Organizarea judecătorească în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XIV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-lea

În decursul secolelor de cristalizare şi dezvoltare a relaţiilor feudale, s-a elaborat şi în Moldova şi Ţara Românească o serie de norme juridice, care corespundeau noilor relaţii, fiind menite să apere „ordinea” socială existentă şi interesele stăpânilor de pământ. Dreptul feudal, care reglementează relaţiile dintre oameni bazate pe exploatare, are un pronunţat caracter de clasă, ilustrat şi prin condiţiile inegale în care sunt apărate interesele feudalilor şi ale populaţiei dependente.

În această privinţă este foarte grăitoare convenţia încheiată de domnul Moldovei cu polonii, în 1540, în care se prevede că „nu se va da credinţă podanului (ţăranului aservit) împotriva stăpânului său; stăpânul va fi crezut întotdeauna împotriva podanului său” Ţăranul aservit era lipsit astfel de posibilitatea de a-şi apăra interesele. În secolele XIV-XV, ţăranii aserviţi erau, de altfel, judecaţi chiar de stăpânul lor; se înţelege cu uşurinţă că ei nu puteau obţine dreptate de la acest nemilos stăpân feudal.

Nediferenţierea între puterile statului feudal priveşte şi organizarea judecătorească; aceleaşi persoane - stăpân feudal sau dregător domnesc - aveau dreptul să administreze şi să judece. Mai mult încă, dreptul de judecată îl cuprinde şi pe acela de a aplica pedeapsa şi a încasa amenda, toate aceste aspecte confundându-se într-un singur act: globirea.

Pentru cei care aveau dreptul de judecată în ţară - fie domn, dregător domnesc sau stăpân feudal - principalul lucru era gloaba (amenda) ce se încasa pentru orice fel de vină, dreptul de judecată - ca atribut esenţial al puterii - fiind considerat - atât de domn cât şi de stăpânii feudali - ca o sursă de venituri. Din această pricină, gloaba este enumerată întotdeauna alături de celelalte venituri realizate de stăpânii feudali din satele lor: dijma din cereale, vinăriciul etc., constituind, împreună cu acestea, tot venitul ce „cade” în aceste sate.

Gloaba era termenul generic dat tuturor pedepselor care presupuneau o amendă, indiferent dacă ele se aplicau pentru folosirea fără voia stăpânului a unei proprietăţi, sfadă, bătaie, furt, tâlhărie, răpire de fecioară sau ucidere. În ultimul caz, ea se numea duşegubină (pierderea sufletului) şi se plătea pentru răscumpărarea de la moarte, cu care se pedepseau astfel de delicte.

Tot duşegubină se numea şi amenda - ce se plătea de obicei cu un număr mare de vite - pe care erau obligate să o plătească domniei satele pe hotarul cărora se găsea un om mort, al cărui ucigaş nu fusese descoperit. Mai târziu, această obligaţie a devenit unul din mijloacele obişnuite de aservire a satelor libere. Judecătorul suprem al ţării era domnul - singurul care putea pronunţa pedepse capitale - în care calitate avea în atribuţia sa arbitrajul între marii boieri, în condiţiile „violenţei feudale”, specifice perioadei de fărâmiţare feudală.

În secolele XIV-XV, nu întâlnim în documente decât astfel de procese purtate între feudali, în care aceştia apelează la arbitrajul domniei. Ţăranii liberi fiind supuşi jurisdicţiei dregătorilor domneşti (sudeţi, vornici, starosti, pârcălabi) şi judecăţii reprezentanţilor obştii, iar cei aserviţi stăpânului lor feudal, în această vreme nu găsim nici un caz în care ţăranii - liberi ori aserviţi - sau târgoveţii să ajungă a fi judecaţi de domn; în câteva documente moldoveneşti, din 1453, 1456 şi 1458, se prevede posibilitatea ca judecata stăpânului feudal să fie înlocuită cu a domnului, dar nu cunoaştem nici un document din această vreme privind asemenea judecăţi. Singurul caz cunoscut în care intervine domnia între un boier şi un târgoveţ este cel judecat la 5 iunie 1449, între Costea pârcălabul şi Gheorghe heregariul.

În materie de drept penal, pentru pedepsirea ucigaşilor - când victimele erau de condiţie modestă - se folosea răzbunarea chiar de către rudele victimei, în documente se întâlnesc cazuri în care domnul cere părţilor „să nu mai aveţi nici o vrăjmăşie, pentru că aţi făcut moarte pentru moarte”. Crimele se puteau răscumpăra cu bani, vite sau pământ, făptaşul căzând la învoială cu rudele victimei. Atât răzbunarea din partea rudelor, cât şi răscumpărarea capului de la aceste rude, sunt rămăşiţe ale vechiului obicei gentilic, pe care statul feudal le tolera, în măsura în care nu-i contraziceau interesele.

În materie de drept civil, fiecare parte putea reîncepe procesul, apelând la aceeaşi instanţă. Printr-o astfel de procedură se neagă însăşi noţiunea de dreptate, pe care feudalii o înlocuiesc prin practica unui arbitraj, la care arbitrul (domnul) participă cu persoana sa. De aceea, după moartea arbitrului, se recurge în mod legiuit la urmaşul său, care poate da o altă soluţie procesului, cu aceeaşi îndreptăţire. Din timpul domniei lui Alexandru cel Bun, în Moldova, a început să se perceapă o taxă numită zavescă (mai târziu ferâie) de la cei ce redeschideau un proces. Zavesca constituia - pe lângă o sursă de venituri a domniei - şi o piedică serioasă pentru cei lipsiţi de bani de a reîncepe un proces pierdut.

În procesele mărunte ale ţăranilor şi atunci când împricinaţii erau de aceeaşi condiţie socială, se întrebuinţau aşa-numiţii jurători; aceştia mărturiseau care din părţile în cauză avea dreptate iar hotărârea lor era apoi confirmată de domn sau de celelalte instanţe de judecată. Procedura jurătorilor - adeverită documentar încă din secolul al XV-lea - este o rămăşiţă a unui vechi obicei, care a căpătat, treptat, un caracter feudal, de clasă, cu timpul numai oamenii liberi şi proprietari având dreptul să fie jurători. Se înţelege că - în aceste condiţii - ţăranii aserviţi găseau cu greu boieri care să jure pentru ei.

În timpul fărâmiţării feudale nu existau legi scrise, deoarece nu se simţea nevoia, în această vreme, de o formulare în scris a principiilor curente ale dreptului feudal. Aceste principii erau cunoscute sub forma aşa-numitului obicei al pământului, legea ţării sau legea românească, alcătuit din practici străvechi ce se aplicau în obştile ţărăneşti, peste care s-au suprapus apoi normele feudale elaborate în vremea feudalismului timpuriu şi cristalizate în secolul al XIV-lea.

Singura manifestare în scris a raporturilor de drept se mărginea la actele domneşti, date fiecăruia în parte dintre boieri sau mănăstiri. Domnul „legiferează”, deci, numai în cazuri particulare, hrisovul domnesc fiind - în această vreme - singurul act scris cu caracter juridic. De la mijlocul secolului al XV-lea, au început să fie copiate din porunca domnului şi unele culegeri de legiuiri bizantine: este vorba de Zakonicul (culegere de legi), copiat la Târgovişte în anul 1451, şi de Syntagma lui Matei Vlastares - cuprinzând legi şi dispoziţii penale şi civile bizantine - scrisă în Moldova, la 1472.

Obiceiul pământului este deseori invocat în documentele secolului al XV-lea - sub numele de lege sau obicei - ca fiind atât de cunoscut contemporanilor, încât nu mai era necesară o explicaţie a sa. De pildă, în 1452, este amintit „obiceiul României” (este vorba de Moldova) în legătură cu emiterea de către domn a privilegiilor de proprietate ale boierilor; alteori - la 1445 şi 1470 - este invocată „legea românească” după care urmau să trăiască nişte robi tătari eliberaţi, ce trebuiau să plătească dările tot „după legea românească”. La aceeaşi lege se referă un document de la Mircea cel Bătrân, în care se spune că satul Pulcovăţ al mănăstirii Strugalea fusese obligat să pescuiască, „cum este legea”, trei zile pentru domnie; în sfârşit, în 1470, se precizează că ţăranii care foloseau munţii mănăstirii Tismana urmau să plătească călugărilor „ce este legea românească”.

Rezultă clar din exemplele de mai sus că relaţiile feudale ce se cristalizaseră în cursul secolelor anterioare, ca şi obligaţiile clasei aservite şi „drepturile” celei dominante, intraseră în obiceiul sau legea nescrisă, invocate în aceste documente. Tot de acest obicei al pământului ţineau şi o seamă de instituţii moştenite din vechea organizare a obştilor, ca, de pildă, sistemul jurătorilor - întrebuinţat şi el „după legea ţării” sau „cum este drept şi lege” - precum şi o serie de practici folosite la fixarea hotarelor (brazda încap, trăiştile cu pământ etc.), amintite însă mai târziu în documente, dar care se vor fi folosit şi în această vreme.

Check Also

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Întărirea presiunii otomane asupra Ţării Româneşti (1496-1521)

La sfârşitul secolului al XV-lea şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea, istoria Ţării …