Organizarea muncitorimii din Craiova în timpul revoluţiei populare din 1944-1947

La Craiova, primul popas în direcţia organizării muncitorimii în întreprinderi l-a marcat constituirea unor comitete de iniţiativă sindicală. Comitetele de iniţiativă au reuşit să formeze din primele zile ale lui septembrie comitete de fabrică într-o serie de întreprinderi de stat şi particulare.

Primii care şi-au reorganizat sindicatele şi mai ales comitetele de fabrică au fost muncitorii tipografi, cei din construcţii, industria îmbrăcămintei şi încălţămintei. La 11 septembrie 1944, s-a reconstituit pe baze noi sindicatul metalurgist din localitate, alcătuit din delegaţi ai muncitorilor de la fabricile Semănătoarea, Brătăşanu şi Graepel. La 15 septembrie, s-a organizat sindicatul muncitorilor de la CFR, iar la 17 septembrie cel al funcţionarilor particulari.

Spre sfârşitul lunii octombrie, obiectivul cuprinderii în sindicate l-au constituit salariaţii din învăţământ. Au fost alese comitete provizorii de organizare care-şi propuneau gruparea învăţătorilor şi a profesorilor secundari în sindicate unice.

Amploarea organizării muncitoreşti a pus în alertă miniştrii reacţionari din guvern şi elementele din aparatul de stat credincioase vechiului regim. La 29 septembrie 1944, inspectorul general al regiunii a IV-a Craiova consemna îngrijorat într-un raport, adresat mai marilor săi, că „În momentul de faţă preocuparea principală a muncitorimii este organizarea în sindicate profesionale şi comitete de fabrică”.

Consecinţele nu au întârziat, muncitorimea având de înfruntat atât ostilitatea şi interdicţiile ordonate de miniştrii reacţionari din guvernul Sănătescu, cât şi împotrivirea reacţiunii locale şi a patronilor, care s-au dedat la diversiuni, şi nu puţine au fost tentativele de dezbinare a muncitorilor prin încercarea de a introduce în comitetele de fabrică a unor elemente ostile înnoirilor democratice.

În unire cu autorităţile, unii patroni s-au opus categoric organizării sindicatelor, căutând să împiedice unitatea muncitorească, fie prin concedieri abuzive, fie prin restrângerea activităţii de producţie. Brătăşanu, patronul întreprinderii metalurgice, sub pretext cu nu are materii prime şi posibilităţi de desfacere pentru produsele fabricate, a concediat muncitorii, parte din ei membri ai comitetului de fabrică, iar un număr de 14 pentru că ceruseră să se înroleze în divizia „Tudor Vladimirescu”.

În activitatea organizaţiilor muncitoreşti din Craiova au apărut elemente calitativ noi. De la cererea dreptului de organizare s-a ajuns la exercitarea dreptului de control al producţiei care obliga pe patroni să folosească din plin capacităţile de producţie ale fabricilor, să reconstruiască pe cele distruse sau lăsate în părăsire în timpul războiului.

Sindicatele şi comitetele de fabrică şi-au manifestat pe deplin atributele de organizaţii revoluţionare ale muncitorilor şi de embrion al noii puteri cerând aprovizionarea ritmică a frontului, demascând acţiunile de sabotaj ale patronilor şi impunându-le acestora: salarii în raport cu scumpetea, ziua de muncă de 8 ore, plata concediilor anuale, asigurări sociale, aprovizionarea cu lemne, plata orelor suplimentare, reprimirea celor concediaţi, recunoaşterea comitetului de fabrică etc.

S-a accentuat caracterul politic al revendicărilor muncitorimii craiovene unele din ele vizând dreptul la întruniri, drepturile femeilor, tineretului etc. Spre exemplu, la adunarea din 9 octombrie, de la Fabrica „Semănătoarea”, din Craiova, s-a formulat şi aprobat un program de revendicări care, alături de cereri privind mărirea salariilor, sporuri pentru orele suplimentare, respectarea dreptului la concediu etc., figura şi „respectarea demnităţii  muncitorilor”, specificându-se printre altele, cererea de a se desfiinţa bătaia ucenicilor şi corvezile.

Muncitorii fabricii de paste făinoase „P. Marotineanu” cereau într-un memoriu „salariu egal la muncă egală pentru femei şi tineret, dreptul lor de organizare şi acţiune, înfiinţarea unui «economat»” etc. Cei de la Graepel au adoptat o moţiune de protest împotriva tentativei majorităţii reacţionare din guvernul Sănătescu de a repune în circulaţie legi antimuncitoreşti, printre care legea Trancu-Iaşi.

Pe lângă comitetele sindicale din întreprinderi au fost create comisii speciale, care urmăreau ca activitatea întreprinderilor să decurgă normal, să controleze felul cum sunt folosite materiile prime, utilajele, drumul pe care-l luau produsele finite, felul în care erau respectate preţurile fixate de stat etc. Controlul muncitoresc s-a manifestat la Craiova şi prin încheierea, în multe întreprinderi de stat şi particulare, a unor contracte colective între comitetele sindicale, ca reprezentante ale muncitorilor, şi patroni.

În ultimele luni ale anului 1944 şi în primele patru luni ale anului 1945, activitatea organizaţiilor sindicale se desfăşura sub lozinca „Totul pentru front, totul pentru victorie”, iar scopul principal era cucerirea puterii politice şi instaurarea unui regim care să reprezinte dictatura revoluţionar-democratică a proletariatului şi a ţărănimii, sub conducerea proletariatului.

La Craiova au fost multe cazuri când la cererea organizaţiilor muncitoreşti s-a hotărât să fie îndepărtate din întreprinderi elementele reacţionare care sabotau producţia. Aşa s-a procedat la atelierele CFR Craiova şi la alte întreprinderi din regiune. Explicând rolul controlului muncitoresc, Comitetul regional Oltenia arăta, prin organul său de presă, că „Muncitorimea nu mai poate tolera ca interesele superioare ale ţării să fie sabotate de reacţionarii din conducerea marilor întreprinderi.

Participarea maselor la viaţa politică devine efectivă în toate domeniile şi dezvoltă forţele care sparg orice piedică în calea progresului economic şi social. Acolo unde fabricanţii nu vor sau nu mai pot să asigure producţia necesară frontului şi spatelui frontului, muncitorimea trebuie să ia asupra ei această sarcină de interes naţional”.

Acţiunile organizaţiilor muncitoreşti din Craiova urmăreau ca paralel cu întărirea organizatorică şi creşterea combativităţii revoluţionare a maselor să intervină direct în viaţa economică a întreprinderilor, să învingă rezistenţa elementelor reacţionare din fruntea fabricilor şi uzinelor, care sabotau frontul şi procesul refacerii, să combată specula, să mărească producţia şi să contribuie la vindecarea rănilor produse de război.

Check Also

Întinderea şi organizarea administrativă a Daciei

La sfârşitul celui de-al doilea război dacic întreg teritoriul care formase regatul lui Decebal era …

Cucerirea puterii politice de către Tudor Vladimirescu. Relaţiile sale cu boierii divaniţi în a doua etapă a mişcării revoluţionare din 1821

Cel care s-a opus venirii lui Tudor Vladimirescu cu Adunarea norodului în capitală a fost …

Prima intervenţie otomană pentru înăbuşirea Revoluţiei din 1848

Revoluţia din Ţara Românească a rămas, aşadar, să se apere singura împotriva ameninţărilor din afară, …

Craiova – centru de cultură în Evul Mediu

Craiova s-a afirmat în viaţa Olteniei şi a Ţării Româneşti în secolul al XVI-lea ca …

Poziţia lui Mihail Suţu în timpul Revoluţiei din 1821

Ideea că fanarioţii n-au opus nici o rezistenţă lui Tudor Vladimirescu, ci, dimpotrivă, s-au solidarizat …