Organizarea fiscală în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea

Dările interne în această vreme, ca şi în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, fiind în mare măsură o reflectare a obligaţiilor ţărilor române către Poartă, urmează, în general, curba variaţiilor acestor obligaţii; intensitatea exploatării fiscale creşte sau scade după cum obligaţiile faţă de turci sunt mai mari şi mai multe sau cunosc temporare uşurări.

Astfel, de pildă, înlăturarea de scurtă durată a jugului otoman de către Mihai Viteazul a cauzat o simţitoare uşurare a fiscalităţii în primul sfert al veacului al XVII-lea, tot aşa cum dublarea haraciului şi creşterea altor obligaţii către turci, în domnia lui Matei Basarab şi mai apoi în aceea a lui Constantin Brâncoveanu, au atras după sine intensificarea corespunzătoare a exploatării fiscale. Dar, pe lângă turci, între beneficiarii principali ai dărilor continuă să fie boierii şi domnul, factori de ale căror interese de asemenea trebuie să se ţină seama în studiul organizării şi exploatării fiscale.

Trăsătura caracteristică a fiscalităţii româneşti din veacul al XVII-lea o constituie, cu toată existenţa temporară şi accidentală a unor uşurări, treptata intensificare a exploatării ţărănimii, care reprezintă în această vreme masa principală a contribuabililor. Organizarea fiscală centrală şi aparatul său nu se deosebesc, în esenţă, de cele din epoca anterioară. Veniturile statului rămân, ca şi mai înainte, separate de cele personale ale domnului, fără să existe însă între ele o demarcaţie netă. Cele dintâi se strângeau la vistierie, celelalte la cămară.

În fruntea vistieriei se găsea marele vistier, ajutat de al doilea şi al treilea vistier, ca şi de logofeţii şi diecii de vistierie; peste cămara domnească era marele cămăraş. Ştirile asupra veniturilor personale ale domnului sunt puţine şi neclare, neputându-se preciza numele, numărul şi câtimea dărilor intrate la cămară; în cursul aceleiaşi domnii, una şi aceeaşi dare mergea când la vistierie, când la cămara domnească. Se poate observa totuşi că, dintre obligaţiile fiscale, la cămară intrau de obicei dările unor sate cu regim deosebit (slobozii, sate plăieşeşti) sau unele dări de cotitate (oieritul, vinăriciul, văcăritul).

Principalele surse de venit continuă să rămână dările de repartiţie sau birurile, percepute pe întreaga avere a contribuabililor, dările de cotitate sau dijmele (din cereale, vite, vii, stupi), amenzile, vămile şi ocnele. Dările de repartiţie se încasau întotdeauna de către organele fiscale ale statului, celelalte erau în general arendate. Din punctul de vedere al formei, obligaţiile fiscale sunt, ca şi mai înainte, în bani, în natură şi în muncă. Se produce însă o regrupare a lor în ceea ce priveşte greutatea specifică a fiecărei categorii în parte: sunt acum cu totul predominante dările în bani, în care au fost convertite majoritatea obligaţiilor în natură şi parte din cele în muncă.

Principalele căi de stoarcere a maselor populare în vederea obţinerii uriaşelor sume de bani, care luau apoi, în mare parte, drumul Constantinopolului, au fost: creşterea numărului dărilor şi sporirea cuantumului unora dintre ele, lărgirea masei impozabile prin impunerea la dări a unor noi categorii sociale, până acum scutite, unele schimbări în sistemul de impunere şi percepere a dărilor, realizate prin măsuri şi reforme fiscale. La toate acestea se adăugau abuzurile organelor fiscale, care făceau şi mai grea situaţia contribuabililor.

În ce priveşte înmulţirea dărilor, se constată în decurs de un secol o întreire a numărului lor, ajungându-se de la aproximativ 18-20 de dări la aproape 60, dintre care peste 40 sunt dări în bani. Astfel, birul secolelor anterioare apare acum ca: bir drept, bir de ţară, bir slujitoresc, bir de haraci, birul datoriilor, birul oştii, birul zaherelii, birul şeicilor etc., căpătând, de regulă, numele destinaţiei în vederea căreia a fost perceput. Înmulţirea dărilor ridicate sub numele de bir a provocat, fără îndoială, şi o creştere a cuantumului său total. Bunurile impuse anterior la anumite dări sunt supuse, în cursul veacului, la obligaţii noi; astfel, pe vii şi vin se pun următoarele dări, dintre care unele permanente, altele ocazionale: pogonăritul, vădrăritul, gărdurăritul, cârciumăritul, pârcălăbia, cămănăria, păhărnicia, toate adăugându-se la vechile dări: vinăriciul, părpărul şi poclonul.

Dări noi se pun şi pe vite mari şi pe oi, anume: ialoviţa, cornăritul, ierbăritul, sursatul, văcăritul. Acesta din urmă este una dintre dările cele mai apăsătoare, lovind în înseşi mijloacele de existenţă ale ţărănimii. La văcărit erau impuşi toţi cei care posedau vite, chiar şi boierii şi mănăstirile, ceea ce a stârnit opoziţia marilor stăpânitori de pământ, reflectată şi de cronicile boiereşti. Culturile de curând introduse sunt de asemenea lovite de unele dări: pogonăritul pentru culturile de porumb şi tutunăritul pentru cele de tutun, lărgindu-se astfel şi masa bunurilor impuse.

Alături de înmulţirea dărilor, alte căi de sporire a veniturilor domniei au fost creşterea cotei fixate pe unitatea impozabilă şi înmulţirea ratelor de plată ale anumitor dări de bază. Astfel, în Ţara Românească, văcăritul creşte de la 33 de bani de vită la 44 de bani, iar în Moldova, de la un zlot de vacă şi un leu de cal la un galben de vacă şi doi lei de cal. Tot în Moldova, vinăriciul este ridicat, într-un răstimp foarte scurt, de la doi bani de vadră la patru bani, iar fumăritul de la un zlot la doi galbeni.

În privinţa înmulţirii termenelor de plată, se constată că birul, de pildă, care înainte se plătea în trei rate anuale, acum se plăteşte lunar sau chiar de două ori pe lună, fără să fi avut loc şi o micşorare a cuantumului ratelor. Chiar atunci când se iau măsuri de concentrare a dărilor în mai puţine rate de plată, intervin îndată noi înmulţiri ale acestora. Astfel, cele patru sferturi impuse de Antioh Cantemir în Moldova devin opt în domnia lui Constantin Duca, fără a se scădea cuantumul vreunuia dintre sferturi.

Cu tot caracterul de clasă al cronicilor, cu vădită părtinire pentru clasa stăpânitoare, ele nu pot ascunde această înmulţire şi greutatea peste măsură a dărilor. Iată cum descrie, de pildă, Neculce acest aspect al celei de-a doua domnii a lui Antioh Cantemir, unul dintre domnii mai puţin hrăpăreţi: „... scoasă Antiohi-vodă nevoi grele pe ţară… Scoasă orânduiele multe, şi satarale, şi hârtii, şi fumăret câte un zlot de toată casa… şi obiceiu în ţară, cărei n-au mai fostu, câte 2 bani de vadra de vin… Mai făcut-au şi alt obiceiu: de tot boul de negoţ, cornărit câte un leu. Iară pe mazili îi îndesie cu dăjdii grele şi cu împrumute dese…”.

În tot cursul veacului al XVII-lea, domnia, sprijinită de marii dregători şi de organele fiscale, beneficiari parţiali ai dărilor, caută, în vederea unor încasări sporite de bani, să mărească cât mai mult numărul contribuabililor, lărgind baza fiscală a statului. În vederea acestui scop se iau măsuri ca cercul celor exceptaţi de la biruri să fie cât mai restrâns, iar obligaţiile specifice unei anumite categorii sociale şi fiscale să fie extinse şi asupra altora. Ţărănimea, liberă sau dependentă, continuă să rămână principala masă impozabilă, asupra ei în primul rând revărsându-se mulţimea dăjdiilor amintite mai sus.

Ţăranii, indiferent de categoria lor socială, purtând în actele referitoare la fiscalitate numele semnificativ de birnici, erau impuşi la toate dările de repartiţie (birurile, semile, haraciul, pocloanele etc.), la toate dările de cotitate (în măsura în care posedau vite, vii, stupi) şi la toate muncile către domnie (cositul fânului, facerea podurilor, repararea curţilor domneşti etc.). Există însă şi sate de ţărani, puţin numeroase de altminteri, care sunt supuse unui regim fiscal deosebit; aşa sunt satele de colonizare, sloboziile, satele de drum şi de margine, care, în schimbul unor anumite obligaţii către domnie sau stăpânul feudal, beneficiază de scutiri parţiale şi temporare de dări.

Pe măsură ce ne apropiem de sfârşitul veacului al XVII-lea, asemenea scutiri sunt tot mai rare, aceste sate fie intrând în numărul celor supuse regimului obişnuit, fie având ruptoare la vistierie, adică plătind o sumă globală de bani, fără alte obligaţii. Şi în cazul unor asemenea sate creşte cuantumul şi se înmulţesc ratele de plată. Aşa, de pildă, satul Tismana, slobozie a mănăstirii Tismana, scutit de dări mai bine de două veacuri, este impus la bir de Antonie-vodă în 1670: „Să aibă a dare numai într-un an oclată, la vremea haraciului, ughi 180”.

Peste două decenii, Brâncoveanu ii face o altă ruptoare, ca să plătească birul în patru rate a câte 70 de ughi, adică în total 280 de ughi. Satul Flămânzeşti, al mănăstirii Argeş, scutit şi el aproape un veac şi jumătate, plăteşte în 1689, pentru 20 de familii, 40 de galbeni în patru rate; în 1697, 50 de familii din sat, care ar fi trebuit în mod normal să plătească 100 de galbeni, plătesc 350. Cazurile celor două slobozii, ale căror scutiri încetează, iar dările lor cresc într-un ritm accelerat, ilustrează situaţia marii majorităţi a satelor cu regim special din ambele ţări.

Orăşenii nu sunt scutiţi nici ei de unele dări noi. Până pe la mijlocul veacului al XVII-lea, ei sunt impuşi la dările îndeobşte legate de aşezările urbane; birul, galbenul de fum, camăna, schimbul banilor, cotăritul etc. Asupra lor se aruncă acum o seamă de noi dări, specifice satelor, ca anumite „orânduieli” (haraci, banii steagului etc.) şi alte obligaţii, numite în general „satarale”, precum şi unele ocazionale, percepute obişnuit de la stăpânii feudali, cum era „împrumuta”. Curtenii şi slujitorii de diverse categorii, din care unii erau şi preţioase organe ale domniei în domeniul fiscalităţii, alcătuiau în această vreme bresle fiscale, scutite de obicei de dări în natură şi munci, impuse însă la anumite dări în bani.

Alături de ţărănime, în a doua jumătate a veacului al XVII-lea, slujitorii formează o categorie fiscală de bază în ţară. Unităţile lor fiscale, denumite nume, liude şi cruci, erau alcătuite din una sau mai multe familii, după avere. Dările slujitorilor erau strânse de înşişi comandanţii lor, nu de organele vistieriei. De cele mai multe ori, curtenii şi slujitorii aveau ruptoare la vistierie, plătind sume destul de importante.

Şi obligaţiile fiscale ale acestor categorii devin din ce în ce mai apăsătoare, din care cauză mulţi dintre ei îşi pierd ocinile, îşi părăsesc slujba şi fug, unii în ţară, pierzându-se în masa ţărănimii, alţii peste hotare. Ca organe fiscale, curtenilor şi slujitorilor le reveneau sarcina repartiţiei birurilor pe sate şi grija de a împiedica pe ţăranii impuşi să fugă de bir.

Preoţii, multă vreme scutiţi de dări, sunt grupaţi, în a doua jumătate a secolului, în bresle fiscale, pe episcopii, având ruptoare la vistierie. Şi birul lor, ca şi al celorlalte categorii fiscale, face salturi însemnate în privinţa cuantumului. Astfel, în 1682, preoţii din eparhia mitropolitului Ţării Româneşti (deci în afara celor din episcopiile de Buzău şi Râmnic) aveau să plătească domniei 2.100 de galbeni şi să dea vinărici, oierit şi dijmărit; în 1698, aceeaşi eparhie plătea 7.000 de galbeni, plus dările de mai sus. În ultimele două decenii ale secolului al XVII-lea, se iau şi în Moldova măsuri cu caracter similar în privinţa obligaţiilor fiscale ale clerului de mir.

În tendinţa sa de a-şi lărgi baza impozabilă, statul începe să impună treptat la dări şi o parte a clasei stăpânitoare, pe boierii mazili şi chiar pe marii stăpâni feudali, boieri sau mănăstiri. Cei dintâi încep să fie chiar împovăraţi de dări, după cum atestă izvoarele. Ceilalţi, dacă la începutul secolului al XVII-lea plăteau numai ocazional împrumuta şi birul, la sfârşitul secolului sunt impuşi la mai multe biruri, precum şi la o parte din dările de cotitate, pe averea care se afla în deplina şi directa lor folosinţă (rezervă seniorială, vii, vite şi stupi).

Nevoia de satisfacere urgentă a exigenţelor mereu crescânde ale Porţii făcea ca problema fiscală să se afle în centrul preocupărilor domniei. Pentru a putea răspunde acestor cereri, domnia adoptă o serie de măsuri excepţionale, concretizate în unele reforme fiscale privind în special masa producătorilor direcţi, în detrimentul căreia clasa stăpânitoare, ca întotdeauna şi în orice domeniu, căuta să-şi rezolve interesele.

Dificultăţile întâmpinate de vistierie la perceperea dărilor, izvorâte mai ales din înmulţirea numărului dărilor şi din sistemul arbitrar de impunere, au determinat domnia să caute un sistem nou, care să-i ofere mai multă stabilitate în repartiţia dărilor şi o oarecare certitudine în încasarea lor. În acest scop se fac noi şi mai precise recensăminte ale populaţiei dajnice, fixându-se fiecăruia câte un domiciliu fiscal stabil şi alcătuindu-se amănunţite catastife de vistierie, cu numele şi averea birnicilor.

Pe baza situaţiei stabilite, vistieria repartizează pe întreaga ţară un anumit număr de cote fixe, reale sau convenţionale, exprimate de obicei în bani, care reprezentau puterea contributivă a birnicilor. Cotele se repartizau pe judeţe, sate şi gospodării şi serveau apoi domniei la impunerea pe ţară a majorităţii dărilor de repartiţie, a orânduielilor, toate dări în bani.

Repartizate, în ultimă instanţă, pe gospodăriile birnice, cotele - care rămâneau neschimbate de la un recensământ (samă) la altul - primeau un anumit coeficient, fixat de vistierie, pentru fiecare dare ce urma să fie percepută. Când darea aruncată pe birnici nu putea fi ridicată integral, din diferite motive (opoziţia ţărănimii, fuga sătenilor, calamităţi naturale în unele regiuni), atunci suma neîncasată, dacă era mai importantă, se punea din nou pe toate unităţile din ţară, sub numele de năpastă.

Sistemul a fost completat cu o serie de măsuri care tindeau să-l întărească. Astfel, se hotărăşte ca toţi cei fugiţi de bir să fie declaraţi drept hicleni, iar ocinile lor confiscate pe seama domniei. Pentru evitarea evaziunilor fiscale, slujitorii însărcinaţi cu paza judeţelor au fost făcuţi solidari cu birnicii. În caz că aceştia fugeau, birul trebuia plătit de slujitori. În afara unor mici deosebiri, situaţia era aceeaşi în Moldova şi în Ţara Românească.

Astfel, cronicarul Neculce ne oferă imaginea sistemului fiscal practicat în timpul lui Gheorghe Duca: „Scos-au nişte hârtii pe ţară, mari câte de 6, de 8 ughi, şi câte n-au îmbrăcat pe feţe le-au dat năpăşti pin sate. Şi după ce au dat tablele în visterie, au aruncat orânduiele pe hârtii de un galbăn, 16 galbeni. Care luasă hârtie de şesă galbeni, îi face mai bine de o sută (6 x 16 + 6 = 102). Şi dacă nu găsie cu ce plini de la om, lua altuie pentru acela. Şi pe unde era pustiiu, face pe zlotaş de plătie de la casăle lor”.

Cotele amintite poartă denumiri diferite, după epocă şi ţară: bir drept, taler şi temei în Ţara Românească, galben, potronic, pecetluitură sau hârtie în Moldova. Uneori drept cote convenţionale serveau cotele reale ale anumitor dări (seama mare, lipsa haraciului, zloţii), după ele mergând majoritatea celorlalte prestaţii, sub denumirea de orânduieli, conform cu sistemul descris mai sus.

Organele fiscale se înmulţesc şi se specializează după dările pe care le impun sau le percep. Documentele pomenesc de: birari, taleraşi, dăbilari, cislaşi, zlotaşi, sameşi, gălbenaşi, leuaşi, vinăriceri, fânari etc. Înmulţirea agenţilor fiscului şi abuzurile comise de aceştia, fiecare căutând să scoată cât mai mult pentru sine, fac şi mai grea apăsarea fiscală.

Cu mici deosebiri şi cu unele întreruperi, acesta a fost sistemul fiscal de bază în ambele ţări în tot cursul epocii la care ne referim. Apărut în primele decenii ale secolului al XVII-lea, sistemul a fost apoi dezvoltat în domniile lui Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu în Ţara Românească şi ale lui Dumitraşco Cantacuzino şi Gheorghe Duca în Moldova. El uşura repartiţia şi strângerea birurilor şi asigura încasări importante vistieriei statului, servind astfel interesele clasei stăpânitoare.

Pentru masa de bază a populaţiei, pentru ţărănimea birnică, prin rigiditatea aplicării lui, prin pătrunderea în sate, pentru încasarea fiecărei dări, a unei puzderii de slujbaşi hrăpăreţi şi abuzivi, sistemul devine din ce în ce mai apăsător. El se transformă într-o cale de jefuire a pământurilor ţărăneşti, de aservire a ţărănimii libere, prilejuind în acelaşi timp o tot mai îndârjită luptă de clasă.

Neajunsurile sistemului au împins domnia să caute noi soluţii şi să realizeze alte reforme în domeniul fiscalităţii. Paralel cu sistemul descris mai sus, pentru satele de colonizare, pentru slobozii şi bresle funcţiona un alt sistem, cel al ruptorilor. Ruptoarea era transformarea totală sau parţială a multiplelor dări într-o sumă globală, plătită direct vistieriei sau cămării domneşti, într-una sau mai multe rate. Ea prezenta, atât pentru domnie cât şi pentru birnici, avantajul restrângerii numărului de dări şi deci şi al eliminării încasărilor repetate, înlătura majoritatea organelor, adesea abuzive, ale statului, desfiinţa parţial răspunderea solidară la dări.

Ruptoarea se stabilea pe baza unei înţelegeri între domnie şi contribuabili şi avea valabilitate pe un singur an, dar de obicei se practica înnoirea ei în anii următori. Pentru aceste avantaje, sistemul ruptorilor, sau ruptelor, a fost generalizat în ambele ţări, mai întâi de către Antioh Cantemir în Moldova, în 1700, iar apoi de către Constantin Brâncoveanu în Ţara Românească, în 1701, în aceasta constând de fapt esenţa reformelor lor fiscale. Toate dările, reduse însă în cuantum şi transformate în obligaţii băneşti, au fost reunite în sume globale, care urmau să fie plătite în ambele ţări în patru rate anuale.

În Ţara Românească, drept bază şi chiar ca denumire a ratelor s-au luat dările care aduceau vistieriei sumele cele mai importante: seama mare, seama a doua, seama a treia şi haraciul. Mai târziu, ele vor purta numele de sferturi. Aceste reforme, după afirmaţiile cronicarilor, au adus birnicilor o uşurare şi au înlesnit repopularea ţărilor. Dar cererile mereu sporite ale turcilor şi abuzurile aparatului fiscal făceau imposibilă aplicarea consecventă a acestor reforme şi anulau, în genere la scurt interval după adoptarea lor, rezultatele pozitive dobândite.

Creşterea exploatării fiscale a maselor populare se reflectă şi în sporirea continuă a veniturilor domniei, despre care avem unele ştiri contemporane. Astfel, în Ţara Românească, dacă în 1641 izvoarele apreciază cuantumul global al veniturilor statului şi domnului la suma de 470.000 de taleri, în ultimul deceniu al veacului al XVII-lea numai venitul vistieriei era, după condică, de peste 500.000 de taleri, cel al cămării, după cum reiese din alte izvoare, ridicându-se cel puţin la o sumă egală.

Consecinţele imediate şi directe ale apăsătoarei fiscalităţi din ţările române în secolul al XVII-lea au fost, pe de o parte, o sărăcire a maselor populare, cu pierderea ocinilor, urmată de aserviri, iar pe de altă parte, în special spre sfârşitul veacului, o ascuţire a luptei de clasă, exprimată prin fuga în masă a ţăranilor şi prin spargeri de sate.

Check Also

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Instaurarea şi organizarea regimului burghezo-moşieresc în România (1866)

Aplicarea reformei agrare din 1864 prin menţinerea unor însemnate rămăşiţe feudale, dintre care principala a …