Organizarea judecătorească în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVIII-lea

Instanţa supremă de judecată rămâne şi în secolul al XVIII-lea divanul domnesc. Până la reformele lui Constantin Mavrocordat, în ţinuturi şi judeţe dreptul de judecată în diferitele pricini, în afară de furturi şi omoruri, îl aveau pârcălabii, căpitanii şi ceilalţi dregători cu funcţii de conducere. Dispoziţii speciale ale domniei reglementau atribuţiile fiecăruia dintre ei în materie de judecată, cum se constată prin hrisovul lui Grigore Ghica din 1730 privitor la atribuţiile judiciare ale serdarului.

Domnul încuviinţa unor stăpâni de moşii, în măsură mai restrânsă, dreptul de judecată asupra locuitorilor din satele respective. Pentru satele mănăstirilor închinate Sf. mormânt, singuri egumenii aveau dreptul „să fie certători şi judecători, să certe pe cei vinovaţi, afară de morţi de om şi pricini de furtişag, care se cuvin a se judeca cu divanul domnesc”. În sate, vorniceii şi pârcălabii „judecă şi hotărăsc gloabele pentru pagubele ce fac vitele în semănături”.

Judecăţile se făceau atât pe baza obiceiului pământului, pentru a cărui aplicare consecventă se recurgea în cazuri mai dificile la hrisoavele păstrate la mitropolie, cât şi prin folosirea dreptului scris. Recurgerea la dreptul scris în pricinile dintre locuitori se constată documentar în tot mai mare măsură. Într-un litigiu de datorii din 1715, Mihai Racoviţă cere boierilor în divan să cerceteze pravila. Caimacamii Craiovei, cercetând în 1747 un proces judecat cu 24 de ani în urmă, constată că „administraţia (Olteniei) au judecat bine şi cu dreptate, după sfânta pravilă”. Pe lângă legiuirile scrise ale ţării - Cartea românească de învăţătură a lui Vasile Lupu şi Îndreptarea legii a lui Matei Basarab - se mai întrebuinţau în judecată, în unele cazuri, şi legiuirile bizantine, consultate direct.

Judecata mitropolitului de la 1 ianuarie 1743 desparte o femeie de bărbatul ei, rumân al mănăstirii Cobia, „nepăhtindu ia ca să fie în robie, după porunca pravilnicească, carte 29, list 305, epitomi vasilicon”. Instituţia jurătorilor a dăinuit de-a lungul întregului veac, dar în a doua jumătate utilizarea probei cu jurători s-a rărit tot mai mult, din cauza folosirii actelor scrise în justiţie. În august 1755, Matei Ghica dă hrisov prin care stabileşte ca cel care contractează vreo obligaţie s-o facă în scris şi cu martori, să aibă cu ce dovedi la judecată, pentru ca şi „giudecătorii să aibă de unde se lumina”.

Reformele lui Constantin Mavrocordat reprezintă un progres în organizarea justiţiei. În Ţara Românească, Constituţia din 1741 interzice protopopilor „să ţie grosuri şi să închiză pe oameni, prădându-i şi jefuindu-i cu gloabe mari, fără de dreptate”. Ea dispune ca marii boieri fără slujbe să vină la curte şi „osăbiţi să judece”, dând cărţi de judecată, iar pentru munca lor „să aibă şi simbrii de la vistierie”. Pe considerentul că oamenii săraci nu pot cheltui ca să vină în capitală să se judece la divan, iar de la căpitanii care erau până atunci pe judeţe „nu aveau nici o dreptate”, s-a hotărât ca ispravnicii nou-numiţi „să caute pururea judecăţile tuturor săracilor”.

În aşezământul pentru Moldova, organizarea justiţiei este mai clar redată. Instanţa superioară de judecată era divanul ţării, instanţă de apel a tuturor pricinilor civile şi primă instanţă a tuturor pricinilor penale. „Văzând că pe zi câte o sută de jalbe viind şi nu-i cu putinţă să se isprăvească toate”, Mavrocordat hotărăşte ca marii boieri din divan să judece şi „la gasdele dumilor-sale”, fiecare câte o categorie anumită de pricini. În ţinuturi, ispravnicii erau obligaţi să „giudece pe oameni şi uşile lor să fie deschise în toate zilele”. Ei aveau competenţa să judece „pe boieri, pe mazili şi pe ţărani ce sunt la ţinutul său”.

Măsurile acestea au lăsat totuşi în fiinţă unele vechi instanţe de judecată. Astfel, vornicul de Târgovişte judecă în continuare, fără amestecul ispravnicilor, neînţelegerile dintre orăşeni, iar vornicii de Vrancea şi Câmpulung moldovenesc vor ţine şi pe viitor scaun de judecată împreună cu „bătrânii” lor. În cazuri tot mai rare, pentru locuitorii din unele sate mănăstireşti, domnia hotărăşte ca ispravnicii „să nu aibă a să amesteca, nici a-i judeca, nici a-i globi”. Unii domni acordă şi ţăranilor favoarea de a nu fi judecaţi de ispravnici. În 1756, Constantin Racoviţă dă drept bejenarilor să-şi aleagă dintre dânşii un om destoinic şi să-l pună judecător, oprind amestecul dregătorilor de ţinut.

În 1768, Grigore Callimachi a „orânduit pre la toate ţinuturile boieri judecători”, care să judece împreună cu ispravnicii, cu plată „din cifert în cifert” şi cu îndatorirea să asculte „pre deplin jaloba fieştecăruie” şi „a nu cugeta spre interes sau la hatâr”. În Ţara Românească, din porunca lui Ştefan Racoviţă (1764-1765), paharnicul Mihail Fotino, originar din Chios, alcătuieşte un „manual de legi”, încercând să sintetizeze obiceiul pământului, dreptul scris şi noile norme consacrate de domnie. Scris în limba greacă populară şi împărţit în trei cărţi, acest manual se păstrează într-o serie de copii manuscrise.

Check Also

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Instaurarea şi organizarea regimului burghezo-moşieresc în România (1866)

Aplicarea reformei agrare din 1864 prin menţinerea unor însemnate rămăşiţe feudale, dintre care principala a …