Organizarea politică în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XIV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-lea

Organizarea politică, administrativă, militară şi judecătorească a Ţării Româneşti şi Moldovei - ca şi dezvoltarea lor economică şi socială - este foarte asemănătoare, atât în timpul fărâmiţării feudale, cât şi mai târziu.

Domnia

După cum s-a văzut din paragraful precedent, în fruntea celor două state feudale se găsea un mare voievod şi domn. Domn derivă din latinescul dominus şi înseamnă stăpân (al ţării), iar voievod, cuvânt slav, conducătorul oştilor. La aceste titluri - de mare voievod şi domn, pe care le purtau conducătorii celor două state feudale, se adaugă particula Io, derivat din Ioan, care avea semnificaţia - în concepţia feudală - de cel ales de Dumnezeu pentru a domni şi menirea să ridice prestigiul domnului în faţa supuşilor săi.

În epoca fărâmiţării feudale, posibilităţile domniei de a asigura guvernarea ţării sunt foarte reduse, datorită faptului că o bună parte din teritoriul acesteia era alcătuit din marile domenii feudale, care se administrau în chip autonom, pe baza imunităţii feudale, precum şi din cauza lipsei unui aparat de stat centralizat. Administraţia fiind, în acest timp, un atribut ai proprietăţii, activitatea administrativă a domniei era proporţională cu drepturile de proprietate pe care aceasta le deţinea în diferite părţi ale ţării. De aceea, exercitarea puterii de către domnie în epoca de fărâmiţare feudală poate ii mai uşor înţeleasă dacă o raportăm la cele trei zone în care putem împărţi teritoriul ţării, din acest punct de vedere.

O primă zonă ar fi aceea care cuprinde satele aflate în stăpânire domnească, unele din ele încă de la întemeierea domniei şi al căror număr a crescut pe măsura consolidării acesteia. În aceste sate, domnul se comporta ca oricare boier pe domeniul său; le administra prin intermediul vornicilor locali şi ai curţilor sale. În această privinţă, între domnul stăpân de sate şi marii feudali din ţară nu exista nici o deosebire.

A doua zonă poate fi considerată aceea alcătuită din domeniile marilor boieri şi ale mănăstirilor, răspândite pe întreg teritoriul ţării, unde administraţia era asigurată de proprietari - pe baza privilegiilor de imunitate feudală - şi unde domnul exercita numai drepturile ce decurgeau din situaţia sa de suzeran, folosind dreptul de dominium eminens. Asupra acestei zone, domnul exercita, deci, o autoritate destul de slabă, pe care o punea mereu în discuţie puterea aproape de sine stătătoare a marilor boieri. Ca urmare a procesului de centralizare a statului din a doua jumătate a secolului al XV-lea, privilegiile de imunitate vor fi restrânse şi domnia va câştiga, treptat, dreptul de a asigura şi administrarea teritoriului ocupat de aceste domenii.

În sfârşit, cea de-a treia zonă ar cuprinde satele libere, moşiile micilor boieri - care nu dispuneau de privilegii de imunitate feudală - şi târgurile ţării - considerate şi ele proprietate domnească, dar având o situaţie mai bună decât satele domneşti. În secolele XIV-XV, în această zonă domnia exercita o autoritate politică asemănătoare cu aceea a unei guvernări în sensul propriu al cuvântului. Existenţa acestei zone face, de altfel, ca domnul să fie mai mult decât un mare boier al ţării; sprijinul târgoveţilor, al micii boierimi şi al ţăranilor liberi va fi de o importanţă hotărâtoare în întărirea autorităţii domneşti, în a doua jumătate a secolului al XV-lea.

În perioada fărâmiţării feudale, oraşele - care au fost, în general, în toată Europa, sprijinul de seamă al puterii centrale - erau prea slabe pentru a ajuta pe domn împotriva marii boierimi. Nici mica boierime sau ţărănimea liberă nu constituiau, în această vreme, forţe pe care s-ar fi putut întemeia o autoritate centrală puternică. De aceea, până în a doua jumătate a secolului al XV-lea, domniei i-a lipsit instrumentul de guvernare ce ar fi fost cu adevărat eficace în lupta pentru îngrădirea puterii marilor feudali, domnul fiind silit să se înţeleagă cu marea boierime şi să conducă ţara după placul acesteia.

Atribuţiile domniei

Din această cauză, atribuţiile domniei erau limitate de drepturile şi puterea marilor feudali: domnul era comandantul suprem al armatei, dar autoritatea sa era îngrădită - uneori chiar anulată - de existenţa steagurilor particulare ale marilor boieri; el era judecătorul suprem al ţării, dar judecata se făcea împreună cu sfatul boierilor şi ţinând seama de obiceiul pământului; tot în atribuţiile domniei intra şi emiterea hrisoavelor - care se întocmeau, de asemenea, numai cu consensul sfatului domnesc - şi în care se preciza şi întărea sistemul de exploatare feudală al marilor boieri şi mănăstirilor, domnul asigurând pe beneficiarul actului - pe „credinţa” lui şi a tuturor membrilor sfatului - cu privire la stăpânirea netulburată a domeniului său; în sfârşit, actele de politică externă a ţării se încheiau numai sub controlul sfatului boieresc, care garanta - uneori prin acte separate de ale domnului, ca cele date de boierii moldoveni regelui polon, în 1387, 1433, 1434 şi 1435 - că domnul îşi va îndeplini obligaţiile asumate faţă de suzeranul său, sau se angaja chiar faţă de acesta să împiedice pe domn să pună ceva la cale împotriva sa.

Veniturile domniei

Veniturile domniei proveneau atât din dările pe care domnul le percepea de la satele aflate în proprietatea sa şi din muncile prestate de locuitorii acestora, cât şi, mai ales, din dările şi muncile la care erau obligaţi locuitorii satelor libere şi ai târgurilor. Veniturile domniei proveneau în primul rând din dijmele care se percepeau în natură din produsele realizate de locuitorii ţării.

Principalele dări erau: câbla sau găleata - numită iliş în Moldova - care se percepea din cereale, vama sau desetina (zeciuiala) din oi, porci şi din stupi, precum şi vinăriciul, numit în Moldova şi desetina din vin. Nu sunt amintite în această vreme dările ce se vor plăti mai târziu din animalele mari. Este interesant de subliniat faptul că, în această vreme, când domina economia naturală, chiar cei ce făceau comerţ plăteau dările faţă de domnie tot în natură; în Moldova cei ce deţineau prăvălii erau obligaţi să plătească domniei o dare numită camăna, constând din pietre de ceară.

În prima jumătate a secolului al XV-lea, a început să se perceapă - atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova - o dare în bani, numită bir sau simplu dare. Documentele din această vreme nu ne dau ştiri despre cuantumul birului. În condiţiile economiei naturale, birul - chiar dacă nu a atins proporţiile din secolul al XVI-lea, când a devenit o povară strivitoare - constituia cea mai grea obligaţie fiscală a locuitorilor ţării, la care domnia nu renunţa, de obicei, nici în cazul când acorda scutiri pentru satele unor feudali.

În afară de dările în bani sau în natură, locuitorii ţării erau datori să presteze diverse munci în folosul domniei, ca: transporturi (podvoade, povozi sau cărături), cositul fânului şi păscutul cailor domneşti, tăiatul lemnelor necesare curţii domneşti, reparatul morilor şi iazurilor aflate în proprietate domnească etc. Toate aceste obligaţii - în produse, în bani şi în muncă - faţă de domnie alcătuiau o povară destul de grea pentru locuitorii din Ţara Românească şi Moldova, de care boierii erau în general scutiţi. Venituri însemnate realiza domnia şi din vămile şi ocnele ţării, ca şi din amenzile sau gloabele încasate de la locuitorii ei.

În perioada fărâmiţării feudale, toate aceste venituri - în natură sau în bani - erau considerate veniturile personale ale domnului, nu ale ţării. Din numeroase mărturii ale vremii rezultă că domnul considera vistieria ţării drept proprietatea sa personală. Astfel, în tratatul încheiat în 1449 de Bogdan al II-lea, domnul Moldovei, cu starostele Podoliei, domnul prevede cazul când va fugi din ţară „împreună cu vistieria noastră”.

Veniturile realizate din ţară erau întrebuinţate în interesul domniei; aceasta făcea numeroase danii, mai ales în natură (găleţi sau coloade de grâu, poloboace de vin, măji de peşte, burdufuri de brânză etc.) mănăstirilor din ţară, care le întrebuinţau în folosul lor particular; astfel, în anul 1482, domnul Ţării Româneşti cedează mănăstirii Snagov birul din satele acesteia, ce urma a fi folosit „pentru lucrarea viilor mănăstirii”. De la 1417, în Ţara Românească, şi 1456, în Moldova, o parte din ce în ce mai însemnată din veniturile ţării a început să fie întrebuinţată pentru plata tributului către Imperiul otoman.

Modul succesiunii la tron

Modul succesiunii la tron se baza pe un sistem mixt, ereditar-electiv, întemeiat pe drepturile ereditare ale unei familii domnitoare, dar, totodată, şi pe dreptul de alegere al boierilor. În secolele XIV-XV - ca şi mai târziu, de altfel-nu exista un sistem bine statornicit de succesiune la tron, transmiterea sa depinzând de voinţa boierilor, care puteau alege ca domn pe unul sau altul dintre membrii familiei domnitoare: fii - legitimi sau naturali - şi fraţi ai domnului în scaun. Această posibilitate ca - prin voinţa şi sprijinul marilor boieri - oricine pretindea că este „os domnesc” să ocupe tronul a fost una din împrejurările care au favorizat luptele pentru domnie şi au slăbit autoritatea puterii centrale.

Pentru a consolida dreptul de moştenire (principiul eredităţii), prin înlăturarea jocului periculos al pretendenţilor, şi a da un caracter formal dreptului de alegere al boierilor, unii dintre domni au căutat să-şi desemneze urmaşii încă din timpul vieţii, prin asocierea acestora la domnie; aşa au procedat Basarab cu fiul său Nicolae Alexandru, Mircea cel Bătrân cu fiul său Mihail, Alexandru cel Bun cu fiul său Iliaş sau chiar Ştefan cel Mare cu fiul său Bogdan, urmărind să asigure succesiunea la tron a unuia dintre fii şi să evite luptele dintre ceilalţi copii şi partizanii lor. Asocierea la domnie a fiului avea menirea să anuleze unul din efectele negative ale fărâmiţării feudale, făcând ca alegerea domnului să nu depindă de voinţa marii boierimi.

În afară de asocierea la domnie a fiilor domnului în scaun, se practica uneori şi asocierea fraţilor săi. Această asociere la tron nu se făcea, de obicei, în vederea înlăturării luptelor pentru succesiunea la tron, ci era o urmare a presiunilor sau chiar a luptelor dintre partizanii fratelui asociat şi aceia ai domnului în scaun. Cazul cel mai cunoscut de astfel de asociere este cel al lui Iliaş şi Ştefan, fiii lui Alexandru cel Bun, care îşi împart domnia şi teritoriul Moldovei, în urma câtorva războaie purtate între oştile partizanilor lor.

Este posibil ca şi asocierea la tron a unor fraţi ai domnilor Moldovei sau Ţării Româneşti din ultima treime a secolului al XIV-lea să fie tot rezultatul unor lupte sau contradicţii interne-proprii perioadei de fărâmiţare feudală - pe care documentele vremii nu le amintesc, în afară de cazul menţionat mai sus, a domniei duble a lui Iliaş şi Ştefan şi, poate, a asocierii dintre Vladislav-Vlaicu şi Radu I, asocierile la domnie nu au dus la împărţirea teritoriului ţării între domnii asociaţi, ci doar la împărţirea temporară a suveranităţii.

Dreptul boierimii de a alege pe domn trebuie să se fi manifestat deosebit de puternic de îndată ce, în 1504 - deci după înfăptuirea cunoscutelor sale măsuri de întărire a autorităţii domneşti - Ştefan cel Mare a trebuit să intervină cu toată hotărârea pentru a face ca boierii, întruniţi în vederea alegerii domnului, să recunoască drept urmaş al său pe Bogdan. Mai mult încă, acest drept al boierimii se manifesta chiar şi atunci când domnul obţinea tronul prin puterea armelor, ca în cazul lui Ştefan cel Mare, în 1457, sau al lui Vlad Ţepeş, în 1476; şi în aceste cazuri, domnii erau „aleşi” - sau, mai bine-zis, trebuiau să fie recunoscuţi - de boierimea ţării.

Faptul că, în 1476, Vlad Ţepeş a cerut recunoaşterea fiecărui mare boier în parte dovedeşte că domnul nu putea conduce ţara fără concursul acelora care deţineau puterea în cuprinsul domeniilor lor. Necesitatea alegerii - izvorând dintr-un astfel de raport de forţe dintre boieri şi domn - va fi fost cu atât mai simţită în secolul al XIV-lea.

Cu privire la modul cum se făcea această alegere, izvoare mai târzii - din secolul al XVII-lea - spun că la ea participau „boierii ţării şi mari şi mici şi altă curte măruntă” (este vorba de alegerea lui Ştefan cel Mare); în Ţara Românească, alegerea se făcea, de asemenea, de către „boiarii toţi, şi mari şi mici, şi toată curtea”. După alegere, boierii veneau şi se „închinau” domnului ales, faţă de care depuneau jurământul de credinţă, în calitate de vasali ai noului lor suzeran.

Sfatul domnesc

Sfatul domnesc era instituţia care ajuta domnia în condu-cerea ţarii şi, totodată, instrumentul prin care se realiza în practică controlul boierilor asupra politicii domneşti. El era alcătuit din stăpânii de domenii feudale, care, prin participarea la sfat, îşi îndeplineau obligaţia de consilium faţă de suzeranul lor. Uneori, participau şi mitropolitul şi episcopii ţârii, precum şi egumenii marilor mănăstiri.

Actele principale ale domnului - fie de politică internă sau de politică externă - nu aveau putere dacă nu se obţinea şi consimţământul marilor boieri. Atârnarea peceţilor boiereşti la actele emise de cancelaria domnească sau menţionarea boierilor ca martori reprezentau încredinţarea dată de fiecare dintre aceştia în parte că este de acord cu măsura luată prin documentul respectiv.

În Moldova, se obişnuia chiar ca marii boieri să adauge la consimţământul ce şi-l dădeau şi „credinţa” fiilor lor; menţionarea acestora în asemenea împrejurări avea menirea să arate că boierii erau membri ai sfatului domnesc nu în calitate de dregători sau auxiliari ai domniei, ci ca stăpâni ai domeniilor lor. Când un astfel de boier era şi dregător, „credinţa” fiilor săi nu era adusă în calitatea sa de dregător al domniei, ci de stăpân de domeniu, deoarece fiii nu moşteneau dregătoria, ci doar domeniul. De altfel, nu rareori, marii boieri apar în sfatul domnesc - ca şi feudalii apuseni - cu numele proprietăţii sau domeniului principal (Ivan de la Tulova, Giurgiu de la Frătăuţi, Dragomir de la Şegarcea etc.), tocmai pentru a preciza că sunt membri ai sfatului în calitatea lor de stăpâni ai acestor domenii.

Influenţa marilor feudali în sfatul domnesc depindea de averea lor, de numărul satelor ce stăpâneau. O situaţie deosebită aveau, de pildă, în Moldova, marii boieri Mihail de la Dorohoi, proprietar a peste 50 de sate-care apare primul între membrii sfatului - Ivan de la Tulova - care avea 38 de sate - sau Cupcici vornicul, posesor a peste 20 de sate.

O influenţă puternică exercitau şi boierii bătrâni, care fuseseră membri ai sfatului vreme îndelungată - unii până la 20-25 de ani - precum şi rudele domnului. Numai acestor mari boieri li se dădea titlul de pan sau jupan, titlu pe care îl purtau uneori şi membrii familiei domneşti. Mai târziu, în a doua jumătate a secolului al XV-lea, aceşti mari boieri vor fi numiţi vlastelini.

În Moldova, numărul membrilor sfatului era mai mare decât în Ţara Românească; aici întâlnim până la 20, uneori chiar 30 de boieri în sfat, faţă de 10-15, câţi participă de obicei în Ţara Românească. În împrejurări deosebite, când trebuiau să se ia unele hotărâri importante - ca, de pildă, în 1421, când Alexandru cel Bun încredinţează Rimgaillei, fosta sa soţie, târgul Siret şi alte venituri, sau în 1456, când domnul Moldovei acceptă să plătească tribut turcilor - se convoca un sfat mai larg, care cuprindea uneori peste 50 de membri.

Hotărârile obişnuite ale sfatului domnesc se luau în numele tuturor boierilor mari şi mici ai ţării; în acte nu se menţionează, însă, decât numele marilor boieri şi al unor dregători, până la stolnic şi postelnic; ceilalţi erau cuprinşi în formula „şi credinţa tuturor boierilor noştri mari şi mici”. Faptul că domnul invoca „credinţa” tuturor boierilor ţării arată că toţi aceştia aveau dreptul să participe la cârmuirea ei, că boierimea guverna ca clasă.

Dregătorii curţii domneşti

Alături de marii boieri, posesori de domenii feudale, în sfatul domnesc apar şi alţi boieri care au titluri de dregători ai domniei. În afară de curţile sale locale, domnul avea şi o curte centrală - la Baia, Siret apoi Suceava, în Moldova, la Argeş, Câmpulung, Târgovişte şi apoi Bucureşti, în Ţara Românească - unde se întruneau de obicei boierii - a căror absenţă îndelungată de la curte era considerată hiclenie - şi unde domnul căuta să organizeze un întreg aparat menit să asigure fastul necesar pentru a pune în evidenţă - atât faţă de clasa stăpânitoare, cât şi faţă de ceilalţi supuşi ai săi - caracterul deosebit al puterii care se întruchipa în persoana sa. În modul de organizare a fastului curţii domneşti se simte o puternică influenţă bizantină.

Din aceste nevoi de asigurare a fastului domniei au luat naştere dregătoriile de curte, al căror rol este subliniat de formula unor acte din Ţara Românească din secolul al XV-lea şi cel următor, în care deţinătorii lor sunt numiţi dregători din „casa” domnească. Dregătorii de curte - care apar în documente mai cu seamă în timpul lungilor domnii ale lui Mircea cel Bătrân şi Alexandru cel Bun, când a avut loc o mai temeinică organizare a funcţiilor lor - nu pot fi asemănaţi cu funcţionarii administrativi din vremea statelor moderne - cu miniştrii, de pildă - aşa cum îi prezenta istoriografia burgheză. O dovadă elocventă în acest sens este faptul că - în afară de dregătorii de la curtea domnului - şi doamna, care, evident, nu putea guverna, îşi avea - din aceleaşi nevoi de fast - curtea ei, cu paharnic, vistier, diac etc.

În secolele XIV-XV, când nu exista o diferenţiere între dreptul public şi privat, atribuţiile unor dregători ca spătarul, comisul, stolnicul etc. sunt numai simbolul participării lor la viaţa de curte, care cuprinde şi ansamblul nediferenţiat al gospodăriei statului. Nediferenţierea atribuţiilor administrative între dregătorii curţii domneşti rezultă din faptul că fiecare dintre aceştia putea fi ispravnic (executor) al unei porunci domneşti, indiferent de natura ei. Ispravnic putea fi oricare dintre membrii sfatului, fie că era comis şi avea, deci, grija grajdurilor domneşti, fie că era vornic, logofăt etc.; ei îndeplinea, în acest caz, o delegaţie dată ad-hoc de domn şi de sfatul domnesc, care precizau în documentul respectiv limitele competenţei administrative a ispravnicului. O oarecare diferenţiere exista, totuşi, între atribuţiile unor dregători ca logofătul, vornicul şi vistierul, care nu făceau parte din categoria dregătorilor personali ai domnului.

Vornicul era conducătorul curţii domneşti - fie al curţii centrale, sau al uneia locale (Roman, Bârlad, Hârlău etc.) - fiind mai marele „slugilor” şi curtenilor care asigurau administraţia curţii respective şi a teritoriului ce depindea de această curte. Vornicul curţii centrale avea atribuţiile cele mai cuprinzătoare, administrative, militare şi judecătoreşti. În calitatea sa de conducător al curtenilor, el comanda armata, în timp de război, în lipsa domnului.

Tot în această calitate, prin slugile şi curtenii săi, el strângea gloabele, având dreptul de judecată în ţară. Logofătul era mai marele cancelariei domneşti, cel care îngrijea de redactarea hotărârilor luate de domn şi de sfatul său de boieri şi care întărea cu pecetea domnului aceste hotărâri. Vornicul şi logofătul erau dregătorii cei mai însemnaţi şi ei apăreau de obicei printre primii în sfat, alături de boierii fără dregătorii. Vistierul ţinea socotelile veniturilor domniei.

În afară de aceştia, mai erau o seamă de alţi mari dregători, care îndeplineau diverse slujbe pentru domn: spătarul purta la ceremonii spada domnului, simbolul puterii sale militare de comandant al oştirii; stolnicul avea grija mesei şi a ospeţelor domneşti, iar paharnicul sau ceaşnicul o grijă asemănătoare în ceea ce priveşte aprovizionarea cu vinuri a curţii; comisul era îngrijitorul grajdurilor şi al echipajelor domneşti iar postelnicul sau stratornicul al camerei de culcare a domnului; cu timpul, acesta din urmă a devenit unul din sfetnicii cei mai apropiaţi de persoana domnului.

Aceştia sunt dregătorii care, începând de la sfârşitul secolului al XIV-lea, apar de obicei în sfatul domnesc, alături de marii boieri fără dregătorii şi de dregătorii teritoriali, pârcălabii sau starostii. Tot un asemenea dregător teritorial este în această vreme şi banul de Severin, care apare în sfatul domnesc al Ţării Româneşti în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân (în ultimul deceniu al secolului al XIV-lea şi în primele două ale celui următor).

Pe lângă aceşti mari dregători, în cursul secolului al XV-lea, sunt amintiţi în documente o seamă de alţi demnitari care îndeplineau diverse atribuţii la curtea domnească şi care sunt menţionaţi şi ei uneori între membrii sfatului: clucerul era dregătorul care ţinea cheile magaziilor cu alimente; slugerul se ocupa de aprovizionarea cu carne a curţii domneşti; pivnicerul era mai mare peste pivniţele domneşti; cămăraşul avea grija monetăriei, mai târziu şi a cămării (averii personale a domnului); medelnicerul se îngrijea de veselă şi de obiectele de spălat ale domnului etc.

Un dregător care este menţionat prima oară în documente în a doua jumătate a secolului al XV-lea şi a cărui apariţie poate fi legată de procesul de întărire a autorităţii centrale, fiind simbolul dezvoltării aparatului represiv al domniei, este armaşul - executorul pedepselor hotărâte de domn - amintit prima oară în timpul domniilor lui Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare. Tot în vremea lui Ştefan cel Mare apare şi noua dregătorie de portar de Suceava, cu rosturi importante în conducerea armatei.

În decursul secolului al XV-lea, mai ales în a doua jumătate a sa, are loc transformarea treptată a sfatului domnesc, care va fi constituit la sfârşitul acestui secol şi începutul celui următor numai din dregători sau foşti dregători ai domniei. Eliminarea treptată din sfatul domnesc a boierilor fără dregătorii şi reducerea numărului participanţilor la sfat sunt strâns legate de procesul de întărire a autorităţii centrale din a doua jumătate a secolului al XV-lea.

Deosebirea dintre dregătorii feudali şi funcţionarii statului burghez constă nu numai în faptul că atribuţiile lor nu sunt complet diferenţiate, dar şi în acela că nici un asemenea dregător - mare sau mic - nu avea leafă. Toţi aceşti dregători primeau pentru serviciile lor - pe lângă danii de sate sau pământuri domneşti - venituri în natură sau, mai rar, în bani, din slujbele pe care le îndeplineau; ei primeau o parte din dările sau amenzile ce încasau în numele domniei. În această privinţă, un document din 1487 este revelator; dăruind la acea dată mănăstirii Snagov găletăritul din judeţul Brăila, domnul arată că găleţile vor fi strânse şi scrise de două slugi domneşti, numiţi găletari, care vor primi pentru slujba lor câte 4 găleţi „să le ajungă la amândoi 8 găleţi”.

Cei care încasau gloabele sau amenzile îşi opreau, de asemenea, o parte pentru ei; în Moldova o treime din amendă (tretina), iar în Ţara Românească o parte nedefinită, pe care documentele o numesc „ce le este dreptul (dregătorilor) şi cum va fi gloaba”. În condiţiile economiei naturale, acesta era singurul mod de răsplătire pe care şi-l putea îngădui domnia. Se înţelege că un asemenea sistem de plată dădea naştere la un nesfârşit cortegiu de abuzuri.

Check Also

Partida naţională

Partida naţională a fost gruparea boierilor din jurul colonelului Ion Câmpineanu, care, între 1835 şi …

Modelul politic liberal

Monarhia parlamentară Partizanii liberalismului au găsit în monarhia parlamentară engleză şi ulterior în democraţia republicană …

Anularea alegerilor din Moldova din iulie 1857

Dând curs uriaşei mişcări de protest din Principate, puterile favorabile Unirii, în frunte cu Franţa …

Cele din urmă lupte politice ale partidei naţionale şi produsele ei literare

Radu Mihnea şi Ştefan Tomşa, uneltele oarbe ale turcilor, purtară numai în taină o politică …

Tributul şi alte poveri ale Moldovei şi Ţării Româneşti

Cu ce scop era pus în scaun un domn român, el ştia cât se poate …