Organizarea militară în Transilvania în secolul al XIV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-lea

Printre atribuţiile pe care le exercita voievodul Transilvaniei era şi aceea de comandant militar de căpetenie; el conducea în oastea regală (exercitus generalis, exercitus regalis) trupele strânse din comitatele supuse jurisdicţiei sale. În calitate de mare feudal şi înalt dregător al regatului, voievodul îşi avea „steagul” sau „banderiul” lui propriu, compus din cetele sale de „familiari”.

Astfel se aminteşte steagul voievodului Nicolae, în 1268, şi al voievodului Ladislau, în 1270. Ceilalţi mari nobili laici, precum şi episcopii şi abaţii, în virtutea imunităţilor de care se bucurau, îşi aveau, de asemenea, steagurile pe care le conduceau la luptă. În 1436, se menţionează, astfel, steagul lui Gheorghe Lepes, episcopul Transilvaniei. Marii nobili şi înalţii dregători de origine românească - bunăoară Baliţă şi Drag - aveau, ca şi ceilalţi baroni, steagurile lor.

Nobilii de rând erau obligaţi la serviciul militar personal în războaiele de apărare a hotarelor regatului, fără a fi datori să participe la expediţiile conduse de rege în afara regatului, decât pe cheltuiala acestuia. Precizarea acestor îndatoriri militare şi-au asigurat-o prin Bula de aur din 1222; ea se reîntâlneşte, cu mici variante, în confirmările ei ulterioare. Prin măsurile cu caracter militar ale regelui Sigismund de Luxemburg, nobilii din comitatele apusene, care nu făceau parte din „familiarii” unor nobili mai puternici, participau la oastea regală sub conducerea comiţilor.

Un rol militar important au jucat cnezii şi voievozii români, precum şi boierii făgărăşeni, ca reprezentanţi ai organizaţiilor româneşti. După extinderea stăpânirii maghiare asupra organizaţiilor autohtone, românii, în frunte cu cnezii şi voievozii lor, erau supuşi la obligaţii militare faţă de castelanii cetăţilor regale sau faţă de stăpânul feudal, laic ori eclesiastic, pe domeniile cărora se aflau. Slujbele la cetăţi şi în oaste pe care le făceau, ca şi atribuţiile lor administrativ-fiscale şi judiciare, au favorizat ascensiunea socială a cnezilor şi voievozilor.

În secolele XIV-XV, pentru meritele câştigate în paza graniţelor Transilvaniei, în luptele cu tătarii şi turcii sau pentru colaborarea cu puterea regală împotriva cnezilor şi voievozilor răzvrătiţi, unii dintre ei - mai cu seamă cei din Maramureş, Hunedoara, Banat - au obţinut de la rege, de la voievodul Transilvaniei sau de la banul Severinului danii şi înnobilări, în urma cărora ei s-au apropiat şi apoi asimilat cu feudalii maghiari, având aceleaşi îndatoriri militare.

La sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul celui următor, cnezii înnobilaţi erau obligaţi să servească, în caz de război, în oastea regelui cu o „lance”. „Lancea” era o unitate - cunoscută şi în ţările apusene - cuprinzând pe cavaler (călăreţul greu înarmat, înzestrat cu lance, care purta şi o flamură), împreună cu suita sa, compusă din mai multe persoane, care, însă, contau ca un singur luptător. În organizarea militară a Transilvaniei un rol însemnat aveau, după cum s-a văzut, şi secuii, care mergeau la oaste sub comanda comitelui lor, luptând de obicei în avangarda sau ariergarda armatei regale.

Când voievodul Transilvaniei deţinea şi această dregătorie, cetele secuieşti se găseau sub conducerea sa directă. Saşii au jucat un rol mai puţin important decât secuii în organizarea armatei. Prin privilegiul acordat de regele Andrei al II-lea, în 1224, saşii erau obligaţi să trimită un număr mic de ostaşi în caz de război: 500 în ţară, 100 dacă regele conducea în persoană expediţia peste graniţă şi 50 dacă oastea era comandată de un locţiitor al său.

Pe temeiul privilegiilor acordate în secolul al XIII-lea sau la începutul celui următor, oraşele Satu Mare, Dej şi Cluj - în care se găseau „oaspeţi” saşi din afara teritoriului de colonizare masivă săsească - erau obligate să trimită în armata regală un număr foarte mic de ostaşi. Din timpul regelui Ludovic I, se obişnuia răscumpărarea obligaţiilor de oaste ale oraşelor; din 1378, Clujul plătea vistieriei regale 200 de florini în anii când se pornea o expediţie.

Suma putea fi încasată, în numele regelui, şi de voievodul Transilvaniei, care beneficia şi de o anumită cantitate de provizii, procurate de oraşe, în virtutea dreptului feudal de găzduire. Regele Sigismund de Luxemburg a mărit din an în an dările pretinse de la oraşe pentru cheltuieli militare. În 1405, clujenii se plângeau că voievozii Transilvaniei îi obligau şi la serviciul militar.

De la sfârşitul secolului al XIV-lea, expansiunea otomană ameninţând din ce în ce mai mult statul feudal ungar, Sigismund de Luxemburg a trebuit să adopte o strategie defensivă, bazată pe cetăţile dunărene din părţile sud-estice. Printr-un decret regal din 1405, s-a hotărât ca oraşele să se înconjoare cu ziduri. Pe de altă parte, după dezastrul de la Nicopole, dându-şi seama de incapacitatea învechitei organizaţii militare a nobilimii, care, de altfel, încerca să se sustragă de la obligaţiile sale ostăşeşti, Sigismund a încercat s-o completeze, căutând să impună nobilimii trimiterea sub arme a unei părţi din iobăgime, în raport cu mărimea proprietăţii feudale. Ca urmare, el a obţinut la dieta din Timişoara, în 1397, hotărârea ca să se echipeze câte un arcaş de fiecare număr de 20 de iobagi.

În proiectul de organizare militară elaborat de Sigismund şi sfetnicii săi în 1433, pentru a combate primejdia otomană, la luptele împotriva turcilor trebuiau să participe şi forţele militare din Transilvania şi comitatele apusene, în cazul expediţiilor spre Transilvania, urmau să ia parte - alături de steagul regelui, format din 1.000 de călăreţi - două steaguri ale voievodului Transilvaniei, steagul episcopului Transilvaniei, precum şi saşii şi secuii.

Cu privire la efective, se prevedea ca aceştia din urmă să strângă împreună 4.000 de ostaşi, nobilimea din Transilvania 3.000, iar comitatele Bihor, Satu Mare, Maramureş, Crasna, cele două comitate Solnoc - de Mijloc şi Exterior - precum şi alte comitate apusene vecine, fiecare între 50 şi 600 de ostaşi. În cazul când oastea ar fi trebuit să meargă spre părţile bănăţene, luau parte, alături de steagul regelui, şi contingente ale episcopilor de Oradea şi Cenad, ale comitatelor Timiş, Zarand, Arad, Cenad, Torontal, Caraş, precum şi „românii, filisteii (iaşii) şi cumanii”.

În 1435, Sigismund cerea înarmarea unui arcaş călare de fiecare număr de 33 de iobagi. Această măsură nu s-a înfăptuit însă, din cauza opoziţiei feudalilor, care se temeau desigur ca armele date în mâinile iobagilor să nu fie întoarse împotriva lor şi să nu li se scadă veniturile prin plecarea acestora la oaste. Regele a căutat să facă faţă situaţiei militare critice şi prin angajarea -: într-o măsură mai mare decât predecesorii săi - a unor contingente de mercenari, soldaţi de profesie, tocmiţi cu plată.

Mercenarii apar în număr mai mare în, timpul expediţiilor lui Ludovic I în Italia, la mijlocul secolului al XIV-lea, regele cerând în acest scop subsidii extraordinare de la oraşe. Poate şi sub influenţa victoriilor engleze din războiul de o sută de ani, Ludovic instalează arbaletieri englezi în noua cetate de la Bran, ridicată în ultimii ani ai stăpânirii sale. Probabil că tot el a aşezat mercenari şi în celelalte cetăţi regale din Transilvania.

Numărul lefegiilor străini creşte în vremea lui Sigismund, care trimite asemenea trupe şi în ajutorul domnilor Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân şi Dan al II-lea. Ştibor, voievodul Transilvaniei, Nicolae Perenyi, banul Severinului, şi alţi mari dregători aveau, de asemenea, în oştile lor mulţi mercenari. Deşi foarte costisitori, mercenarii ar fi reprezentat - ca şi în alte ţări - un sistem militar mai înaintat decât cel feudal şi un sprijin important pentru întărirea puterii centrale, dacă aceasta ar fi avut posibilităţi financiare suficiente pentru plata lor.

Vistieria fiind însă într-o criză permanentă în timpul lui Sigismund, el a trebuit să lase recrutarea mercenarilor pe seama marilor feudali, care dispuneau de bani, zălogindu-le, în schimb, moşiile şi veniturile regale. În astfel de condiţii, în loc de a ajuta la întărirea puterii centrale, oastea de mercenari întărea şi mai mult puterea oligarhiei nobiliare.

Oştile din Transilvania aveau un armament foarte variat, care ţinea pas cu schimbările ce interveneau în dezvoltarea tehnicii militare a epocii. Nobilii, mai ales cei mari, erau înarmaţi şi echipaţi ca şi cavalerii din Ungaria şi din ţările apusene. Purtau cămaşă de zale şi platoşă. Luptau călări, cu sabie sau cu lance şi se apărau cu scutul. Ei alcătuiau cavaleria grea. Nobilimea mică, cnezii şi pătura mijlocie a secuilor - care alcătuiau cavaleria uşoară - erau înarmaţi, pe lângă sabie, cu arc şi săgeţi. Cavaleria - grea şi uşoară - forma baza oştirii şi juca rolul principal în luptă.

Arcul şi sabia, uneori şi lancea, zalea, scutul, constituiau şi armamentul pedestrimii. Oraşele trimiteau, din secolul al XIII-lea, în oastea regală arcaşi, uneori şi ostaşi cu platoşă. Din veacul al XIV-lea apar, după cum am văzut, în Transilvania şi arbaletieri (ballistarii), mercenari cu arbalete, adică arcuri grele, perfecţionate, cu care se putea trage mai departe decât cu arcurile simple. Mercenarii puteau fi şi călăreţi. La asediul cetăţilor se foloseau diferite maşini cu care se aruncau pietre asupra apărătorilor de pe ziduri şi se întrebuinţau scări pentru asaltarea acestora.

Către mijlocul secolului al XV-lea, încep să se răspândească armele de foc, mai întâi sub formă de tunuri rudimentare (bombarde), de fontă sau aramă, cu ghiulele de piatră sau fier. Bombardele şi armele de foc manuale au jucat un rol relativ redus chiar şi în luptele lui Iancu de Hunedoara. O mare parte a armamentului era produs în Transilvania, Braşovul şi Sibiul având armurieri vestiţi, care lucrau şi pentru Ţara Românească şi Moldova. După un izvor bizantin, Urban, constructorul unui tun mare folosit de turci la asediul Constantinopolului în 1453, era „dac”, adică român din Transilvania.

În organizarea militară a Transilvaniei un rol de seamă au jucat cetăţile din interior şi de la marginile ţării. Dintre acestea, în veacurile XIII-XV, mai importante erau: Chioar, Unguraş, Ciceu, Cetatea de Baltă, Şoimuş, Feldioara, Piatra Craivii, Orşova, Hunedoara, Deva, Tălmaciu, Râşnov, Bran (cetate importantă şi pentru paza trecătorii şi drumului comercial spre Ţara Românească) etc.

Oraşele înconjurate cu ziduri începând de la sfârşitul secolului al XIV-lea şi din secolul următor, precum şi bisericile fortificate (bisericile-cetăţi) din numeroase sate cu populaţie săsească, jucau de asemenea un rol important în sistemul de apărare. Apărarea oraşelor era încredinţată breslelor. Organizarea militară a Transilvaniei în timpul orânduirii feudale era menită să servească interesele clasei dominante şi a păturii înstărite de la oraşe şi să asigure apărarea faţă de pericolul extern.

Check Also

Formaţiunile politice din Transilvania în secolul al X-lea

Dezvoltarea forţelor de producţie la nivelul înfăţişat mai sus a determinat apariţia claselor sociale cu …

Scrisul şi literatura în limba latină în timpul feudalismului în Transilvania

Paralel cu dezvoltarea culturii feudale slavo-române în regiunile de la est şi sud de Carpaţi, …

Ecoul Războiului de Independenţă în Transilvania

Războiul de Independenţă purtat de România în 1877-1878 a avut un puternic ecou în Transilvania, …

Clasele şi păturile sociale din Transilvania în perioada 1849-1867

Ţărănimea Procesul de diferenţiere a ţărănimii, început încă înainte de evoluţia din 1848, s-a accentuat …

Industria în Transilvania (1822-1847)

În deceniile premergătoare revoluţiei burgheze, chiar şi unii stăpâni de moşie care urmăreau lărgirea pieţei …