Organizarea militaro-administrativă a teritoriul ocupat în timpul primului război mondial

Organizarea teritorială

Anii de război care trecuseră au însemnat pentru ţările beligerante aflate în conflict o perioadă grea, epuizantă, atât din punctul de vedere al resurselor umane folosite cât mai ales al celor materiale. Puterile Centrale, deşi reuşiseră în primele 17 luni de război să cucerească un teritoriu de aproape 500.000 kmp ce reprezenta ca valoare aproximativ 100.000.000.000 de mărci, la care se mai adăugau oraşele, pădurile şi obiectivele industriale respective, au intrat în anul 1916 cu o situaţie generală de-a dreptul critică.

Lipsa de alimente devenise o problemă foarte grea, resimţită deopotrivă de populaţia civilă şi de militari. În rândurile soldaţilor germani sătui de război, moralul era destul de scăzut, din armata austro-ungară dezertările deveneau tot mai numeroase, rezervele de combustibil necesare războiului erau insuficiente, iar materiile prime necesare fabricării muniţiilor erau pe sfârşite.

Starea militară a Imperiului austro-ungar a fost în tot timpul războiului extrem de precară, ceea ce a reclamat în permanenţă ajutorul Germaniei. Cu totul deplorabil se prezenta Austro-Ungaria şi sub raport financiar. Pentru menţinerea unui relativ echilibru financiar, Austro-Ungaria primea lunar din partea Germaniei câte 100 milioane mărci - necesare susţinerii valutei imperiului - suma respectivă ridicându-se în cursul războiului la patru miliarde. Exprimând, în modul cel mai plastic, situaţia de atunci a Austro-Ungariei, contele Ottocar Czernin ,o compara cu „situaţia unei rude sărace care trăieşte de pe urma vărului bogat”.

Comparaţia este valabilă numai parţial întrucât şi Germania trecea printr-o perioadă de acută criză financiară. Reliefând această stare de lucruri, un observator contemporan cu evenimentele aprecia că Germania, chiar învingătoare, va avea o imensă datorie cu o anuitate de trei miliarde, ceea ce echivala aproape cu bugetul ţării. Se impunea, prin urmare, găsirea unor noi surse care să asigure continuarea războiului. Cum România dispunea de resurse apreciabile în acest sens, ea a devenit ţinta principală spre care şi-a îndreptat privirile Germania, secondată îndeaproape de Austro-Ungaria.

Încă de la începutul conflagraţiei, Puterile Centrale au tratat România ca un factor determinant pentru soarta războiului, din cauza cerealelor, a petrolului şi a importanţei sale strategice, studiind-o în ambele ipoteze: de aliată sau duşmană. În anul 1916, la o scurtă perioadă după intrarea statului român în acţiune, atunci când luptele din zona Carpaţilor mai erau în plină desfăşurare, cercurile conducătoare germane şi austriece au stabilit în cadrul unor întruniri speciale măsurile ce urmau să le aplice în tara invadată.

De pildă, la Conferinţa de la Berlin, ţinută în zilele de 28 şi 29 octombrie 1916, la care au participat reprezentanţi ai Germaniei, Austro-Ungariei şi Bulgariei, au fost discutate amănunţit modalităţile privind capturarea produselor din România, sistemul financiar, formele de organizare şi mijloacele de constrângere ce urmau a fi utilizate de ocupanţi. În cuvântul său, maiorul von Kessler a precizat intenţiile urmărite de Comandamentul Suprem de a organiza din timp administraţia militară pentru cazul ocupării teri-toriului românesc. Cu prilejul altor întrevederi din 20 şi 30 noiembrie 1916 de la Viena, s-au abordat probleme referitoare la modul de repartizare a materiilor prime capturate din România şi la rolul Statului Major Economic.

Pe temeiul acestor date se poate afirma că puterile străine au pătruns în teritoriul românesc cu planul privind organizarea lui deja conceput, căruia i s-au adus pe parcurs perfectări, în funcţie de condiţiile noi ivite în timpul ocupaţiei. Pe de altă parte, mai intervine, atunci când ne referim la organizarea teritoriului românesc invadat, şi un alt aspect ce trebuie avut în vedere.

Principala autoritate din timpul ocupaţiei - Germania, venea în România având o bogată experienţă în materie de exploatare a teritoriilor străine, câştigată anterior pe seama subjugării unor populaţii victime ale războiului imperialist de cotropire, cum a fost cazul belgienilor sau sârbilor. La sfârşitul anului 1916 sosise rândul românilor care aveau să plătească un tribut greu pentru singura „învinuire” ce li se putea aduce, aceea de a se fi ridicat la luptă curajoasă pentru dezrobire şi unitate statală.

Sistemul de organizare utilizat în România în perioada de ocupaţie a constituit expresia celui mai perfect model de asuprire şi exploatare intensă a unei naţiuni din partea unor forţe cotropitoare. În angrenajul său au fost cuprinse toate compartimentele de activitate, accentul principal căzând pe sectorul economic, vizat în mod deosebit de către ocupanţi pentru motivele arătate. Autoritatea supremă militară în timpul ocupaţiei era reprezentată de Marele Cartier al grupului de armate Mackensen, prescurtat O.K.M. (Ober Komando Mackensen), având reşedinţa stabilită la „Athenee Palace” din Bucureşti.

Partea invadată a României a fost compartimentată administrativ în mai multe zone:

  • Teritoriul Administraţiei militare (Gebiet der Militar Verwaltung) care cuprindea cea mai mare parte din suprafaţa cotropită a ţării - cea 65.000 kmp, incluzând judeţele: Argeş, Dâmboviţa, Dolj, Gorj, Ialomiţa, Ilfov, Mehedinţi, Muscel, Olt, Prahova, Vâlcea, Romanaţi, Teleorman şi Vlaşca.
  • Zona etapelor (Etappengebiet), cuprinzând o fâşie de teren de-a lungul râului Buzău, din Carpaţi până la Dunăre. Constituirea acestei zone a avut la bază nevoia de aprovizionare a trupelor de front cu alimente şi alte articole necesare ducerii luptei. Surplusul era transportat în ţările invadatoare. Comanda zonei a fost atribuită Inspectoratului 15 Etape.
  • Zona Armatei a 9-a de operaţii (Operationsgebiet), cuprinzând teritoriul unde s-au desfăşurat operaţiile militare după cum îl defineşte şi denumirea, era formată din judeţele: Buzău, Râmnicul Sărat, Putna şi Brăila. Atât conducerea militară cât şi administrarea judeţelor respective au revenit direct şefului suprem al armatei de ocupaţie.
  • Dobrogea cu judeţele sale având o organizare proprie. Aici. s-a manifestat pregnant regimul de condominium exercitat de către Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia. Se impune, de asemenea, precizarea că la începutul ocupaţiei, în Dobrogea a dominat autoritatea bulgară. Regimul excesiv promovat de inamic pe pământul dobrogean a depăşit în atrocităţi, cu mult, situaţiile întâlnite în restul teritoriului cotropit.

Potrivit divizării făcute spaţiului românesc cotropit, zona de bază teritorială a constituit-o primul compartiment, motiv pentru care ne îngăduim o prezentare mai detaliată privind organizarea acestui sector. Având cuvântul hotărâtor în cadrul Administraţiei militare, ca de altfel în întreaga zonă ocupată, Germania a iniţiat aici o serie de măsuri. Faptul că teritoriul din raza Administraţiei militare reprezenta principalul leagăn al surselor de profit economic pentru duşmani explică atât natura cât şi diversitatea formelor de organizare ce s-au utilizat.

În perioada când acţiunea de ocupaţie era în curs, autoritatea străină a fost reprezentată prin „Guvernământul imperial” (Kaiserliches Gouvernement) al cărui aparat a îndeplinit misiunea de aprovizionare a armatei, asigurarea cazării militarilor, a securităţii lor şi supunerea populaţiei locale. Forţa principală executivă în perioada respectivă a constituit-o Inspectoratul 15 Etape. Treptat s-au pus bazele unei administraţii militare de durată în România (Militar Venvaltung în Rumanien).

Pentru a putea fi cât mai bine valorificate rezervele economice din cadrul Administraţiei militare, teritoriul a fost parcelat pe suprafeţe de exploatare după reşedinţele comandamentelor militare:

  • Zona comandaturii Bucureşti (cuprindea partea nordică a judeţului Ilfov şi capitala);
  • Zona Piteşti (cu judeţele Argeş, Olt, Romanaţi, Rm. Vâlcea şi Teleorman);
  • Zona Craiovei (includea judeţele Dolj, Gorj şi Mehedinţi) ;
  • Zona Ploieşti (cuprindea judeţele Dâmboviţa, Muscel, Prahova şi Vlaşca);
  • Zona Călăraşi (avea sudul judeţului Ilfov şi judeţul Ialomiţa).

Ca forţă de constrângere existau în interiorul fiecărei zone câte 2-3 comandaturi de etapă. După stabilirea frontului pe Şiret şi gurile Dunării, zonele militare au încetat să mai existe. Teritoriul Munteniei şi al Olteniei din cadrul Administraţiei militare a fost organizat în 14 districte militare şi anume: Mehedinţi, Gorj, Dolj, Vâlcea, Romanaţi, Argeş, Olt, Teleorman, Muscel, Dâmboviţa, Vlaşca, Prahova, Ilfov şi Ialomiţa. Districtele conduse de comandaturi au înlocuit vechile judeţe, ale căror delimitări s-au păstrat, în linii generale, aceleaşi, folosindu-se şi denumirile respective. Din cele 14 comandaturi districtuale, 3 erau austro-ungare (Romanaţi, Dâmboviţa şi Vâlcea), iar restul, de 11, erau germane.

Comandaturile districtuale militare îşi îndeplineau misiunile de menţinere în subordine a populaţiei şi exploatare intensă economică a zonelor respective prin intermediul comandaturilor de etapă (care erau germane) şi a comandaturilor de staţiuni de etapă (austro-ungare). Fiecare comandatură îşi exercita autoritatea pe o zonă teritorială limitată din cadrul unui district. În funcţie de mărime, districtele puteau avea câte două, trei, patru sau chiar cinci comandaturi de etapă.

Comandaturile de etapă germane (32 în total) aveau fiecare câte un simbol (o cifră) ce le identifica. Comandaturile de staţiuni de etapă austro-ungare (10 la număr) erau marcate prin abreviaţiunea KUK (Keiserliche und Konigliche - Komandatur = Comandatura de etapă regală şi imperială), urmând denumirea localităţii unde comandatura de etapă respectivă îşi avea sediul. Comandatura imperială a Bucureştilor, cum era denumită, avea mai multe circumscripţii pe raza capitalei prin intermediul cărora îşi desfăşura activitatea.

Pe teritoriul Dobrogei sau cel al zonei de operaţii militare au existat, de asemenea, comandaturi de etapă, însă cu o situaţie aparte. Comandaturile din cadrul Dobrogei (5 de etapă şi economice) erau subordonate direct Administraţiei germane de etape Dobrogea. În legătură cu componenţa administraţiei comunale în Constanţa în timpul invaziei, potrivit memoriului înaintat Ministerului de Interne de către primărie privind consecinţele ocupaţiei, în primele trei luni administraţia comunală a fost de esenţă bulgară, în continuare timp de 7 luni austro-ungară, iar în restul timpului germano-bulgară şi turcă până în luna noiembrie 1918 când s-a ajuns din nou la o administraţie bulgară, care s-a menţinut până la data de 2 decembrie 1918. Acest lucru a facilitat atât exploatarea economică a oraşului, cât şi o multitudine de abuzuri şi crime comise de către inamic pe seama populaţiei române. În judeţele Buzău şi Rm. Sărat, comandaturile de etapă au acţionat în interesul trupelor duşmane de operaţii şi depindeau de comandamentul armatei a IX-a.

Din analiza modului în care a fost organizat teritoriul Administraţiei militare se desprind unele elemente semnificative. Dacă în cazul districtelor, acestea au constituit o continuare a fostelor judeţe ca rază de acţiune, etapele militare ne apar ca elemente noi, specifice situaţiei militare de ocupaţie în care se găsea ţara. Raza de activitate a fiecărei etape includea aproximativ 3-4 plăşi. Tot legat de împărţirea teritoriului românesc cotropit trebuie să mai amintim şi faptul că s-au constituit, pe centre mari administrative, reprezentanţe permanente pentru „apă-rărea intereselor germanilor”. Reprezentanţa din Craiova, de exemplu, cuprindea judeţele Olt şi Argeş, împreună cu cele cinci judeţe din Oltenia.

Autorităţile centrale şi locale străine din timpul Administraţiei militare de ocupaţie

Cadrul organizării Administraţiei militare s-a sprijinit pe mai mulţi pivoţi de susţinere, a căror forţă era exprimată prin foruri centrale speciale cu atribuţii bine stabilite. Pentru îndeplinirea sarcinilor ce-i reveneau, fiecare componentă a sistemului cent i al de organizare dispunea de un aparat militaro-instituţional complex ce pătrundea până în cele mai îndepărtate colţuri ale teritoriului ocupat, inclusiv în zona Dobrogei sau cea a operaţiilor de front, intervenind şi aici în toate problemele ce nu aveau tangenţă directă cu operaţiile, militare.

Principala autoritate în cuprinsul zonei administrată de către duşmani a constituit-o, după Mackensen, care era comandantul grupului de armată OKM şi al teritoriului ocupat, guvernatorul militar. Berlinul a numit în această calitate, începând cu data de 9/22 decembrie 1916, pe contele Tulff von Tscheppe und Weidenbach, general de infanterie, fost comandant de corp de armată pe frontul de apus. Contemporanii ni-l descriu ca o personalitate ştearsă, fără orizont, de o brutalitate excesivă, care nu ţinea cont de nici o îngrădire legală, recurgând la orice mijloace pentru realizarea unor profituri maxime în favoarea Germaniei. În problemele de conducere şi organizare, contele Tulff s-a bucurat de serviciile colonelului Hentsch care a îndeplinit misiunea de şef al statului major al Administraţiei militare în România.

Potrivit opiniilor contemporane, colonelul Hentsch era foarte mult apreciat în cadrul statului major german, fiind considerat ca un ofiţer superior de bază, înzestrat cu o ageră inteligenţă şi o deosebită perspicacitate mai ales în probleme de organizare. Se evidenţiase în acest sens pe frontul european de vest, în timpul bătăliei de pe Marna. Trimiterea lui în România nu s-a făcut întâmplător. Acest lucru constituie încă o dovadă pe lângă multe altele, referitoare la planurile germane privind intensa exploatare a teritoriului românesc ocupat, uzându-se de toate mijloacele posibile. Împrejurările au făcut ca Hentsch să rămână înghiţit în pământul împotriva căruia a lucrat. A încetat din viaţă în februarie 1918 şi a fost înmormântat la cimitirul militar german de la Belu.

Pe lângă guvernatorul general se afla câte un ataşat din partea fiecărei puteri aliată Germaniei, având ca scop susţinerea intereselor cotropitoare ale statelor respective. Guvernatorul german din timpul administraţiei militare în România şi-a îndeplinit misiunea de subjugare a populaţiei şi exploatare a bogăţiilor aflate în cuprinsul teritoriului vremelnic cotropit, prin următoarele organe centrale:

  • Oberquartiermeisterstab (Comandamentul suprem militar);
  • Verwaltungsstab (Statul major administrativ);
  • Wirtschaftsstab (Statul major economic);
  • Militarverwaltungspolizei (Politia administrativă militară).

În sarcina Comandamentului suprem militar cădeau problemele generale şi cele de ordin militar din cuprinsul administraţiei germane. De pildă, avea în grijă conducerea militară a capitalei ce a fost încredinţată generalului Koch; răspundea de asigurarea efectivului militar necesar comandaturilor militare districtuale, de etapă şi jandarmeriei; urmărea, de asemenea, problema transporturilor, a serviciilor sanitare, a personalului etc. Statul major administrativ a constituit un vast aparat militarizat, care a preluat şi condus toate laturile vieţii administrative, financiare de aprovizionare, telecomunicaţii sau de transporturi ce au existat în perioada anterioară ocupaţiei. Statul major administrativ a dispus de o conducere centrală dirijată de consilierul Welser, apreciat ca specialist în probleme de administraţie.

Având ca misiuni principale asigurarea stăpânirii puterilor străine în teritoriul cotropit, reducerea la tăcere şi supunere a populaţiei locale, sprijinirea exploatării economice a zonei ocupate, Statul major administrativ şi-a îndeplinit aceste însărcinări subordonându-şi instituţiile româneşti şi utilizând forţa militară drept mijloc de constrângere.

A acţionat prin intermediul secţiilor sale, de fapt adevărate departamente ministeriale germane concepute pe profiluri bine stabilite: sectorul coordonator de elaborarea ordonanţelor şi măsurilor iniţiate de administraţia militară; controlul, evidenţa şi urmărirea cetăţenilor; aprovizionarea trupelor imperiale şi a populaţiei civile (cu birouri de aprovizionare la nivel de judeţe); probleme financiare şi de contabilitate (sectorul avea subordonată Direcţia contabilităţii din cadrul Ministerului de Interne); probleme muncitoreşti şi de asigurare (au inclus şi Casa centrală a asigurărilor muncitoreşti); secţia specială politică (se ocupa cu probleme de presă şi cenzurarea tuturor publicaţiilor, a conferinţelor, a reprezentaţiunilor teatrale şi cinematografice).

Până la 17 martie 1917, secţia a făcut parte din cadrul Poliţiei militare de administraţie; secţia privind comandaturile districtuale şi de etapă din teritoriu răspundea de instituirea şi activitatea etapelor în legătură cu îndeplinirea misiunilor pe care acestea le aveau, ca de exemplu: menţinerea ordinii şi asigurarea circulaţiei, controlul asupra populaţiei civile şi militare, exploatarea economică a regiunilor respective, supravegherea graniţelor etc.; administrarea telefoanelor şi poştelor, a podurilor, a drumurilor de fier şi şoselelor administraţia comunală (avea în atenţie mai ales activitatea desfăşurată de autorităţile româneşti comunale, orăşeneşti sau judeţene); administrarea tuturor bunurilor de ordin industrial, minier, agricol sau silvic din cuprinsul zonei ocupate (sarcină ce se îndeplinea în strânsă colaborare cu secţiile Statului major economic) etc.

Statul major economic a reprezentat principala forţă de exploatare a bogăţiilor ţării noastre, o uriaşă ventuză ce s-a fixat cu desperare pe întreaga zonă românească cotropită pentru a extrage până la secătuire seva ei economică. Conceput încă din ajunul invaziei, Statul major economic a suferit pe parcursul perioadei ocupaţiei o substanţială metamorfoză, în sensul adaptării lui până în cele mai mici detalii cerinţelor de acţionare cu rapiditate şi eficienţă maximă la acapararea bunurilor materiale aflate în ţară.

Cu merite apreciabile în această direcţie, pentru duşmani, s-a înscris colonelul Hentsch, bine cunoscut în lumea germană, după cum s-a arătat prin calităţile sale deosebite de organizator. Statul major economic a cuprins în tentaculele sale întreaga viaţă economică, instituind pentru fiecare sector de producţie câte o secţie specială de exploatare. În prima sa formă a fost organizat pe zece secţii şi anume: Geografia ţării, Finanţele, Alimente şi furaje, Materii prime, Materii grase şi uleiuri minerale, Agricultura, Lemnul, Lucrătorii, Expediţiunea şi Utilizarea maşinilor.

Treptat, prin adăugirile care s-au adus, a ajuns la 17 secţii şi anume:

  1. Procurarea de alimente şi furaje. Avea mai multe subdiviziuni:
  • grupa A - Exportul (evidenţa existentului de animale şi furaje, exportarea excedentului etc.);
  • grupa B - Exploatarea morilor (distribuirea fainei, fabricarea pastelor făinoase etc.);
  • grupa C - Uleiuri şi materii grase (întrebuinţarea şi transportul uleiurilor şi a altor grăsimi, fabricarea săpunului, degerminarea griului, a porumbului etc.);
  • grupa D - Strângerea ouălor;
  • grupa E - Fabricarea chibriturilor, comercializarea tutunului şi a altor articole de monopol;
  • grupa F - Vinul (rechiziţionarea şi transportul stocurilor existente şi producerea lui în continuare);
  • grupa G - Strângerea legumelor şi a fructelor de tot felul.

  1. Agricultură cu subdiviziunile:
  • grupa A - Munca câmpului (arat, semănat, recoltat, grădinărit);
  • grupa B - Animalele (creşterea şi statistica vitelor, aprovizionarea cu carne a armatei şi populaţiei etc.);
  • grupa C - Administrarea domeniilor statului şi ale coroanei, controlul asupra proprietăţilor private puse sub administraţie forţată şi asupra fabricilor instalate pe aceste proprietăţi etc.
  • grupa D - Industriile agricole (exploatarea fabricilor de bere, de spirt, a apei minerale, acid clorhidric, oţet, gheaţă artificială);
  • grupa E - Maşini agricole (rechiziţionarea şi utilizarea maşinilor şi uneltelor agricole);
  • grupa F - Lăptăriile (produsele lactate şi utilizarea lor, maşini pentru industria laptelui).

  1. Expediţiuni, transporturi, procurarea de vagoane pentru transport, expediţia mărfurilor pe Dunăre, căi ferate, centralizarea datelor privind transporturile.

  1. Materii prime şi fabricate de război, cu subdiviziunile:
  • grupa A - Materii textile (industria ţesăturilor);
  • grupa B - piei crude şi fabricate, taninuri şi blănuri, exploatarea tăbăcăriilor şi a fabricilor de încălţăminte;
  • grupa C - Metale de tot felul (exclusiv fierul pentru fortificaţii);
  • grupa D - Produse chimice;
  • grupa E - Expediţia şi transportul.

  1. Statistica şi distribuţia (staţiile de distribuţie ale Statului major din T. Severin, Vârciorova, Râul Vadului, Predeal, Giurgiu; statistica exportului pe Dunăre şi uscat, repartiţia produselor între aliaţi după cheia convenţională).

  1. Uleiurile minerale (exploatarea fabricilor şi rafinăriilor de petrol, comandamentele terenurilor petrolifere etc.).

  1. Industria lemnului (fabricile de cherestea, expediţia).

  1. Silvicultura şi vânatul (exploatarea pădurilor statului şi ale coroanei, lemne de foc, de buşteni, de esenţă, de lux, cărbuni de lemn etc.).
  2. Electrotehnica (chestiuni tehnice, procurarea materialelor electrice pentru centrala şi sucursalele din Câmpina, Craiova).

  1. Utilizarea maşinilor (procurarea şi utilizarea lor).

  1. Pescuitul.

  1. Minele (exploatarea minelor de cărbuni, sare etc.).

  1. Întreprinderile industriale de război.

  1. Chestiuni economice în general (creditele, administraţiile forţate).

  1. Financiare (emisiunea biletelor Băncii Generale, decontarea).

  1. Contenciosul.

  1. Chestiuni muncitoreşti.

Activitatea Statului major economic a fost dirijată de către un comandament central în cadrul căruia, alături de autoritatea germană şi subordonată acesteia, exista şi una austro-ungară. Cele 17 secţii erau repartizate pe 3 birouri, fiecare având câte un secretariat pentru problemele de cancelarie. Primul birou avea conducerea secţiilor 1-5; biroul al doilea răspundea de secţiile 6-13, iar biroul al treilea coordona secţiile 14-17 precum şi oficiul de despăgubiri.

În teritoriu secţiile, aveau reprezentanţi speciali, cooptaţi în cadrul comandaturilor districtuale şi de etape prin care acţionau, pe lângă alte forţe despre care va fi vorba. Statul major economic a fost efectiv sprijinit în realizarea atribuţiilor sale de către Statul major administrativ, ambele fiind, de fapt, sub autoritatea directă a guvernatorului administraţiei militare germane şi mai departe, a comandamentului militar.

Considerând insuficiente primele acţiuni întreprinse pe linia exploatării teritoriului românesc invadat, Guvernământul imperial german a mai instituit, începând cu data de 28 aprilie 1917, Comisia economică mixtă din România (Rumanischer Wirtschaftsverband), ce a servit tot ca organ de executare a dispoziţiilor statului major economic. Măsura a fost” iniţiată în vederea realizării unei exploatări intense a zonei ocupate, angajând direct organele centrale şi locale de răspundere româneşti la această acţiune, prin cooptarea lor în componenţa comisiei.

Alcătuită pe o astfel de formulă, comisia economică mixtă era condusă de un comitet format dintr-un preşedinte (german) şi de o serie de membri reprezentanţi din partea statelor majore (administrativ şi economic), ministerelor (de interne, agriculturii şi domeniilor), băncilor populare, sindicatelor agricole, obştiilor de arendare etc. Atribuţiile comisiei erau îndeplinite în teritoriu prin intermediul sucursalelor districtuale compuse din: comandantul districtului, prefectul, preşedintele băncilor populare, al sindicatelor agricole etc.

La rândul lor comisiile districtuale aveau în cadrul fiecărei comune câte un comitet economic mixt, cuprinzând pe: primar, notar, preot, învăţător şi unii proprietari. Printre acţiunile efectuate de comisia economică mixtă amintim: întocmirea unei statistici generale economice şi demografice pentru regiunea cotropită, strângerea şi transportul recoltelor, sprijinirea rechiziţiilor. Amintim, în sfârşit, tot ca o componentă importantă a angrenajului instituţional economic „Oficiul de despăgubire pentru teritoriul ocupat”, înfiinţat prin ordonanţa nr. 195 din 12 iulie 1917, având ca misiune principală reglementarea problemelor financiare în special cu firmele străine care deţinuse capital investit în România.

Poliţia militară a constituit una din forţele principale de constrângere şi siguranţă folosite de duşmani contra populaţiei locale. Măsurile privind organizarea poliţiei militare din România au fost inspirate de experienţa ce o acumulase Germania în această privinţă în Belgia sau Serbia. Aşa se explică în bună măsură secretul aparatului poliţienesc destul de perfecţionat, pe care duşmanii l-au folosit în ţara noastră.

Utilizarea unor experţi în probleme de poliţie ca Rothmann sau Amelung ce cunoşteau situaţia din ţara noastră a sporit capacitatea de organizare şi eficienţa forţei poliţieneşti. La începutul invaziei, poliţia militară s-a constituit pe trei secţii: poliţia politică, poliţia de siguranţă şi centrala poliţiilor. Atribuţiile secţiilor erau multiple, acoperind întreaga sferă a vieţii politice şi social-economice din zona cotropită. Astfel, poliţia politică, având trei birouri, se ocupa cu spionarea atitudinii populaţiei faţă de ocupanţi, fiind urmăriţi în mod deosebit intelectualii şi politicienii rămaşi în teritoriul ocupat; supraveghea, de asemenea, presa şi efectua cenzurarea ei.

Poliţia de siguranţă a cuprins în profilul activităţii sale probleme de spionaj şi contraspionaj, funcţionând cu trei secţii şi anume:

  • Secţia politică (urmărea ostaticii, prizonierii şi întrunirile politice);
  • Secţia de spionaj (a desfăşurat, printre altele, o vastă activitate de identificare şi arestare a persoanelor ostile regimului de ocupaţie străină, uzând de concursul unor indivizi corupţi, fără scrupule, sau filogermani înfocaţi);
  • Oficiul central de paşapoarte avea, pe lângă alte atribuţii, şi pe aceea de a împiedica mişcarea populaţiei române, menţinând-o ţintuită în limita localităţilor unde se găsea.

Fiecare secţie la rândul ei dispunea de mai multe birouri. Secţia politică avea două birouri, cea de spionaj cinci birouri, iar ultima secţie patru birouri. Centrala poliţiilor s-a ocupat în special cu treburi de ordin administrativ, supravegherea liniştei, a respectării ordonanţelor, incluzând şi poliţia română sub autoritatea sa. În cadrul ei au funcţionat nouă secţii cu mai multe birouri fiecare.

Cele nouă secţii erau: secretariat, de prevenţie, registratură, de control, judiciare, de moravuri, compania de poliţie, executarea amenzilor şi supravegherea poliţiei româneşti. Poliţia militară avea pentru teritoriu o centrală (Zentralepolizeistele) la Bucureşti, două şi apoi trei circumscripţii centrale poliţieneşti - Polizeiabteilung (la Craiova, Ploieşti, Constanţa) şi 16 oficii poliţieneşti - Polizeistelle. Localităţile mai mici aveau suboficii poliţieneşti care-şi exercitau autoritatea pe un teritoriu mai restrâns.

În zona de operaţii militare a existat poliţia secretă de campanie (Geheime Feldpolizei) sub ordinele directe ale Comandantului Armatei a IX-a. Şi în Dobrogea a existat o organizaţie poliţienească separată care a fost subordonată administraţiei de etapă din această regiune, până la 15 iunie 1918 când a trecut sub tutela Oficiului de poliţie centrală.

Întreaga zonă a teritoriului românesc vremelnic cotropit a fost cuprinsă ca într-o imensă pânză de păianjen de către poliţia militară de ocupaţie care-şi exercita rolul coercitiv şi de spionaj sau contraspionaj pe seama populaţiei române, prin intermediul circumscripţiilor şi al oficiilor poliţieneşti. Fiecare circumscripţie avea incluse în raza sa de activitate mai multe judeţe şi un număr de oficii poliţieneşti.

Repartizarea a fost următoarea:

  • Circumscripţia centrală poliţienească Ploieşti cuprindea şapte judeţe (Prahova, Ilfov, Dâmboviţa, Argeş, Ialomiţa, Vlaşca, Teleorman) şi opt oficii poliţieneşti, care aveau sediile la: Câmpina, Predeal, Târgovişte, Piteşti, Roşiori de Vede, Giurgiu, Olteniţa, Călăraşi.
  • Circumscripţia centrală poliţienească Craiova includea, de asemenea, şapte judeţe (Mehedinţi, Gorj, Dolj, Vâlcea, Romanaţi, Olt, Muscel) şi opt oficii poliţieneşti cu sediile la: Turnu-Severin, Tg. Jiu, Calafat, Curtea de Argeş, Câmpulung-Muscel, Slatina Caracal, Rm. Vâlcea.
  • Circumscripţia centrală poliţienească Constanţa cuprindea cele patru judeţe dobrogene (Tulcea, Constanţa, Silistra şi Caliacra), având tot atâtea oficii poliţieneşti: Cernavodă, Tulcea, Turtucaia, Bazargic.
  • Poliţia de campanie a armatei a IX-a, cu judeţele: Buzău, Putna, Rm. Sărat şi Brăila, având un număr corespunzător şi de oficii poliţieneşti cu sediile la: Buzău, Focşani, Rm. Sărat şi Brăila.

Navigaţia pe Dunăre era şi ea controlată de o formaţiune poliţienească aparte cu sediul la Corabia. În cadrul administraţiei străine din timpul ocupaţiei a funcţionat şi o justiţie militară organizată în mod special pentru apărarea intereselor germane, ale supuşilor puterilor aliate şi în general pentru sancţionarea cazurilor de rezistenţă din partea românilor la măsurile iniţiate de invadatori.

În acest scop s-au constituit: Tribunalul guvernământului imperial la Bucureşti, ca instanţă supremă de judecată, tribunale imperiale germane la Bucureşti, Craiova, Constanţa şi tribunale militare de judecată în cadrul fiecărei comandaturi de district sau etapă. Pe lângă aceste forme, organizate ale justiţiei militare de ocupaţie, se cunosc numeroase cazuri de pedepse capitale aplicate direct de către autorităţile locale străine sau de complete de judecată improvizate.

„Legislaţia” de care a uzat administraţia germană de ocupaţie constituie expresia celui mai brutal regim dictatorial aplicat de o forţă militară invadatoare pe seama unei populaţii învinse şi lipsită de apărare. Încâlcind flagrant acordurile internaţionale ce reglementau raporturile dintre învingători şi învinşi, prevăzute în convenţia de la Haga din 18 octombrie 1906, duşmanii au ignorat complet normele juridice româneşti. Singurul cadru „legal” din timpul ocupaţiei străine în ţara noastră l-a constituit sistemul ordonanţelor militare.

Elaborate în numele Comandamentului suprem militar al grupului de armate Mackensen, sau a guvernatorului Tulff, ordonanţele au cuprins toate sectoarele de activitate, având caracter de ordin şi prevăzând aspre sancţiuni în cazul nerespectării lor (amenzi considerabile, închisoare, trimiteri în lagăre şi pedeapsa capitală). Simpla lectură a ordonanţelor este suficientă pentru ilustrarea trăsăturilor regimului draconic întreţinut de cotropitori în România.

Ordonanţele emise de către autoritatea militară de ocupaţie erau aduse la cunoştinţa publicului prin intermediul unor periodice speciale cu denumiri care le defineau atât scopul cât şi conţinutul lor, de exemplu: „Ordonanţe pentru populaţia României în cuprinsul administraţiei militare”, „Foaia de ordonanţe pentru populaţia civilă în teritoriul român ocupat”, „Foaia de ordonanţe a comandamentului supreme von Mackensen” şi „Foaia de ordonanţe a administraţiei militare”.

Analizând ordonanţele în ansamblul lor se constată măsuri revoltătoare de asuprire şi exploatare sângeroasă, iniţiate de ocupanţi pe seama populaţiei rămasă în teritoriul românesc invadat. Întreaga organizare din timpul administraţiei militare de ocupaţie a avut ca notă dominantă sudura strânsă între componentele sale şi o severă disciplină în executarea misiunilor.

Despre activitatea depusă cum şi despre situaţia din zona cotropită, autoritatea centrală era sistematic informată prin notele ce le primea din teritoriu. Periodic se întocmeau (săptămânal, lunar, trimestrial) rapoarte de către toate organele poliţieneşti despre evenimentele şi acţiunile ce aveau loc. Rapoartele se înaintau ierarhic, de jos în sus, până la guvernator.

La rândul lui, guvernatorul militar raporta prin dări de seamă trimestriale şi semestriale starea de lucruri din România (Bericht der Militairverwaltung în Rumanien) Oficiului de externe din Berlin. Informările cuprindeau date în legătură cu activitatea depusă de către autorităţile din cuprinsul administraţiei militare. În felul acesta se putea interveni operativ cu măsuri noi, acolo unde activitatea era considerată nesatisfăcătoare.

Complicatul aparat birocratic folosit de autorităţile străine în România şi nevoia de constrângere a populaţiei la supunere, au necesitat un mare efectiv uman. Principalul element în această direcţie l-a constituit armata. Din unele izvoare aflăm că în anul 1917, numărul militarilor germani, austro-ungari, bulgari şi turci, existenţi în capitală şi în restul zonei ocupate a fost impresionant, atingând cifra de peste 480.000. Numai în capitală erau semnalaţi în luna mai 1917 circa 50.000 de nemţi. Edificatoare este şi cifra furnizată de Quartieramt-ul din Bucureşti care a înregistrat un număr de peste 55.000 ofiţeri germani cu o prezenţă pasageră în capitală în cursul anului 1917.

Majoritatea efectivului militar străin existent în ţară a fost, desigur concentrai în zona de operaţii, parte din el însă a servit la constituirea echipajelor de forţă şi execuţie din cadrul comandaturilor de districte, de etapă sau staţiuni de etapă. Etapele dispuneau pentru fiecare comună, de grupuri formate din 6-8 persoane sau chiar mai multe, care patrulau pe raza comunei respective, obligând populaţia la supunere şi urmărind îndeplinirea întocmai a ordinelor comandaturii germane recurgând la măsuri excesive în caz contrar. Pe baza datelor de care dispunem se poate aprecia că la nivelul unei comandaturi de etapă personalul militar era în număr aproximativ de 350-400 persoane.

În afara efectivului militar amintit, statele majore (administrativ, economic), poliţia de ocupaţie, comisia economică mixtă au necesitat numeroşi funcţionari. Cum administraţia din timpul ocupaţiei a fost de esenţă germană, din Germania, s-au îndreptat spre România mii de funcţionari şi mai ales funcţionare (deoarece bărbaţii, în majoritatea lor, erau încorporaţi). O mărturie din acea vreme ne precizează că numai în ultimele luni ale perioadei de ocupaţie au fost aduse clin Germania 6.000 de femei.

Cauzele exodului populaţiei germane, şi nu numai acesteia, spre pământul românesc trebuie căutate în necesitatea cooptării de personal funcţionăresc străin pentru teritoriul ocupat şi în realităţile economice interne ale statelor duşmane. Cel de-al doilea Reich împreună cu aliaţii săi ajunsese, aşa cum am arătat, la o stare de penurie generală, încât deplasarea unei părţi din locuitori pe lângă armată, în noile zone cotropite, apărea ca o rezolvare parţială a situaţiei respective, fără să intereseze, desigur, soarta naţiunii pe seama căreia se realiza acest lucru. Astfel, teritoriul carpato-danubian a devenit o perioadă un fel de „ţară a făgăduinţei” pentru o populaţie eterogenă, formată din militari şi civili străini, predominând germani cu pretenţii de stăpâni, cu manifestări duşmănoase, barbare şi un exagerat spirit acaparator.

Instituţiile româneşti

Retragerea în Moldova a autorităţilor române la sfârşitul anului 1916, urmată de invazia străină au dus la dezorganizarea sistemului instituţional românesc din teritoriul cotropit. La începutul invaziei, unităţile româneşti şi-au încetat activitatea. După ce s-a înfiinţat Militar-Venvaltung în Rumanien (MVR) unele din fostele instituţii şi autorităţi româneşti au fost utilizate de ocupanţi, punându-se sub controlul direct al statelor majore (administrativ şi economic).

Raţiunea păstrării anumitor instituţii româneşti a avut la bază contribuţia pe care o puteau aduce în realizarea scopurilor urmărite de administraţia germană, privind menţinerea ordinii, efectuarea rechiziţiilor, asigurarea încartiruirii trupelor străine, exploatarea economică, probleme de aprovizionare etc. În acest sens, s-a intervenit cu ordine speciale ce fixau cadrul activităţii instituţiilor româneşti şi încadrarea lor cu personal recrutat din rândurile celor mai fervenţi filogermani.

Dintre instituţiile centrale au continuat să funcţioneze în teritoriul ocupat:

  • Ministerul de Interne. Conducerea acestui minister a fost încredinţată lui Kostaki C. Lupu, cunoscut germanofil, care fusese numit cu puţin timp înainte de retragerea guvernului român în Moldova, prin decizia ministerială nr. 82.369 din 11 octombrie 1916, ca secretar general al ministerului. Lui i s-a încredinţat misiunea de a „face legătura între ocupanţi şi ţară”, după cum se afirmă în unele lucrări.
  • Ministerul de Finanţe, având ca şef pe Dumitru Neniţescu.
  • Ministerul Domeniilor - condus de dr. Grigore Antipa.
  • Ministerul de Justiţie, al cărui şef a fost numit Al. S. Hinna.
  • Ministerul Instrucţiunii şi al Cultelor a fost condus mai întâi de C. Litzica, iar din 31 mai 1917 de către Virgil Arion.

Toţi cei amintiţi în fruntea ministerelor din zona ocupată au îndeplinit rolul de giranţi, fiind numiţi în această calitate printr-o ordonanţă emisă de guvernatorul imperial german Tulff. O altă dispoziţie din 23 aprilie 1917 transfera oficial atribuţiile guvernului ţării administraţiei militare în România. Giranţii funcţiilor de miniştri aveau doar calitatea de executanţi. În capitală au mai funcţionat, cu atribuţiile care interesau pe ocupanţi, Ministerul Lucrărilor Publice şi Casa Centrală a meseriilor, creditului şi lucrărilor muncitoreşti. Alte sectoare de activitate au fost preluate şi conduse direct de către autorităţile militare străine (ex. transporturile, poşta, telecomunicaţiile etc.).

În raza Bucureştilor s-a menţinut în timpul ocupaţiei Prefectura Poliţiei capitalei, păstrând în general organizarea pe care o cunoscuse în perioada anterioară invaziei. A îndeplinit mai mult atribuţii administrative şi mai puţin politice, după cum rezultă din unele documente ce s-au păstrat. Printre şefii poliţiei capitalei îl amintim pe Ţigara Samurcaş, Petre G. Ciorăneanu, avocat şi publicist din Bucureşti, fost prefect al judeţului Prahova. Întreaga capitală era împărţită în 12 circumscripţii poliţieneşti, subordonate Prefecturii poliţiei.

O companie de poliţie militară cu un efectiv substanţial a fost ataşată pe lângă agenţii de poliţie români pentru paza capitalei. Compania era alcătuită din şase ofiţeri, 24 subofiţeri şi 426 soldaţi. Pentru stabilirea legăturilor între forurile locale şi cele străine, a luat fiinţă, încă de la începutul lunii decembrie 1916, Serviciul de reprezentanţă a autorităţilor române pe lângă Guvernământul imperial din Bucureşti, având ca şef, de la 6 februarie 1917, pe cunoscutul germanofil Victor A. Beldiman. Se pare că utilitatea acestui serviciu nu s-a făcut simţită decât la începutul ocupaţiei, întrucât a fost desfiinţat în aprilie 1917.

În întreaga zonă a teritoriului cotropit, prefecturile, preturile, primăriile, au fost încă de la începutul ocupaţiei solicitate intens pentru sprijinirea intereselor forţelor străine, în acest scop s-au luat măsuri de asigurarea conducerii acestor instituţii cu primari, notari, pretori, prefecţi recrutaţi din rândurile germanilor, germanofililor sau a persoanelor servile, lipsite în mod total de scrupule, ce erau preferate de autorităţile germane. În fruntea administraţiei comunale Craiova, de pildă, a fost numit ca primar Fr. Springer care s-a dovedit un asiduu apărător al intereselor forţelor de ocupaţie.

Printre prefecţii din perioada respectivă din fruntea judeţelor mai amintim pe Ciorăneanu G. Petre, numit la 11 ianuarie 1917 în judeţul Prahova, tot pentru acest judeţ comandorul I. Koandă; fiul lui Kostachi Lupu în judeţul Argeş; Franzt Eitel în judeţul Vâlcea; C. Delescu, jud. Mehedinţi etc. Fluctuaţia în rândurile prefecţilor a fost o notă caracteristică în timpul ocupaţiei, ilustrative fiind cele aproximativ 200 schimbări care s-au produs. După încheierea păcii separate între România şi Germania, a fost elaborat decretul regal nr. 920 din 27 aprilie 1918, prin care s-au numit noi prefecţi.

Ordine speciale emise de guvernământul imperial german au schimbat abuziv normele privind funcţionarea administraţiei comunale române, a consiliilor judeţene şi atribuţiile personalului comunal. Ordonanţa nr. 19 din 20 martie, de pildă, prevedea ca primarii şi notarii să aibă calitatea de agenţi de poliţie, fiind obligaţi să intervină şi să sesizeze orice acţiune ostilă forţelor de ocupaţie. La nivel de judeţ, principalele prerogative treceau pe seama comandantului militar districtual, după cum rezultă din ordinul emis la 23 aprilie 1917. O altă dispoziţie din 25 mai, consolida autoritatea comandanţilor de judeţe, acordându-li-se împuternicirea de a convoca adunarea consiliilor judeţene atunci când găseau de cuviinţă.

Noul cadru de funcţionare al autorităţilor comunale şi consiliilor judeţene sub regimul ocupaţiei străine a fost definitivat prin ordonanţa nr. 236 din 16 august 1917. În care se prevedea, printre altele, că: primarii şi ajutorii de primari vor fi confirmaţi în comunele rurale de comandantul judeţului, iar pentru oraşe de Statul major administrativ, recrutarea făcându-se tot de către aceştia; membrii comisiilor interimare vor fi numiţi sau revocaţi în aceleaşi condiţii; Statul major administrativ are dreptul de a dizolva total sau parţial consiliile judeţene şi de a numi noi membri; Statul major administrativ poate anula sau înlocui hotărârea unui consiliu judeţean sau comunal, ori a unei comisii interimare, având în acelaşi timp dreptul de a completa hotărârile luate etc. Sensul acestor dispoziţii era evident. Se urmărea o totală subordonare a autorităţilor române faţă de cele militare de ocupaţie.

Desfiinţată iniţial odată cu invazia, justiţia românească şi-a reluat parţial activitatea la începutul lunii martie 1917. Prin ordonanţa nr. 31 s-a dispus continuarea activităţii instanţelor de judecată românească (judecătorii, tribunale, Curtea de apel, Curtea de casaţie) însă cu sfera competenţei lor limitată la cazurile supuşilor români. Anumite infracţiuni erau judecate numai de instanţele germane (acte de sabotaj, furturi de animale etc.). În mai 1917, în mod arbitrar s-a prevăzut anularea decretului regal nr. 3102 din 12 noiembrie 1916, prin care se dispusese strămutarea Curţii de casaţie la Iaşi, reluându-şi activitatea la Bucureşti, cu personalul din capitală.

Legătura dintre Ministerul de Justiţie şi administraţia germană a fost menţinută până în luna martie de către un serviciu de corespondenţă şi informaţiuni al Ministerului de Interne, iar postul ministrului de justiţie de către fostul secretar general al ministerului, G.D. Nedelcu, lăsat în teritoriul ocupat pentru a conduce administraţia justiţiei în timpul ocupaţiei.

Poliţia românească în teritoriul invadat a fost utilizată şi ea ca anexă a autorităţilor militare străine. O aflăm din unele documente care atestă reorganizarea serviciilor de poliţie în oraşele din zona montano-deluroasă cotropită la sfârşitul lunii martie 1917. Sergenţii erau confirmaţi de comandantul militar districtual şi colaborau cu elementele germane sau austro-ungare la persecutarea populaţiei.

În legătură cu jandarmeria română, aceasta a procedat conform ordinelor primite, retrăgându-se în momentul invaziei spre Moldova şi lăsând în teritoriul ocupat câte un jandarm, brigadier sau soldat de fiecare comună. Prin ordinul de zi 28 din 28 aprilie 1917, au fost mobilizaţi la partea activă. Începând cu luna martie 1918, au fost îndrumaţi spre locurile de unde plecase, încât în luna mai îi găsim prezenţi în Muntenia, unde şi-au reluat atribuţiile, grupaţi în vechea formă de organizare (posturi, secţii etc.).

Aparatul funcţionăresc a cunoscut în general mari perturbaţii din pricina retragerii în Moldova şi a ocupaţiei. Printre consecinţele cele mai grave s-au înscris descompleta rea schemelor la toate instituţiile, de diferite nivele şi însemnate mutaţii în rândurile salariaţilor. Concentrările, retragerea unei părţi a funcţionarilor în Moldova, apoi numeroasele concedieri efectuate de autorităţile străine pe seama angajaţilor români sub motiv de economii, demisiile au condus la reducerea exagerată chiar, în unele cazuri, a personalului din cadrul instituţiilor româneşti.

Astfel, la Ministerul Justiţiei, în luna ianuarie 1917, existau doar 17 salariaţi dintr-un total de 50 persoane cât avea prevăzut în schemă această instituţie; Ministerul Instrucţiunii şi al Cultelor dispunea la 4 ianuarie 1917 de 99 funcţionari din totalul de 206 câţi trebuiau să fie; la Casa centrală a meseriilor, creditului şi lucrărilor muncitoreşti erau prezenţi în aceeaşi lună 87 salariaţi din 262, iar la Ministerul lucrărilor publice doar 31 funcţionari prezenţi. Şi mai grav se prezenta situaţia sub acest aspect la instituţiile locale din cuprinsul teritoriului cotropit.

La multe instituţii din zona montano-deluroasă ocupată, posturile au rămas libere prin plecarea personalului. Prefectura judeţului Muscel făcea cunoscut, de pildă, la 8 aprilie 1917, Ministerului de Interne, că dintre administratorii de plăşi nu au fost găsiţi în serviciu decât unul. Preturile din judeţul Prahova raportau în luna ianuarie 1917 prefecturii că „autorităţile din mai multe comune au plecat din luna noiembrie şi nu s-au mai întors”. Prefectura jud. Muscel a rămas doar cu 8 salariaţi sub ocupaţie.

Completarea schemelor de la instituţii a constituit o problemă dificilă în timpul ocupaţiei şi un privilegiu rezervat administraţiei germane. Toate angajările de salariaţi, făcute cu multă zgârcenie dealtfel, trebuiau să comporte avizul autorităţilor străine. Numirile funcţionarilor erau date de către comandaturile militare districtuale şi de etape, forurile administrative nu făceau decât propuneri. Foarte mult a avut de suferit din cauza războiului şi mai ales a invaziei străine învăţământul românesc. La lipsa de cadre didactice, ca urmare a concentrărilor s-au adăugat numeroasele distrugeri de localuri şcolare sau ocuparea acestora de către forţele străine ceea ce a însemnat un impediment serios în desfăşurarea procesului de învăţământ.

În toate judeţele din zona vremelnic invadată, învăţământul a fost complet dezorganizat, se menţionează în documentele vremii. Rapoartele pretorilor din cadrul judeţului Argeş semnalau în anul 1917 distrugerea multor localuri de şcoală de către trupele germane în trecere. Acelaşi lucru îl întâlnim şi în judeţele: Buzău, Prahova, Vâlcea, Romanaţi etc. Majoritatea localurilor salvate de la distrugere au fost utilizate de către forţele de ocupaţie în diferite scopuri. Ca şi în capitală, unde Liceul „Sf. Sava” a devenit spital de exantematici pentru turci iar Liceul „Matei Basarab” - spital, în restul teritoriului cotropit multe din localurile şcolare au primit cu totul alte destinaţii.

Funcţionarea Şcolii Normale din Câmpulung Muscel, de exemplu, nu s-a putut realiza din cauză că localul a fost întrebuinţat pentru sanatoriu destinat armatei germane. În mai multe comune de pe raza judeţului Muscel, ca: Albeşti, Aninoasa, Cetăţeni, Malu cu Flori, Retevoeşti, Vlădeşti, Vrăneşti localurile de şcoală au fost transformate în adăposturi pentru cai. Altele au servit ca magazii pentru depozitarea bunurilor rechiziţionate, cum a fost cazul localului Şcolii de meserii din Câmpulung.

Şcoala primară din comuna Stirbeiu, judeţul Romanaţi, raporta la 29 iulie 1918, că în şcoală totul era distrus, localul constituind (un caz ceva mai fericit) sediul unei etape Austro-ungare. Lipsa cadrelor didactice este, de asemenea, menţionată în numeroase documente privind judeţele cotropite. În judeţul Buzău de pildă, din cei 280 învăţători existenţi în anul şcolar 1917-1918 majoritatea (186) erau suplinitori, titularii fiind mobilizaţi sau refugiaţi. Şi mai critică se prezenta situaţia în judeţul Prahova, unde pentru acelaşi an şcolar, la 269 şcoli, au existat 217 suplinitori şi doar 175 învăţători titulari.

În legătură cu activitatea de învăţământ, cel mai critic s-a prezentat situaţia pentru anul şcolar 1916-1917 când a fost aproape total paralizată. Cazurile de funcţionare a unor şcoli în acest timp au fost sporadice, doar în unele oraşe şi începând din luna aprilie în continuare. Deschiderea învăţământului rural nu s-a admis de către autorităţile germane pentru ca să „nu se dezorganizeze muncile agricole”.

În anul şcolar următor 1917-1918, activitatea didactică a fost reluată parţial deşi cu multe greutăţi, după cum s-a arătat. În Dobrogea, la începutul ocupaţiei au fost închise toate şcolile româneşti, nerecunoscându-li-se dreptul de funcţionare şi s-a interzis folosirea limbii române în administraţie. Din fericire însă autorităţile germane au revenit ulterior asupra prevederilor respective.

Frecvenţa copiilor la şcoală a rămas foarte slabă pe întreaga perioadă a ocupaţiei. Capacitatea şcolilor de a cuprinde copiii la pregătire era redusă, întrucât un număr apreciabil de elevi din totalul populaţiei şcolare a rămas neinstruit. Amintim ca exemple concludente situaţia din judeţul Prahova, unde, în anul şcolar 1917-1918, din 26.061 elevi înscrişi au frecventat doar 13.298, şi cea din judeţul Muscel, unde au frecventat şcoala 6.257 elevi din 11.610 înscrişi.

În anul şcolar 1917-1918 au reînceput şi cursurile învăţământului superior. Deschiderea lor s-a făcut treptat prin ordonanţe emise de guvernatorul german. Astfel, la 12 noiembrie 1917 au fost reluate cursurile Facultăţii de medicină, la 6 ianuarie 1918 a avut loc redeschiderea Academiei de ştiinţe economice, iar la 22 aprilie 1918, facultăţile de teologie, litere, filozofie şi ştiinţe din cadrul Universităţii Bucureşti.

În timp ce şcolile româneşti se luptau din greu cu o serie de neajunsuri, cele germane, ale comunităţilor evanghelice s-au bucurat de o situaţie privilegiată, redeschizându-se încă din luna februarie 1917. Atenţia autorităţilor străine a fost îndreptată spre înfiinţarea de şcoli germane, în scopul răspândirii culturii şi limbii respective. Au fost organizate cursuri serale de limbă germană în toate centrele orăşeneşti şi în comunele mai importante. Prin circulara nr. 7367 din 27 iulie 1917, Ministerul Instrucţiunii şi

Cultelor aducea la cunoştinţa prefecturilor din zona ocupată hotărârea de înfiinţare a acestor cursuri, invitând să se întreprindă măsuri urgente pentru aplicarea în practică a hotărârii respective. La 11 mai 1917 s-a inaugurat deschiderea acestor cursuri la Ştefăneşti-Muscel, la 9 august pentru Câmpulung, acţiunea generalizându-se apoi şi în restul teritoriului judeţului. În fostul judeţ Romanaţi, astfel de cursuri serale pentru învăţarea limbii germane funcţionau la Balş, Caracal şi Corabia.

În judeţul Ilfov, de asemenea, se înfiinţează cursuri serale pentru studierea limbii germane în mai multe centre. Administraţia militară germană a acordat o atenţie deosebită asigurării bazei materiale a acestor şcoli prin repartizarea de fonduri băneşti speciale Ministerului Instrucţiunii „atât pentru unităţile existente, cât şi pentru înfiinţarea altora noi la Curtea de Argeş, Piteşti, Găieşti, Văleni”, cum se menţiona într-o dispoziţie a Comandamentului german adresată încă la 19 martie Ministerului. Au fost luate, de asemenea, măsuri în legătură cu sporirea numărului de ore afectate învăţării limbii germane la şcolile secundare şi atenuarea laturii patriotice naţionale a unor obiecte de studiu, în special la istoria patriei.

În cadrul învăţământului superior s-au organizat cursuri speciale de popularizare a culturii germane, în vederea câştigării a câţi mai mulţi aderenţi pentru cauza celui de-al doilea Reich. Privite în ansamblul lor, măsurile de organizare administrativ-teritoriale iniţiate de către forţele ocupante, instituţiile ad-hoc create, îmbrăcând aproape toate un caracter militar coercitiv, degajă puternic atmosfera de opresiune ce acoperise teritoriul românesc vremelnic cotropit.

Check Also

Consecinţele economice ale primului război mondial

Europa între liberalismul politic şi neoliberalismul economic La sfârşitul primului război mondial, Europa a cunoscut …

Instaurarea şi organizarea regimului burghezo-moşieresc în România (1866)

Aplicarea reformei agrare din 1864 prin menţinerea unor însemnate rămăşiţe feudale, dintre care principala a …

Redefinirea rolului statului de la primul război mondial până la planul Schuman. Situaţia României

Rolul statului în redresarea economiei după 1918 Primul război mondial a avut pentru Europa consecinţe …

Întinderea şi organizarea administrativă a Daciei

La sfârşitul celui de-al doilea război dacic întreg teritoriul care formase regatul lui Decebal era …

Exploatarea economică a României în timpul ocupaţiei străine din primul război mondial

Problema exploatării economice a teritoriului românesc invadat a constituit una din preocupările majore ale administraţiei …