Organizarea politico-administrativă a Transilvaniei în secolul al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea

Faţă de a doua jumătate a secolului al XVI-lea, când se constituie principatul autonom sub suzeranitate turcească, organizarea politico-administrativă a Transilvaniei, ca şi instituţiile ei, nu suferă în secolul al XVII-lea modificări esenţiale. Întinderea teritorială a principatului transilvan, statornicită în 1570 prin pacea de la Speyer, rămâne aceeaşi până într-al treilea deceniu al secolului al XVII-lea.

El cuprinde cele şapte vechi comitate ale Transilvaniei, scaunele secuieşti (al căror număr se reduce la cinci în urma contopirii într-unui singur - sub numele de Trei Scaune, - a scaunelor Kezdi, Sepsi şi Orbai), plus nouă scaune săseşti şi trei districte. Din părţile apusene (Partium), principele Transilvaniei stăpânea comitatele Zarand, Crasna, Solnocul de Mijloc şi districtul Chioarului, iar din Crişana şi Banat teritoriile neocupate încă de turci: Ineu, Lugoj, Caransebeş.

În urma păcii de la Mikulov (1622), dintre principele Gabriel Bethlen şi împăratul german, sunt cedate Transilvaniei alte 7 comitate din Partium. şi din Ungaria superioară (Satu Mare, Bereg, Ugocsa, Szabolcs, Zemplen, Borsod şi Abaiij). Pierdute după moartea lui Bethlen, aceste comitate sunt din nou alipite Transilvaniei în urma păcii de la Linz, din 1645, dintre Gheorghe Rakoczi I şi Imperiul habsburgic. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, ca urmare a decăderii principatului Transilvaniei, teritoriul acestuia se îngustează, prin ocuparea de către turci a ultimelor cetăţi bănăţene, a Crişanei până la nord de Oradea, iar înspre Cluj sunt supuse la dări teritoriile până la Huedin.

Ca şi în Moldova şi Ţara Românească, se manifestă şi în Transilvania tendinţa marii nobilimi de a-şi asigura controlul asupra autorităţii princiare. Unul dintre mijloacele de realizare a acestui obiectiv a fost folosirea dreptului de liberă alegere a principelui din partea dietei. Prin aceasta se urmărea împiedicarea instituirii domniei ereditare, care ar fi sporit autoritatea puterii centrale, ca şi a amestecului Porţii în succesiunea la tron.

Principiul liberei alegeri a principelui n-a fost respectat însă în cursul veacului al XVII-lea. Când puterea centrală reuşea să domine nobilimea, principele îşi designa singur urmaşul (Gabriel Bethlen pe soţia sa Ecaterina de Brandenburg, Gheorghe Rakoczi I pe fiul său omonim); Poarta, la rândul ei, a numit direct mai mulţi principi, fără să mai aştepte hotărârea dietei.

După alegerea principelui - când aceasta avea loc - şi confirmarea lui de către sultan, urma ceremonialul încoronării în prezenţa trimişilor Porţii, care-i înmânau însemnele de domnie, apoi jurământul de credinţă al nobilimii şi orăşenimii prezente; ceilalţi nobili şi orăşeni erau ţinuţi să depună jurământul de credinţă în cel mai scurt timp, altfel fiind pasibili de pedeapsa confiscării întregii averi. În drept, principele se bucura de prerogative foarte largi: el dispunea de veniturile ţării, avea dreptul de a bate monedă, conducea justiţia, armata şi administraţia, hotăra în problemele de politică externă. În fapt, aceste prerogative erau deseori îngrădite, pe de o parte de către nobilime, pe de altă parte de către Poarta otomană.

În guvernarea ţării, principele era ajutat de un cancelar; cancelariatul a fost înfiinţat în 1556, la cererea nobilimii, spre a putea exercita astfel un control asupra principelui. Acelaşi rost îl avea şi sfatul principelui. Când autoritatea puterii centrale era mare (ca în vremea lui Gabriel Bethlen şi Gheorghe Rakoczi I), influenţa sfatului era redusă; dimpotrivă, în perioadele de întărire a nobilimii (ca în vremea lui Acaţiu Barcsai şi Mihail Apafi), rolul sfatului era precumpănitor; fără consimţământul acestuia, principele nu putea lua nici o hotărâre în problemele importante ale ţării. Numărul membrilor sfatului, după numeroase oscilaţii, s-a statornicit la 12.

Pe lângă sfat, marea nobilime a încercat să-şi asigure dominaţia politică şi cu ajutorul dietei. De aceea, în lupta pe care o duce puterea centrală pentru întărirea autorităţii sale intră şi măsurile de limitare a rolului acestei instituţii, între 1622 şi 1658, când puterea centrală reuşeşte să domine nobilimea, dieta este convocată o singură dată pe an, în loc de două ori, cum era obiceiul până atunci, în schimb, rolul dietei creşte în perioadele de consolidare a regimului nobiliar.

Între prerogativele principelui era şi numirea dregătorilor din fruntea comitatelor - comiţii - a căpitanilor din scaunele secuieşti, precum şi confirmarea juzilor regeşti din scaunele secuieşti şi săseşti, aleşi de adunările locale ale scaunelor. Aceşti înalţi dregători trebuiau să fie aleşi dintre fruntaşii cei mai bogaţi ai locului. Aceeaşi condiţie trebuia îndeplinită şi de vicecomiţi, care erau numiţi de către comiţi, precum şi de juzii, vicejuzii şi notarii comitatelor, aleşi de comitate cu consimţământul comitelui.

Justiţia are un accentuat caracter de clasă. Pricinile mărunte dintre locuitorii satelor erau cercetate de juzii săteşti. Pentru pricinile mai mari, împricinaţii trebuiau să se adreseze scaunului de judecată al stăpânului de pământ, forului dominai; stăpânul de pământ era dator să judece în timp de opt zile pricina respectivă. De la forul dominai, cei nemulţumiţi se puteau adresa în unele părţi forului imediat superior, care era scaunul de judecată al comitatului. Pentru ţăranii iobagi, acesta era ultima instanţă judiciară unde îşi puteau îndrepta plângerile.

În regiunile unde autonomiile româneşti s-au păstrat mai puternice, s-a menţinut o organizare judiciară proprie, deosebită de cea din comitate. O astfel de organizare e mai bine cunoscută în Ţara Făgăraşului, pentru care s-au păstrat Statutele din 1508 şi Constituţiile din 1657, cuprinzând, amândouă, norme ale dreptului consuetudinar, şi, prin urmare, multe din obiceiurile juridice româneşti ale ţării. Potrivit acestor legiuiri, în Ţara Făgăraşului funcţionau două categorii de foruri judiciare: scaunele inferioare şi scaunul superior.

Existau cinci scaune inferioare în cinci localităţi mai însemnate, dintre care scaunul de curte din Făgăraş era cel mai important. Scaunele inferioare, compuse din 12 asesori boieri şi un notar, judecau pricinile civile ale oamenilor liberi şi dependenţi. De la scaunele inferioare se apela la scaunul superior din Făgăraş. Acest for judiciar, format din 12 asesori, un notar şi doi juzi ai nobililor şi prezidat de căpitanul cetăţii Făgăraşului, judeca pricinile penale şi civile ale boierilor, negustorilor, slujitorilor ostaşi, preoţilor şi libertinilor din Ţara Făgăraşului.

Foruri judiciare proprii aveau şi secuii şi saşii. Prima instanţă a autonomiilor secuieşti şi săseşti era scaunul, unde judecau juzii scăunali ajutaţi de juraţi asesori. Forul următor era „scaunul general”: cel de la Odorhei pentru secui şi cel al Universităţii săseşti, de la Sibiu, pentru saşi. Ultima instanţă judiciară era tabla principelui, la care se apela în pricinile judecate de forurile imediat inferioare: ale comitatelor, al Universităţii săseşti şi al „scaunului general” secuiesc. Acest for, prezidat de judele curţii şi compus din juraţi nobili, numiţi de principe sau de dietă, judeca litigiile mai importante, îndeosebi cele cu privire la proprietate. În sfârşit, atribuţiuni judiciare avea şi dieta, în faţa căreia se aduceau cazurile de trădare a nobilimii sau de violare a intereselor ţării.

Caracterul de clasă al justiţiei rezultă nu numai din organizarea judiciară şi normele procedurale, ci şi din însuşi conţinutul legiuirilor. Aceste legiuiri cuprind dispoziţii discriminatorii între diferitele clase şi pături sociale. De pildă, dacă un nobil rănea un alt nobil era pedepsit cu 12 florini, dar dacă săvârşea acelaşi delict împotriva unui ţăran, pedeapsa era doar de 3 florini; răscumpărarea uciderii unui nobil era de 66 de florini, pe când uciderea unui ţăran era răscumpărată cu 25 de florini.

Caracterul de clasă, feudal, al oştirii rezultă atât din modul de organizare, cât şi din componenţa ei. Oastea Transilvaniei era formată din cetele sau steagurile nobililor, din armata permanentă a principelui şi din trupele de mercenari. Potrivit legilor ţării, în caz de război, nobilimea era obligată să participe la oaste. Cei ce nu răspundeau la chemare erau pedepsiţi cu o amendă care varia între 12 şi 100 de florini, în raport cu mărimea proprietăţii funciare. Nobilii serveau de obicei călări, dar cei săraci puteau merge şi pedeştri. De asemenea, nobilii trebuiau să echipeze un număr de soldaţi călări, iarăşi în raport cu mărimea domeniului, iar cei ce trăiau în alte ţări, dar stăpâneau moşii în Transilvania, erau obligaţi să contribuie cu bani pentru angajarea de mercenari.

Oastea permanentă era formată din categoriile de locuitori liberi cu obligaţii militare: dorobanţi roşii de pe domeniile cetăţilor şi de pe cele fiscale sau dintre români şi secui, mai ales cei ce locuiau la marginile ţării. Aceştia îndeplineau slujba militară ca pedestraşi. Această armată permanentă n-a fost însă nici prea numeroasă şi nici constantă, datorită faptului că lipsea baza economică necesară pentru întreţinerea ei, pe de o parte, iar pe de altă parte, din cauza turcilor, cărora nu le convenea existenţa unei armate permanente însemnate în ţările vasale.

În secolul al XVII-lea, ca în toată Europa, rolul oştii mercenare este precumpănitor faţă de oastea feudală. Armamentul superior şi tactica de luptă nouă explică inversarea raportului dintre categoriile de oşti. Locul pedestrimii ţărăneşti şi al călărimii nobiliare este ocupat tot mai mult de infanteria de mercenari. Starea de război aproape permanentă explică preocuparea puterii centrale pentru aprovizionarea armatei, înzestrarea ei cu armamentul şi echipamentul necesar, pentru buna întreţinere a cetăţilor, mai ales a celor de la marginea ţării.

Check Also

Înfiinţarea regimentelor de graniţă în Transilvania în secolul al XVIII-lea

Proiectul generalului Buccow Din mişcările din urmă şi rezultatele lor, regimul a putut trage concluzia …

Dieta Transilvaniei din 1846-1847

În faţa societăţii transilvane stăteau sarcini foarte importante. Trebuia desfiinţată iobăgia, împreună cu toate sarcinile …

Diversitatea etnică şi confesională. Soluţii politice în România modernă (1859-1918)

Aşezarea geografică a ţărilor române, aflate într-o zonă de confluenţă a intereselor puterilor europene din …

Securitatea şi represiunea politică din România

Lichidarea prin teroare poliţienească a vechilor elite politice şi culturale, precum şi a oricărei opoziţii, …

Stratificarea ţărănimii din Transilvania în secolul al XIV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-lea

Politica social-economică a statului feudal, a nobilimii şi a bisericii catolice, dezvoltarea relaţiilor băneşti şi …