbat, ci trăiesc în democraţie din cele mai vechi timpuri, şi din această cauză, la ei, bucuriile şi nenorocirile unuia sunt considerate ca fiind comune tuturor”.

Din relatarea lui Procopios, care constată la vechii slavi o orânduire democratică, în contrast cu orânduirea din imperiul bizantin, reiese clar puterea limitată a şefului militar, toate problemele mai importante fiind soluţionate în comun de adunarea poporului. Autorii bizantini Menandru, Theophylactos şi Theophanes pomenesc numele a o serie de conducători militari: Dauritas, Ardagast, Musokios şi Piragast, care, în a doua jumătate a secolului VI, stăpâneau întinse teritorii în stânga Dunării şi conduceau războaie de pradă împotriva imperiului bizantin. Conducătorul militar era ajutat de sfatul bătrânilor. Astfel, Dauritas căpetenia sclavinilor din Câmpia Română, atunci când primeşte pe solii avarilor care vin să-i ceară supunere, hotăreşte respingerea acestor propuneri împreună cu bătrânii.

Baza structurii sociale a triburilor ante şi sclavine în secolele VI-VII o constituie marea familie patriarhală, care consta din urmaşii aceluiaşi tată, împreună cu soţiile lor. Din comunitatea familiei făceau parte foarte probabil şi sclavii. Problemele mai importante erau rezolvate de capul familiei, împreună cu sfatul compus din toţi membrii majori ai familiei, bărbaţi şi femei, deopotrivă. Secolele VI-VII, iar în unele părţi ale ţării şi secolul VIII, constituie perioada de trecere de la obştea patriarhală (bazată pe legătura de rudenie) la obştea teritorială.

Obştea teritorială era formată din câteva familii patriarhale care trăiau fie în cadrul unei aşezări mai mari, fie în mai multe cătune învecinate. Organul de conducere al obştii era Sfatul, format din bătrânii familiilor patriarhale. În cadrul obştii se rezolvau toate problemele mai importante privind pe membrii săi, ea fiind în această perioadă, singurul organ al puterii locale. Familia patriarhală continuă să persiste vreme îndelungată şi în cadrul obştii teritoriale, păstrându-şi deplina sa autoritate şi forţă.

O problemă care s-a pus în repetate rânduri a fost aceea a existenţei sclaviei la slavi. Izvoarele literare arată că la diferite triburi slave care se aflau la periferia imperiului bizantin, în afară de oameni liberi, existau şi sclavi. Această situaţie ne apare în chip deosebit de clar în relatarea lui Procopios. În cursul unor lupte între anţi şi sclavini, un sclavin a luat ca prizonier pe un tânăr numit Chilbudios - pe care l-a adus acasă, folosindu-l ca sclav. Chilbudios l-a servit conştiincios pe stăpânul său, însoţindu-l şi în război. Mai târziu fiind răscumpărat de către un ant, a fost adus în ţara sa, unde Chilbudios şi-a revendicat situaţia de om liber: „iar acum fiindcă a revenit În patrie, el trebuie să devină liber, potrivit obiceiului”.

Ştirea transmisă de Procopios este întărită şi de un pasaj din „Strategi-conul” lui Pseudo-Maurikios în care se spune că „Triburile anţilor şi sclavinilor se aseamănă între ele în ceea ce priveşte modul de trai, obiceiurile şi dragostea lor pentru libertate: ei nu admit (nu le place) nicidecum să fie robi sau supuşi”... „pe cei aflaţi în prinsoare la ei nu-i ţin la nesfârşit în robie ca alte neamuri ci le fixează un anumit timp; ei procedează după alegerea prinşilor, fie că aceia doresc să se întoarcă acasă primind şi o plată, fie că rămân acolo ca oameni liberi şi ca prieteni”.

Din cele de mai sus reiese clar că în secolul VI, la slavii aflaţi pe teritoriul României puteau fi sclavi numai membrii altor triburi, iar aducerea în stare de sclavie a unui membru al aceluiaşi trib era interzisă. Sclavii proveneau în general din prizonierii de război. La venirea lor în regiunile Dunării, triburile slave, foarte probabil, aveau destul de puţini supuşi în stare de sclavie. Odată cu războaiele de pradă, organizate în Peninsula Balcanică, obţinerea de sclavi a ajuns unul din principalele ţeluri ale războiului. „La început - spune Procopios referindu-se la evenimentele din anii 548-549 - slavii ucideau pe toţi locuitorii care se aflau în calea lor, acum însă… toţi pleacă acasă ducând cu ei în robie multe zeci de mii de prizonieri”. Luarea de prizonieri din imperiul bizantin devenise cu timpul o sursă de câştig, pentru că aceştia erau răscumpăraţi.

În epoca marilor migraţii ale popoarelor, devenise foarte răspândit la populaţiile cuceritoare sistemul de a percepe dări în produse de la populaţiile supuse. Cu toate că nu avem nici o ştire scrisă care să ne informeze că anţii şi sclavinii percepeau asemenea dări, este totuşi neîndoios că şi ei au folosit acest sistem de exploatare primitivă, caracteristică democraţiei militare în faza ei de destrămare. Putem presupune că relaţiile dintre slavi şi populaţia locală aflată pe teritoriul României la venirea acestora erau bazate la început tocmai pe un astfel de sistem de exploatare a grupului supus. Odată însă cu strângerea legăturilor dintre slavi şi populaţia locală, acest tip de relaţii a început să fie înlocuit, pe măsură ce se dezvolta procesul de formare a claselor antagonice, prin relaţii de exploatare socială.

Alături de izvoarele scrise, preţioase date asupra organizării sociale a triburilor slave din secolele VI-VII ne oferă şi necropola de incineraţie de la Sărata Monteoru în care dispoziţia mormintelor în grupuri, pe familii, reflectă clar organizarea gentilică în faza ei de destrămare, cu care cei înmormântaţi aici au ajuns pe teritoriul României. Existenţa în cadrul anumitor morminte a unor obiecte de aur, argint aurit sau argint (lunulă de aur, aplică din foaie de aur, fibulă „digitată” din argint aurit, cercel de argint şi altele) alături de alte morminte foarte sărace, grupate într-o anumită parte a necropolei dovedeşte că între cei înmormântaţi aici erau şi unii indivizi mai înstăriţi, făcând parte din aristocraţia tribală, care din punctul de vedere al averii se diferenţiase de populaţiile de rând.

Continua stare de război dintre triburile slave de la Dunăre şi imperiul bizantin a contribuit la crearea unui teren propice pentru dezvoltarea inegalităţii sociale. Prada acumulată din imperiu şi repetatele sume de bani, primite drept răscumpărare pentru prizonierii de război, dau posibilitate de îmbogăţire unor familii care încep să se diferenţieze de membrii de rând ai comunităţii. „Războaiele de jaf măresc puterea şefului militar suprem, precum şi a căpeteniilor mai mărunte: alegerea tradiţională a succesorilor din aceleaşi familii se transformă treptat... Într-un drept ereditar, mai întâi îngăduit, apoi pretins şi în cele din urmă uzurpat”.

În secolele VII-VIII se petrec schimbări esenţiale şi în ceea ce priveşte structura socială a triburilor. În această perioadă nu mai avem de-a face cu triburile primitive, bazate pe o organizare gentilică, ci cu uniuni politice ale obştilor teritoriale, ce dobândesc cu timpul caracterul unor formaţiuni de tip statal. „Astfel, organele orânduirii gentilice se desprind treptat de rădăcinile lor din popor, din gintă, fratrie, trib şi întreaga orânduire gentilică se transformă în contrariul ei: dintr-o organizaţie a unor triburi care are ca scop libera rezolvare a propriilor lor treburi, ea devine o organizaţie pentru prădarea şi asuprirea vecinilor, şi, în consecinţă, organele ei se transformă din instrumente ale voinţei poporului în organe de sine stătătoare de dominare şi împilare, îndreptate împotriva propriului lor popor”.

În perioada cuprinsă între secolele VIII-IX, pe de o parte mai dăinuiesc rămăşiţe ale orânduirii de comună primitivă, pe de altă parte apar germenii din care se va dezvolta orânduirea feudală. De aceea pe bună dreptate această perioadă a fost numită semipatriarhală - semifeudală. Necropola tumulară de la Nuşfalău (judeţul Sălaj) reflectă în chipul cel mai clar transformările adânci care se petreceau în secolul VIII şi la începutul secolului IX în sânul societăţii din regiunea vestică a României. „Movila Mare”, cel mai înalt tumul dintre toţi, conţine fără îndoială mormintele unui conducător şi ale familiei acestuia. În jurul „Movilei Mari” au existat alţi şase tumuli (înălţimea lor era de 6-8 m), care, împreună cu „Movila Mare”, formau un grup deosebit, în partea de vest a cimitirului. La o distanţă ceva mai mare, către est de acest grup, se află al şaptelea tumul pe care îl putem include în aceeaşi categorie.

Cu cât cel înmormântat ocupa un loc mai de frunte în societate, cu atât i se ridica deasupra mormântului un tumul mai mare. Proporţionale cu mărimea tumulului sunt şi dimensiunile construcţiei de lemn, în care erau depuse rămăşiţele defuncţilor, precum şi mulţimea ofrandelor (mai ales numărul vaselor sparte ritual). Aceste date ne dovedesc că tumulii mari, dispuşi mai ales în jurul tumulului conducătorului, cuprind mormintele membrilor aristocraţiei tribale pe cale de a deveni stăpâni feudali, pe când sub tumulii mijlocii (cu înălţimea de 1,51-2 m) şi sub tumulii mici (cu înălţimea de 0,50-1 m) se află mormintele oamenilor de rând.

De asemenea, pe baza urmelor culturii materiale a triburilor slave din nord-estul României, purtătoare ale culturii de tip Hlincea I - Luka Raikoveţkaia, putem afirma că în secolele VIII-IX ele s-au dezvoltat în cadrul unei uniuni de triburi cu relaţii de producţie de tip semipatriarhal-semifeudal. În sfârşit, grupurile slave de sud, pătrunzând la nord de Dunăre în secolele IX-X în cadrul primului tarat bulgar, care este un stat de tip feudal timpuriu, contribuie la accelerarea procesului de feudalizare a societăţii de pe teritoriul patriei noastre.

Check Also

Instituţiile şi drepturile cetăţeneşti în România

Justiţia şi apărarea drepturilor cetăţeneşti Una din caracteristicile de bază ale unui sistem democratic este …

Cristalizarea relaţiilor feudale pe teritoriul României în prima jumătate a secolului al XIII-lea

Învingând piedicile dinlăuntru şi dinafară, societatea românească se dezvoltă lent, dar neîncetat, atât din punct …

Monarhia, centru de putere în România

Ferdinand I – un monarh constituţional În perioada interbelică, la fel ca în timpul lui …

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Minorităţile naţionale în România secolului XX

După constituirea României Mari, pe teritoriul ei alături de populaţia românească majoritară, trăia o mai …